Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hîrtie  Sageata  Fragmentarium

Sărutări de cinema


Eric Fottorino, traducere de Marie-Jeanne Vasiloiu

28.01.2009
Editura Trei
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Eric Fottorino
Sărutări de cinema
Editura Trei, 2008


traducere din franceză de Marie-Jeanne Vasiloiu


Citiţi două cronici ale acestei cărţi.

*****

Pentru Alexandra,
zisă "Zouzou"
Rostul ascuns al vieţii mele va fi fost acela de a fugi de un tată prezent şi de a căuta neîncetat o mamă dispărută. (Olivier Adam, Faleze)

Această povestire aparţine secolului XX.

În vremea aceea, cel care voia să telefoneze din stradă avea nevoie de câţiva franci, în monede sau de o cartelă care se introducea în aparatul dintr-o cabină. Dar putea la fel de bine să intre într-o cafenea şi să ceară o fisă. Şi tot în vremea aceea, primeai corespondenţa numai prin poştă, adică după bunul plac al factorului şi doar dacă nu era vreme rea.

1
Tatăl meu era fotograf de platou. În anii şaizeci, îl întâlneai în studiourile din Boulogne, întovărăşit de tineri care învăţau să-şi trăiască visele. Erau acolo Nestor Kapoulos, Jean-Louis Huchet, Éric de Max, Mucir şi, bineînţeles, Gaby Noël, nume cunoscute doar amatorilor de generice. Pe atunci, camera domnea, ea era stăpâna. Ea sorbea tot ce se putea dintr-un gest, iar tatăl meu se făcea cât mai nevăzut, pentru a fixa pe peliculă cele mai frumoase expresii de pe chipurile artiştilor. Cele mai bune imagini apăreau în Cinémonde. Majoritatea ajungeau expuse pe pereţii de la Grand Rex sau Atrium, sub sticlă ori lipsite de sticlă, la îndemâna unor gură-cască de toate soiurile, care, uneori, le şi furau. Cred că tatăl meu avea ochi. Ştia să prindă fără greş o şovăială, o mânie mută, o urmă infimă lăsată de un incident din timpul turnării pe un chip de o puritate perfectă. Ai fi zis că presimţea momentele de abandon ale actorilor, teama lor că nu vor fi la înălţimea filmului, a regizorului sau doar a propriei imagini.

Până să fie mistuit de un incendiu, apartamentul tatălui meu era plin de aceste miracole instantanee magice: un căscat al lui Martine Carol, privirea întunecată a lui Françoise Dorléac, strania tulburare exprimată de buzele lui Delphine Seyrig, cu o clipă mai înainte ca o voce să strige "Motor". După câte ştiu eu, nici una dintre aceste imagini n-a fost publicată vreodată. Ele erau învăluite de mister, întocmai ca podoabele vechilor faraoni sau ca odăjdiile din sacristii. Tatăl meu le făcea pentru sine. Dar eu vreau să cred că le făcea pentru mine - mai ales pozele de actriţe -, lăsându-mi grija de-a le alege.

Nu ştiu nimic despre originile mele. M-am născut la Paris, din mamă necunoscută, iar tatăl meu fotografia eroinele din filme. Cu puţin înainte să moară, mi-a mărturisit că existenţa mea se datora unui sărut de cinema.

Tatăl meu îmi dădea prea puţine detalii despre meseria lui. Umplea, cu un scris repezit, nişte carneţele subţiri, fără să formeze vreo literă, aruncând pe hârtie ca naiba unele note care îi foloseau la alte turnări. Viaţa lui era lumina. Nu se gândea decât la ea, iar noaptea o visa. I se întâmpla să se trezească dimineaţa şi să spună, înainte de orice altceva: "Mi-am imaginat un cenuşiu natural, care ar merge foarte bine pentru scena de pe mare". Apoi, mă îmbrăţişa fără o vorbă, iar eu rămâneam întreaga zi învăluit în secretul acelui cenuşiu sculptat de el în toiul unui vis.

2
Refugiul tatălui meu era o garsonieră mare, cu un parchet din care se desprindeau lamelele, cu pereţii albi şi goi, cu o grindă lată şi crăpată la mijloc, care traversa tavanul. O uşă dădea într-o bucătărie minusculă, iar alta într-un duş. Pe fereastră, se zăreau Sena şi arcadele catedralei Notre-Dame. Deasupra canapelei extensibile, atârna într-un cui un crucifix pe care stătea răstignit un Iisus-Trist, cum îi spunea tatăl meu. Aici îşi petrecuse ultimele luni de viaţă, între două internări în spital. "Mă întorc în vizuina mea", mă anunţa la telefon, când îi lăsa pe doctori cu ochii în soare şi se întorcea pe insula Saint-Louis.

Tatăl meu nu-mi dădea voie să-l vizitez la Villejuif. I-am respectat dorinţa, care poate că era o cochetărie. Tot fotografiindu-i pe actori, tot fixând luminile asupra celui mai bun profil al lor, tot aranjând la "chipuri dificile", aşa cum le numea, pesemne s-o fi gândit că avea şi el dreptul să nu fie văzut decât în situaţii care îl avantajau. Cu o zi înainte de a-şi începe şedinţele de radiaţii, se dusese la Studio Harcourt, unde avea o sumedenie de prieteni. Îşi făcuse un portret în alb-negru, o fotografie ireproşabilă, într-o lumină blândă. Nici dacă ar fi stat el însuşi în spatele aparatului n-ar fi ieşit mai bine. "Tratamentul o să mă desfiinţeze. Prin urmare, am socotit că-i mai bine să trag în poză, pentru ultima oară, dobitocul intact", îmi spusese în treacăt, parcă scuzându-se, în ziua când am dat de una dintre pozele astea, pe biroul lui. M-am ferit s-o ating. Aşa că a rămas multă vreme printre toate actriţele alea, care păreau să fi fost create de tatăl meu.

Puţin după dispariţia lui, mă dusesem într-o seară la el acasă, în strada Budé. M-am postat la fereastră. Voiam să văd ce vedea şi el, când moartea îi dădea bilet de voie. După lăsarea serii, cheiul Orléans gemea de japonezi, de americani petrecăreţi, de acele familii blonde până peste poate, pe care Scandinavia le trimite la Paris, la venirea primăverii. Mai târziu, se strecuraseră siluetele în perfecto, parcă scoase din filmele lui Melville, solitarii, lupi ce ieşiţi din vizuini. Vaporaşele-muscă vălureau apele Senei şi proiectau pe faţade lumina violentă a farurilor cu halogen. Auzeam frânturi din comentariile înregistrate în mai multe limbi, "în stânga dumneavoastră, insula Saint-Louis", "a sinistra..."

Tatăl meu şi cu mine nu ne înţelegeam. Eu nici nu făceam prea multe eforturi în acest sens. În vara când am împlinit şaisprezece ani, îmi găsisem un serviciu sezonier, într-un cinema din cartierul Latin. Trebuia să colorez în roşu aprins buzele lui Marilyn de pe zeci de clişee vechi. Administratorul cinematografului voia să afişeze aceste imagini în tot arondismentul, până spre Champs-Élysées, ca să anunţe că relua Some Like It Hot, în săliţa lui de pe strada Écoles. Revăd expresia întristată a tatălui meu, atunci când i-am spus cu ce îmi umpleam zilele. Credeam că avea să fie fericit că lucrez în branşa lui. Mi-ar fi transmis cunoştinţele şi trucurile lui ingenioase, lucruri învăţate în decursul unei întregi existenţe, pe care mi le-ar fi destăinuit pe nebăgare de seamă, ca şi cum ar fi fost vorba de o contrabandă în culisele vieţii. Dar fiul lui Jean Hector, prinţul fotografiei în alb-negru, să fie plătit ca să vopsească în culori ţipătoare buzele lui Marilyn... Nu fusesem conştient de gravitatea provocării mele. A fost nevoie de acest moment petrecut în casa lui, în mijlocul operelor lui tăcute, ca să-mi dau seama, cu atât de multă durere.

În seara aceea, mă aşezasem la biroul lui şi întrebasem numeroasele chipuri adormite în învolburarea timpului. Eternele domniţe ale marelui ecran: Jeanne Moreau, Emmanuelle Riva, Françoise Arnoul, Claire Maurier, Anna Karina, Brigitte Fossey, Claude Jade, Sandra Milo. Şi pistruiatele: Marlène Jobert, Mireille Darc, Marthe Keller, Dany Carrel, căreia tatăl meu îi spunea Siam. Mai multe fotografii ale lui Françoise Dorléac, prinse cu un elastic, purtau însemnarea aşternută de sus în jos, cu creionul: "Framboise". Unele figuri nu-mi evocau absolut nimic. Ca Haydée Politoff, al cărei nume era scris pe dos, împreună cu al lui Éric Rohmer. Să-mi fi trezit oare interesul tunsoarea băieţească, acel ceva uşor copilăresc din expresia ei? Îi semănam un pic, doar un pic, dar asta nu era de ajuns pentru a alege o mamă. Şi, pe urmă, chipul meu era atât de banal, încât aş fi putut semăna cu oricine.

Vorbele tatălui meu îmi răsunau în suflet. Îl auzeam vorbind despre femeile care îşi ascundeau vârsta. Pentru el, era o adevărată bătaie de cap să-şi procure filtre îndeajuns de puternice pentru a atenua o lumină care cădea prea necruţător pe o piele ofilită. Pe timpul lui, actriţele nu cunoşteau chirurgia estetică. El trebuia să facă minuni cu eclerajul, cu abajururile care îndulceau, netezeau, minţeau prin omisiune.

Într-o seară, crezând că îmi captase atenţia, mi-a împărtăşit găselniţele lui menite să le înfrumuseţeze pe femeile din cinematografie. Fără să-i trădeze numele, pomenise de o vedetă cu fruntea foarte îngustă şi cu o gură şi o bărbie care păreau exagerat de îngroşate. Dar, o dată ce-i subţiase sprâncenele, până ce deveniseră o linie îngustă, trăsăturile acesteia îşi regăsiseră echilibrul perfect. "Au fost de ajuns doi milimetri, exclamase el, îţi dai seama, doi milimetri mici-mititei!" Unele actriţe acceptau chiar să-şi scoată o măsea-două. Atunci, obrajii lor căpătau o uşoară scobitură, care absorbea lumina. După tatăl meu, un chip nu putea suporta un ecleraj căzând perpendicular. O lumină de amiază săpa nişte goluri, umbrind ochii. El îmi vorbise despre fetele de măritat de la tropice, care nu acceptă să iasă din casă decât seara, atunci când lumina atenuată le corectează defectele. I se întâmpla să seducă diverse creaturi, în cluburi de noapte sau la lumina lămpilor. Dar îşi amâna judecata pe a doua zi, când le dădea întâlnire la Flore en l'Île, ultimul loc în care l-am văzut în viaţă. Tatăl meu se aşeza la masa din fund, lângă vitrină. Sub soarele amiezii, chipurile glăsuiau fără fard. În cea mai mare parte a timpului, cuceririle lui de noapte cădeau la examenul susţinut în lumina absolută a insulei Saint-Louis. De aceea, nu-i plăcea decât compania femeilor tinere. De aceea, le schimba des. În ultimul an, rămăsese singur, înconjurat de fotografii de dincolo de timp, care izbutiseră să mintă, iar acum stăteau alături de portretul lui, în ipostaza de băieţaş bătrân, făcut la Studio Harcourt.

3
Sunt obişnuit cu mutările, cu apartamentele care sfârşesc în nişte cutii de carton, cu camerele golite în mare grabă. Copil fiind, am hălăduit prin toate internatele moţate, pentru plozii de bogătaşi, de pe coastă. Royan. La Rochelle. Les Sables-d'Olonne. Tatăl meu n-avea nici un fel de legături. Nu tu familie, mătuşi bătrâne sau veri nesuferiţi, cu care să împărtăşeşti amintiri neplăcute. Făcea el ce făcea ca să treacă prin viaţă fără martori, ca şi cum existenţa i-ar fi fost o crimă perfectă.

Nu-mi imaginasem că, într-o zi, aveam să mă ocup de interesele lui, ale omului care mă ţinuse departe de toate cele şi, mai ales, de marea tărăşenie a naşterii mele. Trecusem din mână în mână fără să pun întrebări. Adunasem, din frânturi, un minim de date. Că tata decorase vitrine pe marile bulevarde. Că lucrase la cuştile cu animale dintr-un circ de la periferia Parisului. Într-o seară, când mergeam pe lângă grilajul Grădinii Botanice, tata s-a oprit brusc pe trotuar, strângându-mă din răsputeri de mână. Eu trebuie să fi avut vreo nouă-zece ani. El a adulmecat aerul şi apoi a exclamat, cu ochii pe jumătate închişi: "Miroase a leu!" Susţinea că-l cunoscuse pe leul Marcel, care convieţuia pe atunci cu o pereche de struţi şi cu o bufniţă ce cuibărea. Odinioară, pe vremea când Marcel era o fiară tânără şi sărea prin cercuri de flăcări, tatăl meu îl hrănise. Nu ştiu dacă asta nu era o poveste menită să mă facă să visez. În seara aia, era prea târziu ca să mai intrăm în Grădina Botanică. Dar acum, de fiecare dată când aud cum rage leul lui Metro-Goldwyn-Mayer la cinema sau la televizor, eu la tata mă gândesc.

O dată cu trecerea anilor, Jean Hector părăsise fotografia de platou pentru a deveni şef la ecleraj, chiar dacă i se mai întâmpla să-şi scoată uneori aparatul Leica şi să fixeze pe peliculă un chip care îl impresiona. "Nu-mi cereţi să luminez o dramă în tonuri care se potrivesc cu o comedie. Lumina trebuie să fie justă", le spunea prietenilor săi de la regie. El se voia maestru de lumini. Spre sfârşit, apropiaţii îi spuneau pur şi simplu "maestre". M-am întrebat adesea ce-o fi înţeles el prin "lumină justă".

Când a ajuns că câştige bine, şi-a oferit luxul de a dispune de un şofer. Îşi stabilea întâlnirile pe bancheta din spatele unui Rover cu interior acaju. De îndată ce invitatul lui urca la bord, îi ordona şoferului să pornească. Parisul îi defila sub ochi ca într-un spectacol fără sfârşit. Ploaia pe acoperişurile clădirilor de pe vremea lui Haussmann. Firmele de neon ale marilor magazine. Ultimele reflexe ale soarelui pe apele Senei, în dreptul podului Artelor. Fiecare cartier deştepta în el o amintire de la vreo turnare, instalarea reflectoarelor, căutarea minuţioasă a celor mai puternice felinare pentru filmările scenelor nocturne. Noaptea, eclerajul pe timp de noapte, îi ocupase o bună parte din viaţă. El pretindea că, în cinema, noaptea nu există. Spectatorul trebuia să vadă imaginile cu acuitatea unei pisici. Dar tatăl meu detesta nopţile mereu albastre din filmele franceze. Spunea că realizatorii erau lipsiţi de imaginaţie. El inventase o lumină de sodiu, care cufunda întunecimea într-o baie portocalie. Aşa vedea el noaptea. Luminoasă şi sângerie.

În copilărie, când mă scotea din vreunul dintre internate ca să-mi ofere un weekend între bărbaţi, dormeam împreună în camere de hotel necunoscute, cu toate luminile aprinse. Tatăl meu rămăsese, de pe vremea când trăia în orfelinatele Asistenţei Publice, cu o straşnică frică de întuneric. Sub potopul de lumini, eu adormeam cu mare greutate. În cele din urmă, îmi dăduse o mască de bumbac, aşa cum li se oferă călătorilor, alături de o trusă de toaletă, în avioanele de cursă lungă. O mască albastră, de la compania Iberia, pe care o păstrez încă, după atâţia ani.

Dacă zărea vreun câine rătăcind pe străzi, îi cerea şoferului să oprească imediat. Tipul oprea cum putea şi el, fără să facă deloc mutre, obişnuit cu toanele pasagerului. Apoi, tatăl meu se făcea nevăzut, în căutarea javrei. Asta era o obsesie care i se trăgea tot din copilărie: să afle unde se duc câinii vagabonzi. Putea să se ţină după ei ore în şir, fără să dea semne de oboseală, lăsându-şi baltă obligaţiile şi pământul întreg. Îşi povestea adesea debutul, de la turnarea filmului Mon oncle, cu Jacques Tati. Scenariul prevedea apariţia unui câine cu înfăţişarea tristă. Tatăl meu începuse să bântuie prin tot Parisul, ca să găsească animalul. Îi întreba pe puştii care se jucau prin părculeţe dacă nu ştiau vreun câine trist, iar aceştia îşi întindeau de fiecare dată mânuţele spre câte un maidanez, un şoricar sau un grifon vagabond.

Când mă gândesc la ultimele noastre întâlniri, îmi amintesc de un sforăit de motor, ca şi cum ne-am fi aflat împreună în pântecele unei camere de filmat. Automobilul înainta lin. Tatăl meu sporovăia întruna. Îţi era cu neputinţă să-l opreşti. Oare voia să păcălească moartea îmbătând-o cu vorbe? Parcă văd una dintre raitele pe care le dădeam pe cheiuri, într-o dimineaţă de vară, foarte devreme. Aerul proaspăt intra în interiorul maşinii. El îl trăgea cu lăcomie în piept, ca să se avânte mai bine în fraze lungi, cu sfârşitul incert. Tatăl meu îşi interzicea să spună de două ori aceeaşi poveste. Pentru el, asta era o chestiune de politeţe: nu le serveşti celorlalţi o poveste deja răsuflată. Transformând realitatea în funcţie de oaspeţii de pe bancheta din spate, făcuse astfel din minciună o supremă artă, un mod de a respira, de a mai exista încă puţin, de a se salva.

4
Acum, sunt singur şi - ciudat! - asta mă face fericit. Viaţa îmi este populată de fiinţe care lipsesc: dintotdeauna, ca mama mea, şi de o bucată de vreme, ca tatăl meu. Şi ca Mayliss. În clipa asta, mă gândesc la tatăl meu. L-am pierdut de aproape doi ani - dar trebuie oare să vorbesc de o pierdere? -, pe când parfumul lui Mayliss încă îl mai am pe vârful degetelor.

Sunt la Flore en l'Île, aşezat la masa pe care o ocupa înainte tatăl meu. E dimineaţă. Am comandat o cafea şi un suc de grepfrut. În jurul meu, oamenii se agită. Eu nu sunt grăbit. De parcă aş fi hărăzit să trăiesc evenimentele din viaţă pe dos, întocmai ca la cinema, când roţile maşinilor dau impresia că se învârtesc în sens invers. Tatăl meu făgăduise că o să-mi explice această iluzie optică. A uitat. Eu am crescut, iar el a murit fără să-mi fi dat vreo explicaţie în privinţa mamei sau a oricărei alte persoane ori în privinţa frumoaselor automobile de la cinema.

Vacanţa judiciară se încheie. În curând, o să-mi reiau drumurile spre Palatul de Justiţie, o să simt din nou mirosul camerelor de audiere, o să aud parchetul trosnind când mă apropii de bară, şi pe judecător gravându-mi numele în aerul îmbâcsit al sălii de judecată: "Maestre Hector, aveţi cuvântul!" În mijlocul acestui teatru, mă simt ca peştele în apă. Ştiu să-i ţin pe juraţi cu sufletul la gură, să-mi modulez vocea, să mă joc cu tăcerea şi cu muzica verbului aşa cum face un îmblânzitor de şerpi sau un cântăreţ de blues. Am în spate şapte ani de barou, zeci de pledoarii fără nici o condamnare pe viaţă. Doar absolviri de pedepse. Mi-am descoperit vocaţia de când eram foarte tânăr: aceea de a apăra. Un "bătrân din vechea gardă" m-a ochit cu ocazia unui concurs de elocvenţă, unde turuisem despre tipul de înşelăciune pe care dreptul îl numeşte "dol".

Cabinetul de avocatură Walsberg - şi, în primul rând, patronul acestuia, Léon Walsberg, înalt ca şi tatăl meu, de aceeaşi vârstă, cu aceeaşi coamă bogată, lungă şi mătăsoasă (coama leului Marcel), albită de pe la treizeci de ani, pe care, în zilele când pleda într-un proces, şi-o pieptăna pe spate - mi-a deschis larg braţele.

Mi-ar fi greu să desluşesc motivele care m-au îndrumat spre avocatură. În roba mea cu desăvârşire neagră, ce are garnitură cu desăvârşire albă, întruchipez pasiunile lui Jean Hector, care a fost atât de puţin tatăl meu. Dar eu refuz să accept evidenţa. Mă opun, argumentez. Mâinile mele capătă mişcări fulgerătoare, ca ale unui zbor de pasăre. În justiţie, îmi place tocmai ceea ce este contrar negrului cu desăvârşire negru şi albului cu desăvârşire alb. Curtea cu Juri este, pe de altă parte, ultimul loc în care să poată intra obiectivul unui fotograf. Jean Hector nu mi-ar fi putut fura niciodată imaginea. Aici, sunt Gilles Hector, "maestrul" Hector, singurul stăpân la bord, după Dumnezeu şi Codul penal. Fără îndoială, sunt foarte mândru că lumea mi se adresează cu "maestre Hector", mie, celui care n-a atras niciodată în viaţa lui lumina asupra propriului chip, după cum nu a atras-o nici asupra unei necunoscute, care, în unele seri, pe ecrane fără vârstă, joacă rolul mamei mele. Eu strălucesc numai în incinta tribunalului. După audiere, fac ce fac şi o şterg pe o uşă ascunsă. Rareori au apărut fotografii de-ale mele în presă, chiar dacă pledasem în procese răsunătoare. La urma urmei, şi tatăl meu, şi eu am ales aceeaşi meserie. El punea chipurile în lumină, cu ajutorul lămpilor lui, în timp ce eu făceam lumină cu vorbele mele.

Adineauri, am evitat strada pe care locuise, ca şi podul Marie, de unde i-am aruncat cenuşa, după cum mi-a cerut el. Garsoniera lui nu mai este decât o gaură mare şi neagră, ca un dinte cariat, pe o faţadă albă. În dreptul ei a fost înălţată o schelă, pentru reparaţii. Asta o să dureze câteva săptămâni, în care n-o să văd decât negru în faţa mea, dacă pot spune aşa. Dar e de ajuns să închid ochii, în atmosfera blândă de la Flore en l'Île, ca să-l aud pe tatăl meu. Odată, pe când se lăsase în voia amintirilor despre meseria lui, mi-a mărturisit că, la asfinţit, pentru a suplini lumina slabă a soarelui, folosea un soare artificial. Nu-i plăcea deloc această tehnică şi nu o folosea decât în ultimă instanţă. Dacă nu-şi calcula bine mijloacele - adăugase el cu un aer grav -, cei doi sori se umbreau reciproc. În aceeaşi clipă, am văzut în minte imaginea unor sori îndepărtaţi şi concurenţi. Mama mea, tatăl meu, Mayliss. Mama mea, fără chip, şi tatăl meu, bolnav. Mayliss, ale cărei trăsături se confundă deja cu acelea ale unei păpuşi de porţelan, care ne supraveghea atunci când făceam dragoste pe canapeaua salonului ei de la periferia Kremlin-Bicêtre, în timp ce soţul îi lăsa mesaje ca nişte scâncete, pe robotul telefonic.

Când tatăl meu mă ducea la Flore en l'Île, îl surprindeam uneori că îmi vorbeşte trăgând cu ochiul spre intrare. Era greu să ne continuăm conversaţia. Privirea lui mă dădea deoparte, trecea pe deasupra mea. Saluta cu mâna o siluetă din care, atunci când întorceam capul, nu mai rămânea decât adierea parfumată trimisă de uşa turnantă. Se întâmpla ca vreo femeie să vină şi să se aşeze lângă noi. El mă prezenta în două vorbe, "fiul meu", ferindu-se să-mi spună cine era ea, prada acelei zile.

Astăzi, m-am aşezat, ca şi el, cu spatele la oglinda din fund, cu ochii mari deschişi, pândind privirea adresată de vreo clientă lui Jean Hector, dar pe care aş fi cules-o eu, aşa cum şterpeleşti un măr dintr-o livadă. Trei tineri cu alură de studenţi s-au aşezat la masa vecină. Doi băieţi şi o fată în capul gol. Au comandat câte o salată. Unul dintre ei a scos din buzunar nişte cărţi de joc cu dosul lucios. "Dacă am juca un opt american?", a propus fata.

Singura moştenire lăsată de tatăl meu este sensibilitatea pe care o am la ecleraj. Când îmi amintesc vreun eveniment din trecut, nu o fac prin intermediul unui chip sau al unei voci. Memoria mea este o peliculă în clar-obscur. Când eram mic, tata le povestea câteodată prietenilor lui cum făcea ca să dea impresia că este întuneric în plină zi. Îl aud şi acum vorbind despre ceea ce numea el "noapte americană". Îi plăcea să pomenească de ea şi în italiană, doar pentru plăcerea de a rosti, detaşând fiecare silabă: "effetto notte". Aceste cuvinte îmi trec prin minte, în timp ce fata împarte cărţile. Aş vrea s-o întreb în ce constă acest opt american, care îmi readuce deodată, ca o neînţelegere, prezenţa tatălui meu. Mă gândesc şi la Mayliss, la chipul ei fosforescent, la dulceaţa vocii ei, a pielii ei, a cefei ei călduţe pe care o sărutam dându-i deoparte şuviţele castaniu-roşcate, buclate şi lungi. Mă gândesc la ea fără emoţie şi fără tristeţe, cu un zâmbet, ca atunci când îţi trece prin gând o amintire.

5
Pe Mayliss De Carlo am întâlnit-o la cinematograful Les Trois Luxembourg, în ziua când a murit tatăl meu. Se prăpădise într-o dimineaţă, când abia răsărea soarele, de parcă ar fi preferat prospeţimea zorilor, zumzetului unui Rover. În loc să mă duc la morga spitalului, rămăsesem acasă şi apoi o luasem pe străzi, la întâmplare. Pe la prânz, am dat buzna într-un cinematograf de pe strada Monsieur-le-Prince. Pentru că eram singurul spectator, casierul mi-a promis că o să-mi aleg filmul dintre cutiile de metal stivuite în cabina proiecţionistului. În program era Ma nuit chez Maud. Eu preferasem Les amants lui Louis Malle, ca să visez cu ochii la Jeanne Moreau, convins totuşi că ea nu putea fi mama mea.

Mă aşezasem în primele rânduri. După câteva minute de la începerea filmului, mi s-a părut că simt o prezenţă în spatele meu. M-am întors şi am zărit o siluetă subţire, cu o claie de păr pe cap. Sala era în întuneric, dar acel obraz răspândea o strălucire supranaturală. Când becurile luminară puţin sala, la sfârşitul filmului, am fost izbit de ultimele cuvinte ale tatălui meu. El evocase acele eroine cărora este inutil să le luminezi chipul, căci strălucirea vine din interiorul lor, ca în tablourile lui Rembrandt. Femeia asta din spatele meu era o întruchipare a luminii. Era sursa şi destinaţia ei. Oare primise din partea tatălui meu însărcinarea de a-mi lua ochii?

Nu am intrat în vorbă. Ea a luat-o în jos, pe strada Monsieur-le-Prince. Am urmat-o, dar fără s-o urmăresc, şi m-am oprit la restaurantul Les Banquettes Rouges. Înainte de a pleca la morgă, voiam să înghit ceva care să-mi poată rămâne în stomac. O chelneriţă m-a instalat la o masă din fundul sălii. În acel moment, o voce a izbucnit:
- Gilles Hector!

L-am recunoscut pe Borel, un fost coleg de la Facultatea de Drept. El a insistat să mă aşez la masa lui. Imediat, a început să evoce nişte amintiri anodine, dar care capătă valoare o dată cu trecerea timpului, ca vinurile de soi sau ca seriile de timbre ce au ca temă expediţiile polare. Petrecusem momente plăcute odinioară, tocind la cursul de drept sau vorbind despre viitor şi despre fete. Apoi, ne-am îndepărtat. Mi-a povestit că a devenit un expert foarte apreciat în arta imperială chineză. L-am felicitat, dar conversaţia a început să lâncezească. Atunci, a intrat ea. La Trois Luxembourg nu avusesem timp s-o privesc cu de-amănuntul. Purta o fustă-balon şi pantofi de antilopă, o bluză de bumbac, închisă la baza gâtului. Totul ascuns sub un mantou de catifea mult prea gros pentru acel anotimp. I-am făcut semn să se apropie. Borel a crezut că ne cunoaştem şi i-a cedat locul lui. Îl aştepta o licitaţie la Dronot. "Nişte cai de teracotă din epoca Ming, o piesă foarte rară", mi-a şoptit îndepărtându-se.

Tânăra femeie a comandat un ceai fierbinte, iar eu o carafă de apă cu multe cuburi de gheaţă. Am remarcat că vârfurile degetelor ei aveau un tremur uşor. Am rămas câteva minute fără să vorbim. Fiecare părea că aşteaptă să înceapă celălalt. Auzeam clinchetul cuburilor de gheaţă din carafă. În sfârşit, ea a început cu o voce atât de slabă, încât a trebuit să mă trag spre marginea scaunului ca s-o aud mai bine. Şi-a dus o mână la gât, parcă pentru a-şi susţine glasul. Îşi rujase buzele cu roz. Buza inferioară îi era umflată de un herpes pe care se chinuise să-l ascundă. Machiajul o trăda că se aranjase în graba mare. Uşoare dâre albe îi marcau obrajii şi partea de sus a frunţii. Chipul ei emana o frumuseţe tristă, un mic nu-ştiu-ce ca o rătăcire. Era foarte frumoasă şi foarte rănită. În ziua aceea, nu i-am văzut decât rănile.

Mi-a mărturisit că nu avea obiceiul să se aşeze, aşa, la masa unui necunoscut. Am întrebat-o dacă vine des la spectacolul de la prânz. "Nu prea des", a răspuns. Apoi, cu vocea ei aproape neauzită, a precizat: "Sunt translatoare suplinitoare la UNESCO. Mă cheamă când e nevoie de mai mulţi traducători din arabă în franceză. Acum, sunt în pauză. Încep din nou, la sfârşitul după-amiezii". Mi-a spus prenumele ei, având grijă să precizeze: "Mayliss, cu y". Apoi, a tăcut. Mi-ar fi plăcut să aflu mai multe: de ce araba? Ce făcea când nu lucra pentru UNESCO? Îi plăceau filmele din Noul Val sau intrase la Trois Luxembourg doar întâmplător, din cauza ploii? I-am simţit parfumul învăluindu-mă. Timpul se scurgea în goană. Uitasem că tatăl meu era în morga spitalului. După un răstimp, ea s-a ridicat cu o mişcare bruscă. Abia dacă am avut vreme să-i strecor numărul meu de telefon de la Walsberg. După câteva minute, m-am trezit şi eu în stradă, trăgând în piept, cu putere, aerul Parisului, aşa cum făcea tatăl meu. Am simţit nevoia să merg pe jos. Cu mintea golită de gânduri, am luat-o spre cheiuri. Mayliss dispăruse în gloata de pe Bulevardul Saint-Michel. Teama mea să n-o pierd s-a născut în clipa aceea.

6
Ne-am revăzut după câteva zile, în biroul meu de pe strada Saint-André-des-Arts. Trecea prin cartier, mi-a spus din cabina telefonică de unde sunase. Am recunoscut-o cam greu. Îşi lăsase fusta-balon şi purta o rochie lungă, mulată, din jerseu bej. În ciuda soarelui strălucitor, îşi luase tot mantoul gros, de catifea. Era deja prânzul, dar ea părea că abia se sculase. Urmele albe îi brăzdau şi de data asta chipul, accentuându-i paloarea. Deodată, m-am gândit că nu avea sânge în vene. I-am regăsit aceeaşi voce diafană. Se pregătise să ia masa undeva? Nu, nu se pregătise.

Am luat-o în sus, pe strada Saint-André-des-Arts. Mi-am dat seama că mă depăşea cu mai mulţi centimetri. Purta o pălărie de pânză, ca a Miei Farrow, în The Purple Rose of Cairo, şi m-am întrebat dacă visa şi ea, ca eroina din film, să-şi schimbe viaţa. I-am pomenit despre această asemănare. A râs oarecum stânjenită. Şi-a acoperit repede gura cu mâna. O femeie care venea din sens opus a împins-o din nebăgare de seamă. Ea mi-a mărturisit că este foarte mioapă şi că vedea întotdeauna oamenii ca prin ceaţă.

Eram în dreptul librăriei Simone Thomas. Deodată, expresia i s-a înviorat. Mâna ei a început să scotocească pe tarabele aşezate de-a lungul străzii. Apoi, a intrat înăuntru. Părea că uitase de mine.

La rafturile ce urcau până la tavan ajungeai pe nişte scăriţe mobile foarte abrupte. În faţa cărţilor aliniate cuminţi în rânduri, chipul lui Mayliss îşi pierduse gravitatea. Privirea ei nu mai avea acea umbră de nelinişte pe care o surprinsesem atunci când îi observasem vaga asemănare cu Mia Farrow. I-am văzut încântarea în clipa când a descoperit o culegere completă a poeziilor lui Henrik Ibsen. Herpesul îi dispăruse. Totuşi, pe buza inferioară mai avea o mică umflătură. Mai ochise şi o carte legată într-o imitaţie de piele, aşezată foarte sus, pe o etajeră. M-am oferit să i-o iau eu de acolo, dar ea şi înhăţase scăriţa, scoţând mici strigăte de bucurie. Cu fusta aia de stofă groasă, abia dacă-i puteai zări puţin din gleznă.

Am ajutat-o să coboare. Vârfurile degetelor îi erau reci. Mi-a trecut iar prin minte că nu avea sânge în vene. În mână, ţinea o ediţie din Salammbô cu coperta din piele crăpată. S-a îndreptat spre casă şi şi-a scos carnetul de cecuri din buzunarul mantoului. A scris în el cu cerneală violetă. Mayliss se numea doamna De Carlo, dar mi s-a părut că a semnat cu alt nume. Nu ştiam că unele femei se încăpăţânează să semneze cu numele de domnişoară. Locuia la periferia Kremlin-Bicêtre. Aş fi pariat mai degrabă pe arondismentul XVII sau pe cartierele calme din Auteuil. Afară, trecătorii umpluseră strada. Am întrebat-o pe Mayliss dacă vine des pe aici.
- Da, cărţile vechi mă apără, mi-a răspuns cu însufleţire.

N-am ştiut de ce anume o apărau.

Ea a fost cea care m-a îndrumat prin pasajul pavat al curţii Saint-André, din spatele străzii Ancienne-Comédie. A împins uşa unui salon de ceai din faţa lui Procope. Părea să fie o obişnuită a locului. Am urmat-o la etajul întâi, unde o doamnă între două vârste ne-a luat hainele. Mayliss şi-a păstrat geanta şi o batistă ghemotocită în mână. O atmosferă nespus de blândă domnea în jurul măsuţelor rotunde, luminate de lămpi-ciupercă purtând abajururi mov şi verde pal. Mă lua cu somn. Dosarul unui tânăr criminal mă ţinuse treaz o bună parte din noapte. Şi nu-mi puteam lua gândul de la tatăl meu care murise, de la tatăl transformat în cenuşa ce zbura pe undeva, pe deasupra Senei.
- Ar trebui să mănânci, mi-a dat ghes Mayliss, aici servesc toate soiurile de salate şi quiche caldă.

Mi-ar fi plăcut să citească încetişor meniul, până şi pagina cu ceaiuri, doar pentru plăcerea de-a auzi glasul acela de copil, care despărţea bine silabele, când rostea numele souchong, sau ylang-ylang, sau bergamotă. Era un glas aşa cum nu întâlneai în viaţă, care îşi croia un drum incert printre simplele făpturi în carne, ca mine, poate un glas de dinaintea naşterii lumii, când nu exista decât muzica vântului printre copaci. Mi-am dat seama că mă tutuise.

Ea şi-a ales nişte vinete gratinate, iar eu o quiche, apoi o felie de tort cu ciocolată, cel care strălucea pe un platou de argint, la intrarea în salon. Ceasul ei mergea înainte cu trei sferturi de oră.
- Ca să nu întârzii prea mult, mi-a spus cu un aer serios. Altfel, nu reuşesc.

Şi, pentru că zâmbeam, a adăugat:
- La întâlniri, merg întotdeauna de-a-ndăratelea.

Stăteam unul în faţa celuilalt. Lampa îi lumina chipul. Acum, era foarte relaxată, aproape veselă. Doar acele stranii dâre albe continuau să-i străbată faţa. Să fi fost talc, ori cremă, ori vreun produs necunoscut, pe care şi-l întindea pe piele ca să şi-o protejeze? În contrast, părul şi-l vopsise într-o nuanţă foarte neagră. Mă tot întrebam care i-o fi fost culoarea naturală. În acea zi, şi-l pieptănase spre spate, într-o coafură lipsită cu desăvârşire de fantezie.

Mayliss a scos din geantă cartea lui Flaubert şi mi-a întins-o.
- E pentru tine.

Am luat-o fără o vorbă. Niciodată n-am ştiut ce să spun când mi se oferea un cadou. Am insistat ca data viitoare, când mai trece pe la librăria Simone Thomas, să vină să mă vadă. Chipul i s-a întunecat. Nu mi-a răspuns. Albul ochilor îi era străbătut de vase minuscule, purpurii. Conversaţia lâncezea.

Am întrebat-o dacă lucrează mult la traducerile ei.
- Da, mai ales noaptea. Ziua mă ocup de ceilalţi. De bărbatul meu.
- Eşti măritată?
- Până peste cap, a răspuns, plecându-şi ochii. Avem un băieţel, Albin. Are nouă ani. Cânt şi la pian.
- Noaptea?
- Stăm într-o căsuţă izolată, în curtea unui imobil din Kremlin. Vecinii nu aud nimic.
- Şi cei din casă?
- Sunt obişnuiţi. Cânt în surdină.

Deodată, s-a ridicat, decretând că a întârziat. Cu siguranţă că era adevărat. Aproape că nici nu se atinsese de mâncarea din farfurie. Nu-i ştiam nici adresa, nici numărul de telefon. Mi le-a notat pe o foaie din carnetul meu. Cu cerneală violetă. Stiloul desena litere înalte şi fine, ca o caligrafie a unei civilizaţii foarte vechi. În timp ce se îndepărta, mi-a făcut un semn cu mâna. Chipul ei îşi reluase masca lividă din timpul dimineţii. O stranie duritate sau, mai degrabă, urma unei temeri stăpânite. M-am întrebat cum ar fi făcut tatăl meu pentru a-i surprinde expresia, fără s-o lase să se şteargă.

Am rămas singur la masa rotundă, cu presentimentul că această singurătate îmi va deveni o tovarăşă fidelă, de fiecare dată când va fi vorba despre Mayliss, când va trebui s-o aştept pe Mayliss, s-o las să plece, să sper că se va întoarce, cu glăsciorul ei, cu ochii ei miraţi, cu buza ei uşor bosumflată, fără să mai vorbesc de corpul ei, pe care doar îl ghiceam, ascuns sub lunga rochie de jerseu. Mi s-a servit o felie zdravănă de tort cu ciocolată, a cărui glazură sclipea, dar nu-mi mai era foame. Auzeam clinchetele linguriţelor de argint ce atingeau ceştile, conversaţiile şuşotite, în acest liman din afara timpului, în care Mayliss îşi recăpăta culorile.

Nu-i înţelegeam durerile mute, nici adresa din Kremlin - îmi imaginam Piaţa Roşie şi un şir de generali ţepeni -, nici familia, nici chiar machiajul de copil stângaci. Îmi părea asemenea unui continent de singurătate, a cărui derivă nu putea fi stăvilită de nimic. Aici, nu era vorba de dragoste. Era ceva şi mai grav. Mayliss inspira dorinţa de a iubi şi moartea care vine, uneori, o dată cu această dorinţă.

Am luat cartea pusă în faţa mea. Cotorul acesteia mirosea a Mayliss, a parfumul lui Mayliss. Descoperirea m-a zguduit. La birou, în cursul după-amiezii, am luat de mai multe ori Salammbô, cu o mână pe care mi-aş fi dorit-o mai puţin febrilă, temându-mă ca urma lăsată de Mayliss să nu fi dispărut.

7
În zilele care au urmat, m-am surprins privind prin vitrina librăriei Simone Thomas şi încercând să văd dacă nu cumva silueta lui Mayliss era căţărată pe scăriţă. La acea epocă, locuiam într-un apartament de pe fundătura Astrolabului, din Montparnasse. Eram înconjurat de cărţi şi de câteva amintiri dintr-o existenţă mai veche, de fotografiile unei femei care mă părăsise după şapte ani de căsnicie fericită, una dintre acele căsnicii care iau sfârşit fără un motiv real, dar care iau totuşi sfârşit.

Uneori, singurătatea îmi era traversată de nişte trecătoare, femei grăbite, întotdeauna între două trenuri, între doi bărbaţi, ca şi între două vârste, unele foarte tinere, altele aproape bătrâne. Eram un spaţiu de odihnă, umbra care urmează sau care precede lumina. Dar nu eram lumina. Situaţia îmi convenea. Puteam să mă las în voia visului, doar a visului, acest lux oferit copiilor, înainte de a le fi smuls, când nici nu s-au desprins bine de copilărie.

De câteva ori pe săptămână, mă fofilam de la dejunurile de afaceri. Mă duceam la Trois Luxembourg, în strada Monsieur-le-Prince, să văd filmul care rula la prânz. Încă de la ora unsprezece, făceam în aşa fel încât să nu mai răspund la telefon. Filmul începea exact la douăsprezece. Timp de o lună, pe lângă Ma nuit chez Maud, au rulat alternativ două lungmetraje de François Truffaut: Les 400 coups şi Jules et Jim, după romanul lui Henri-Pierre Roché. Când am cunoscut-o pe Mayliss, văzusem deja filmele astea, şi încă de multe ori. Aveam întâlnire cu o actriţă, dar nu ştiam cu care. Nici măcar nu eram sigur că juca în ele. Nu-i cunoşteam nici numele, nici chipul. Aveam doar intuiţia că putea fi mama mea, indiferent care ar fi fost ea. O căutam fără să fiu sigur că vreau s-o găsesc.

Într-o zi, o tânără pereche s-a aşezat în faţa mea. Sala era cufundată în întuneric. Nu distingeam decât vocile celor doi: "Îţi interzic să gândeşti, a ordonat băiatul. Ai să creşti copiii, ai să plimbi câinele şi ai să-i distrezi pe invitaţi". Fata a răspuns: "Care copii? Care câine?" Filmul a început. Puţin îmi păsa şi de Jules, şi de Jim, care trebuia pronunţat "Djim", ca şi cum ar fi avut un "d" înainte. Doar Kate mă interesa. "Ea se aruncă în braţele bărbaţilor aşa cum se aruncă în apă", murmura o voce din off. Era vorba de Jeanne Moreau, dar, de fiecare dată când auzeam această voce, după ce o cunoscusem pe Mayliss, pe ea o vedeam căzând în Sena, pentru ea tremuram.

M-am gândit că poate o fi existând vreun exemplar din romanul lui Roché, la librăria Simone Thomas. Am trecut pe acolo într-o după-amiază, când mă întorceam de la o şedinţă, în speranţa că o voi găsi şi pe Mayliss. Nu era. Nici cartea. La birou, mă aştepta un mesaj. Mă sunase ea. Când îi formam numărul de telefon, simţeam cum mi se strânge inima. A răspuns robotul. Cu vocea bărbatului ei. Am aşteptat semnalul sonor şi apoi am închis.

Léon Walsberg îmi spusese să trec pe la biroul lui. Era un bărbat plin de căldură, înalt şi corpolent, cu o claie de păr alb, lung, care-i acoperea ceafa. În timpul războiului, doi ani nu văzuse lumina zilei, ascuns de părinţii lui într-un beci din Batignolles. De pe vremea aia, rămăsese cu gustul cititului şi al cuvintelor, care îţi îngăduie să evadezi. Avea vreo zece ani şi se jurase că, mai târziu, avea să devină un mare scriitor, asemenea lui Alexandre Dumas, din care mama lui îi citea volume întregi, la lumina unei lumânări sau a unei minuscule guri de aerisire ce le ţinea loc de fereastră, în ascunzătoarea lor. Dar, până la urmă, înclinaţia lui pentru justiţie învinsese. Léon Walsberg ajunsese una dintre personalităţile baroului parizian din anii şaizeci, în momentul când tatăl meu îşi anina luminile pe cerul Parisului. Léon Walsberg se amuza uneori de acest cuvânt, "barou", atât de impropriu pentru a denumi o meserie hărăzită libertăţii. Unele scrieri de tinereţe îl convinseseră că n-avea să devină niciodată un Alexandre Dumas. Se consolase, salvând de mai multe ori capetele clienţilor săi, într-o vreme când ghilotina încă nu-şi spusese ultimul cuvânt.

Dar pasiunea pentru cărţi îi rămăsese neschimbată. Împreună cu nişte confraţi de la Palatul de Justiţie, înfiinţase o mică editură al cărei sediu se afla lângă cabinetul lui, pe strada Gregoire-de-Tours. Puternic marcat de Dumas, dar şi de isprăvile foştilor eroi ai Cupei Davis, îşi botezase editura Muschetarul. La început, Léon şi asociaţii lui editaseră cu precădere lucrările militante ce denunţau încălcarea libertăţilor individuale. Regimul giscardian era pe ducă. Autorii publicaţi la Muschetarul, avocaţi de stânga şi chiar unii magistraţi care scriau sub pseudonim, criticau cu vehemenţă Curtea de Siguranţă a Statului, violenţele îndreptate împotriva militanţilor basci sau bretoni, închisorile de maximă securitate.

O dată cu vremea şi după valul trandafiriu din 1981, mica editură se orientase spre cărţile pedagogice ce tratau evoluţia procedurii penale sau a dreptului victimelor, sperând să scuture astfel praful de pe bătrânul manual al fraţilor Dalloz şi de pe cărţile ce foloseau din plin jargonul juridic, publicate de aceşti editori specializaţi. Pe nesimţite, Léon Walsberg trecuse în catalogul editurii texte mai personale, povestiri de călătorie, cărţi de mărturii sau de memorii scrise de pana unor colegi înzestraţi. Înduplecat de insistenţele celor apropiaţi, publicase chiar şi un pamflet politic plin de spirit, după chipul şi asemănarea lui de om generos întru totul. Micul volum se numea Dinozaurii au pielea delicată. Mi l-a oferit la puţină vreme după ce divorţasem de Solange. "Ai să vezi câte parale face, îmi susurase, cu modestie. Dar cred că povestea părinţilor dumitale ar fi mult mai pasionantă, mai ales dacă o faci roman." În ziua când Solange îmi anunţase intenţia de a divorţa, mă destăinuisem lui. Sătulă de repetatele mele absenţe, de procesele interminabile, sătulă totodată de amânările mele, ca răspuns la întrebarea ei: "Când o să facem un copil?", mă părăsise pentru un african viril şi lat în spate.

În ziua aceea, îi mărturisisem lui Léon incapacitatea mea de a păstra femeile. Începând cu mama, care era artistă în filme vechi. Visasem amândoi la o carte pe care ştiam şi eu, şi el că n-aveam s-o scriu niciodată. Această eventualitate mereu amânată a statornicit între noi o complicitate ale cărei resorturi ascunse nu le-am cercetat niciodată. Să zicem că l-aş fi putut iubi ca pe un tată. Eram gata să-l iubesc sau pe punctul de a-l iubi, nu mai ştiu, nu sunt prea tare la locuţiunile care se formează cu verbul "a iubi".

Biroul lui Léon Walsberg era cufundat în semiîntuneric. O femeie stătea într-un fotoliu, în faţa lui. Mi-a prezentat-o ca fiind mama unui tânăr pe care presa madrilenă îl botezase, cu mulţi ani înainte, "apatridul de la Teruel". Fusese executat în timpul agoniei regimului condus de generalul Franco. Consiliul de război de la Tarragona îl condamnase la moarte pentru presupusa asasinare a unui ofiţer din Guardia Civil. Justiţia nu dovedise că fiul ei ar fi fost asasinul, dar, pe vremea aceea, în Spania nu exista justiţie. Femeia, Inès Arroyo, se exprima cu un accent nedesluşit, gutural şi, în acelaşi timp, cântat. În copilărie, cunoscuse lagărele naziste, apoi lagărele ruseşti. Familia ei trăise în Catalonia, "până la execuţia celui mic". Numele ei nu-mi amintea nimic. Când şovăia, Léon o îndemna să-şi continue povestea. El îşi dădea silinţa să ia note pe dosul unui plic mare, alb. Presupun că voia să obţină reabilitarea postumă a tânărului executat.
- N-am putut să-l scap de laţ, a spus deodată femeia.

Descria laţul de sârmă cu care îi fusese sugrumat fiul, şurubul care zdrobise vertebrele băiatului, capul care se lăsase pe o parte, aidoma capului unei păsări moarte.
- Se pare că n-a suferit.

Léon se oprise din scris. Ea nu mai spunea nimic. Amîndoi se întorseseră spre mine. Patronul îmi aştepta reacţia. Cât despre ea, nu ştiu ce aştepta, dar privirea îi era stăruitoare. Eu nu mai eram acolo. În ciuda mirosului emanat de ţigările pe care le fuma, febrilă, această femeie cu chipul răvăşit, îi recunoscusem parfumul, parfumul lui Mayliss, de pe cotorul lui Salammbô.
- Ce zici? a întrebat Léon.

Incapabil să articulez vreun cuvânt, lăsasem tăcerea să ne cuprindă, grea. Apoi, nu m-am mai putut stăpâni şi, în cele din urmă, am întrebat-o pe această mamă distrusă cum se numea parfumul ei. A fost atât de surprinsă, încât mi-a răspuns pe loc: "Jardins de Bagatelle". Léon s-a uitat înspăimântat la mine. Am repetat: "Jardins de Bagatelle, Jardins de Bagatelle", iar vorbele acestea mi-au izbit conştiinţa aşa cum mica melodie a lui Vinteuil izbise inima lui Swan.

8
A doua zi, de dimineaţă, Mayliss mi-a telefonat pe la ora nouă. Vocea îi era foarte îndepărtată şi slabă. Lăsa impresia că alergase.

Am întrebat-o dacă se simte bine.
- Sunt obosită, aşa e întotdeauna dimineaţa.

La Paris ploua cu găleata. Eram într-o joi. La Trois Luxembourg rula Jules et Jim. Ea mi-a mărturisit că-i plăcea foarte mult Truffaut, cu excepţia lui La chambre vert, pentru fidelitatea faţă de morţii iubiţi cândva. Data trecută, intrase la cinema ca să-şi omoare cele două ore de pauză, fără să aibă idee ce film era pe afiş. Vechile filme de succes ale Noului Val le văzuse la televizor şi asta părea să-i fi fost de-ajuns. A acceptat totuşi invitaţia mea. Am insistat să fie în faţa cinematografului la douăsprezece fără cinci. Mi-a promis că o să fie. În timp ce încheiam convorbirea, i-am spus că voi fi şi Jules, şi Jim, pronunţând "Djim". Mai târziu, m-a întrebat de ce voisem să văd acest film împreună cu ea. Din întâmplare. Într-o marţi, am fi văzut Les 400 coups.

Am plecat de la birou pe la unsprezece şi jumătate. Ploaia se strecura printre bolovanii dislocaţi din pavajul curţii. Când am ieşit, m-am întâlnit cu Léon Walsberg. Se întorcea de la o şedinţă ţinută la Ministerul de Justiţie cu privire la armonizarea dreptului penal din Europa. Fusesem invitat şi eu, însă preferasem să lucrez la birou, lângă telefon. Nu voisem s-o pierd pe Mayliss, dacă ar fi telefonat din nou. Până la urmă, avusesem dreptate să rămân. Léon a părut mulţumit să mă vadă. Nu a făcut nici o aluzie la incidentul din ajun. Se gândea, fără îndoială, că o să mă iau la trântă cu procesul ăsta al apatridului.

Am ajuns în bulevardul Saint-Germain, tăind drumul prin pasajul Saint-André. Ceasul de la Odéon arăta douăsprezece fără douăzeci. Oare cum o veni Mayliss până aici? O sări într-un taxi? O lua metroul de la Kremlin-Bicêtre, după care l-o schimba la Jussien? M-am apropiat de o hartă şi am început să număr staţiile. Pentru a parcurge acest traseu, trebuie să fi avut nevoie de vreo patruzeci de minute. Dacă aş fi fost sigur că iese pe la Odéon, aş fi aşteptat-o acolo. Dar nu eram sigur de nimic. Cu Mayliss, nu puteai avea nici o certitudine. Am luat-o în pas săltat pe strada Monsieur-le-Prince; ploaia se înteţise, iar eu îmi lăsasem parapliul la birou. Ea nu venise. Am cumpărat două bilete, pândind taxiurile. Casiera a invitat micuţa ceată de spectatori muraţi să intre în sală. Se făcuse douăsprezece. Mayliss întârzia. Şi tatăl meu întârzia mereu.

De data asta, n-am avut mult de aşteptat. Doar câteva minute.
- Îmi pare tare rău.

Purta un impermeabil strâns în talie cu un cordon de pânză. I-am văzut ochii îngrijoraţi, înainte de a ne cufunda în întuneric. Începea filmul. A vrut să ne aşezăm în rândul întâi. În scenele exterioare, strălucirea de pe ecran îi lumina chipul. De câteva ori, privirile ni s-au întâlnit. Îmi zâmbea. I-am observat din nou buza inferioară uşor umflată. Jeanne Moreau mirosea a "Jardins de Bagatelle". La ultima imagine a filmului, Mayliss a închis ochii.

Am ieşit în stradă.
- Ţi-e foame? am întrebat-o.
- Nu, aş vrea doar un ceai.

Ploua prea tare ca să ne întoarcem la Cour de Rohan. Am tras-o spre Banquettes Rouges. Chelneriţa, o bruneţică bondoacă, purta o fustă foarte scurtă şi mulată pe trup. Mayliss nu se putea stăpâni să n-o privească, fascinată, când fata trecea prin faţa noastră.
- Ţi-ar plăcea să te îmbraci aşa?
- N-aş putea!
- De ce?
- N-aş îndrăzni niciodată!

Am simţit-o din nou copleşită de o greutate. Greutatea fustei ei din jerseu, a altui lucru ce se sustrăgea ordinii materiale.
- Ştii, am treizeci şi şase de ani. Sunt o doamnă bătrână.

Felul în care spusese "sunt o doamnă bătrână" m-a făcut să zâmbesc. Ea vorbea foarte serios, clătinând uşor din cap, ca acei căţeluşi de pluş pe care-i pui pe luneta maşinii. Nu a vrut să mănânce nimic.
- La mine acasă, frigiderul e mereu gol şi sunt luată la ceartă.

Mi-am amintit că era măritată. Şi mamă de familie.

M-a anunţat că, în curând, pleacă în Turcia. UNESCO organiza o conferinţă internaţională asupra culturii. Trebuia să facă traducerea comunicatelor delegaţilor arabi.
- Cât ai să lipseşti?
- Vreo cincisprezece zile, poate ceva mai mult, depinde.

Am întrebat-o de ce anume depinde.
- Şi acasă la tine...
- Sunt întotdeauna pe picior de plecare, mi-a răspuns, oarecum pornită. Este o necesitate. Nu suport să fiu închisă. Ei ştiu chestia asta.
- Şi nu spun nimic?
- Ba da. Dar eu tot plec.

Se făcuse aproape două. Nu aveam poftă să plece. Nici acum, nici în curând, la Istanbul. Nici ea nu părea grăbită. Când se afla aici, timpul trecea de partea mea, nu mai era rândul meu să aştept. Chelneriţa a adus un ceainic mic şi două felii de lămâie. Mayliss i-a zâmbit. Nu-i dăduse prin minte să-mi spună că bărbatul ei o aştepta să ia masa într-o braserie alsaciană de lângă Operă. Poate că uitase. A murmurat doar că se simte bine cu mine, având aerul că regretă.

9
Înainte de plecarea ei în Turcia, am luat masa împreună o ultimă oară. Mayliss a sosit la birou cu sufletul la gură. Am invitat-o să se aşeze o clipă. Ea a scos din geantă o carte veche al cărei titlu n-am reuşit să-l citesc pe dos. În înfăţişarea ei se schimbase ceva. A trebuit să ies din birou. Patronul îmi cerea părerea în privinţa lui Ines Arroyo, mama tânărului executat în Catalonia. Am fost în măsură să schiţez un sistem de apărare, iar asta m-a uşurat, căci, în ziua cu "Jardins de Bagatelle", rămăsesem foarte ruşinat din pricina aiurelii mele.

Când m-am întors, mi-a sărit în ochi părul ei lăsat pe umeri, în cascadă, şi culoarea lui ruginie. Ieşind odată de la Banquettes Rouges, îi sugerasem lui Mayliss să-şi lase părul liber. Vorbeam despre chelneriţa cu fusta scurtă. I-am spus că ar fi fost deja o schimbare în bine dacă şi-ar fi lăsat buclele negre să se răsfire în mod natural. Ea nu reacţionase. Mă aventurasem să-i ghicesc culoarea naturală a părului, fără să obţin vreo reacţie din partea lui Mayliss. Acum, îmi răspundea prin această coamă cu reflexe de flacără, ce îi accentua paloarea.

Lui Mayliss îi venise sufletul la loc. Am luat-o spre bulevardul Saint-Michel. Terasele erau pline de lume. Pe strada Huchette, portarii restaurantelor greceşti ne îmbiau să intrăm. Unii îi spuneau lui Mayliss "domnişoară" şi o complimentau. Ea înainta fără să-şi încetinească mersul. "Nu-s obişnuită cu părul meu, am impresia că toată lumea se uită la mine", mi-a spus ea temătoare. "Nu e prea roşu? Mâine îmi schimb iar culoarea." Eu am înţeles: "Mâine îmi sting iar culoarea".

Cheiurile răsunau de un răpăit de tobă. Maşinile treceau atât de aproape de buchinişti, încât îmi pierise de mult cheful să le explorez tarabele, în afara orelor matinale, de vară. De la Notre-Dame, am intrat prin parc. Intenţionasem s-o duc la Flore en l'Île, în amintirea tatălui meu. Ea a preferat să se aşeze mai întâi pe o bancă, lângă chioşcul în care cânta muzica. Venele de pe gât pulsau, albul ochilor, pe care avea o reţea fină de vase, părea un porţelan fin. Am întrebat-o dacă se simţea bine. Mi-a răspuns "nu".

Începea să bată vântul. Am simţit că i se făcuse frig. Nu ne atinseserăm, dar parfumul ei îmi impregna vârful degetelor. Am străbătut încet cele câteva zeci de metri care ne despărţeau de Flore en l'Île. Să fugă i-ar fi fost cu neputinţă în acest moment. În restaurant domnea un zumzet potolit, asemănător celui de la Cour de Rohan. Imediat, chipul i s-a destins. Ajunsese pe un meleag familiar. Ştiam că aici avea să se simtă bine. În timp ce mergeam înaintea ei, m-a cuprins o senzaţie tulburătoare. Aici, ne cunoscusem nu demult şi urma să ne regăsim de fiecare dată când unul dintre noi avea să repete gestul de a împinge uşa turnantă de la Flore en l'Île.

Mayliss n-a vorbit deloc despre plecarea ei la Istanbul. S-a hotărât, pur şi simplu, să-şi prindă la loc părul. Fără îndoială, în felul ăsta îl făcea mai puţin bătător la ochi. Mi-a vorbit despre culoarea neagră, care se impunea în acest caz. Mi-a venit să-i spun că tatălui meu îi plăcea mult negrul, ca şi masa asta lipită de vitrină, la care ne aşezaserăm ca să prânzim, dar ar fi trebuit să-i explic prea multe lucruri despre Jean Hector, să-i povestesc despre înclinaţia lui pentru lumină. M-am gândit că nu era cel mai bun moment şi am tăcut, ca s-o privesc pe Mayliss mai bine, ca s-o păstrez mai bine.

Ieşind, am făcut câţiva paşi pe cheiul Orléans. Vântul bătea în continuare. Două vaporaşe-muscă brăzdau apele Senei şi trimiteau până la picioarele noastre valurile părelnice ale unei călătorii părelnice. Mayliss m-a întrebat dacă aş fi de acord să iau cina la ea acasă, într-una din seri. Am refuzat. N-a insistat. A vrut să afle de ce eram singur la aproape patruzeci de ani. N-am fost în stare să-i explic. I-am mărturisit că, în momentul în care mi-a plecat soţia, încă o mai iubeam.

Ne-am despărţit pe cheiul Béthune. Ea părea contrariată. Să fi fost din cauză că ne despărţeam sau din cauza lui Solange? S-a făcut nevăzută foarte repede. Abia am avut timp să-i spun să aibă grijă de ea. Aveam o întâlnire în cartierul Marais. Întârziasem. Am strâns în mână cartea pe care mi-o dăruise: un cadou de despărţire, îmi spusese ea. Era cartea al cărei titlu nu izbutisem să-l citesc, la birou, când o scosese din geantă. O culegere de nuvele de Jean Rhys, un nume care se pronunţa ca al lui Jean Seberg. Se numea Les tigres sont beaux à voir. N-am citit-o niciodată. M-am mulţumit s-o adulmec.

10
Mayliss a plecat în Turcia. Apoi s-a întors. Între timp, am trăit atât de puţin, încât nici nu mi-am mai amintit de acest eveniment. Am aflat că se întorsese doar dintr-o scrisoare pe care mi-a trimis-o. Era copia unui text tradus de ea, în care se vorbea despre condiţia femeilor din lumea arabă. Îl însoţea o micuţă carte de vizită, pe care se etala, scris cu litere groase, numele ei primit prin căsătorie, Mayliss De Carlo, adresa şi numărul de telefon. Nu mi-a dat prin cap să întorc pe dos cartea de vizită. De-abia târziu, în ajunul plecării în concediu, am luat iar în mână textul dactilografiat de Mayliss. Agrafa cu care fusese prins alunecase, iar cartea de vizită se întorsese, căzând pe parchet. Astfel, i-am descoperit scrisul violet, fin şi ascuţit - am zis "violet" gândindu-mă la "violent", întrucât ceea ce-mi spunea m-a lovit ca un pumn primit cu întârziere. "Aş vrea să-ţi cunosc părerea în ceea ce priveşte această idee. Iartă-mă dacă te plictisesc." Şi, în puţinul loc rămas pe cartonaş, adăugase cu litere minuscule şi cu un scris şi mai apăsat: "Mor de dor să te revăd".

Am căutat de multe ori să-mi amintesc clipa în care desfăcusem scrisoarea de la ea. În realitate, nu o citisem. De când divorţasem, mă aruncasem cu capul înainte în muncă. Dacă îmi mai rămânea ceva putere, după lungile ore petrecute cu redactarea dosarelor de apărare, încercam să scriu o carte despre tatăl meu, pentru a onora făgăduiala pe care i-o făcusem lui Léon Walsberg. Încă mai credeam că era de ajuns să povesteşti despre viaţa ta sau a celor apropiaţi, ca să faci o operă literară. În faţa insistenţei lui Léon, semnasem, în cele din urmă, cu Muschetarul, un contract pentru un roman. Cum nu ştiam, pe moment, ce titlu să-i dau, Léon scrisese "roman de realizat". Din zăpăceală, secretara îl transformase în "roman de nerealizat". Am râs amândoi, dar nu avansasem deloc în cei trei ani de când ne unea acest angajament. Nu, nu citisem textul trimis de Mayliss. Cartea de vizită rămăsese cu strigătul ei înăbuşit, "mor de dor..."

După întoarcerea lui Mayliss, a trecut o lună fără ca ea să-mi dea vreun semn de viaţă. Într-o zi, s-a arătat fugitiv în cadrul uşii mele, dar era grăbită. Léon îi ceruse să traducă un text. Ea acceptase cu dragă inimă. El o îndemnase să-i scrie pentru Muschetarul şi o carte despre femeile musulmane. Mă întrebam dacă Mayliss nu-i atinsese cumva coarda sensibilă şi, pentru prima dată, am simţit o anumită gelozie, sentiment pe care el a ştiut să-l facă să dispară la iuţeală. Mi-a explicat că avusese o discuţie pasionantă cu Mayliss într-o dimineaţă, când ea mă căutase fără succes la cabinet. Ca mulţi evrei, el era interesat de felul în care musulmanii îşi tratează femeile. Voia să ştie mai multe despre drepturile acestor eterne minore. Mayliss evitase să-mi vorbească despre asta, fără îndoială din pricina tăcerii mele de după primirea scrisorii. Oare mă socotise un jucător adevărat, unul dintre cei care se feresc să întoarcă pe faţă cărţile, dacă nu sunt siguri că au tras-o pe cea bună? Am distrus toate scrisorile de la Mayliss, în afară de acel bileţel gata să pârjolească viaţa, asemenea flăcării de sulf a unui chibrit. Povestea noastră s-ar fi putut opri înainte de-a începe. N-am avut mână bună.

În cele din urmă, tot eu am sunat-o. În iulie, plecam din Paris. Aveam să fiu în sud, la Nisa ori poate pe Riviera italiană. Nu ştiam cât timp urma să dureze călătoria. Ăsta a fost pretextul pe care l-am invocat când Mayliss a ridicat receptorul. Vocea îi era mai gravă decât de obicei. Era o voce cuminte şi puţin cam obosită, o voce de om mare, copleşit de povara zilelor. O voce de doamnă bătrână. Ne-am promis să ne revedem.

A trebuit să aşteptăm începutul lui septembrie. Mayliss a venit la întâlnirea fixată la Muzeul Orsay. Îşi purta inevitabilul mantou de catifea; la călcâiul unuia dintre ciorapi, i se dusese un fir. Am navigat printre statuile lui Maillol. Ca să trecem de la una la alta, Mayliss îmi punea, în joacă, un deget pe umăr. De la prima noastră vizită la librăria Simone Thomas, n-o mai văzusem niciodată aşa de veselă. Am fost serviţi cu ceai în marele salon de la ultimul etaj. Parchetul ne trosnea sub paşi. În ziua aceea, Mayliss a mâncat mult, brioşe şi salată de fructe. Ochii ei trădau lipsa de somn. Aceleaşi spărturi ale micilor vase de sânge. Aceleaşi dâre albe de pe faţa ei fără culoare. Părul ca flacăra devenise frumos şi foarte bogat. Nu mi-a dat niciodată prin minte că ar fi putut fi o perucă.

11
Ştiam despre ea încă foarte puţine lucruri. Într-o zi, am aflat că lucrase ca manechin la Christian Dior. Avea, pe atunci, nouăsprezece ani. Uneori, eram tentat să caut revistele pentru femei de la sfârşitul anilor şaptezeci. Încă mă mai gândesc la asta, când merg pe Avenue Montaigne, de-a lungul vitrinelor luminate ale marilor case de mode, sau când trec pe strada Cambon, pe lângă clădirea atelierelor Chanel. Îmi vine să deschid o uşă şi să întreb: "Aţi cunoscut-o pe...", dar renunţ imediat, şi, de altfel, cum o chema înainte să devină doamna De Carlo?

Mi-a povestit cum reuşise să specifice în contract că va purta doar rochii ce treceau de genunchi. Cred că mai prezenta moda şi pentru Balmain. Din acea perioadă i se trăgea groaza de fotografi. Când Léon i-a solicitat, mult mai târziu, o serie de portrete pentru coperta cărţii scrise de ea, a trebuit să dea o adevărată luptă ca s-o convingă. Doar din prietenie pentru noi doi - şi ea a insistat asupra acestui termen - a acceptat să fie "prinsă în ace ca un fluture".

Conştient că un asemenea eveniment nu avea să se repete prea curând, i-am cerut fotografului de la Muschetarul să-mi realizeze, cât mai discret, mai multe imagini în alb-negru. Mayliss n-a aflat niciodată. Aceste fotografii dorm într-un plic lipit, la mine acasă, în fundătura Astrolabului. Nu m-am îndurat să le rup. Mayliss priveşte drept în obiectiv, părând că-l sfidează. Arcul sprâncenelor perfect desenate îi accentuează regularitatea trăsăturilor, în afară de buza inferioară, cu uşoara ei umflătură. Ea a renunţat foarte repede la prezentările de modă şi la şedinţele foto pentru reviste. Nu-i plăceau banii obţinuţi în acest fel. Multă vreme, şi-a păstrat obiceiul de a vomita după masă. Când am întâlnit-o, se lăsase de această practică. Dar abia mânca.

Pe nebăgare de seamă, am început să ne îndesim întâlnirile. Venea în strada Saint-André-des-Arts. Marţea şi joia ne vedeam direct în faţa cinematografului Trois Luxembourg. Sosea cu întârziere şi simţeam că se luptă cu dorinţa de-a anula în ultima clipă fiecare întâlnire. La început, nu spunea nimic. Eu parcă mă plimbam într-o pădure, unde întâlnisem o veveriţă, şi îmi ţineam răsuflarea de teamă să n-o văd fugind la cel mai mic sunet suspect. Mayliss părea să revină la viaţă, chipul i se destindea încetul cu încetul. Îndrăzneam să rostesc două-trei vorbe, pe care mi le primea cu un zâmbet. Câştigasem: ea era aici, rămânea, filmul putea începe, alte vorbe şi alte imagini aveau s-o prindă, s-o captiveze.

Odată, i-am descoperit nişte ochelari rotunzi, pe care şi-i ţinea cu o mână, pe vârful nasului, fiindcă li se rupsese braţul drept. Nu ne mai despărţeam fără să stabilim când ne vom revedea. Mayliss nu era niciodată liberă lunea. Eu îmi rezervam ziua de marţi numai pentru ea. Léon Walsberg închidea ochii. Rămâneam împreună până seara, ne plimbam la întâmplare pe străzi, până se-nseră, vorbeam despre Mahler, despre Simfonia numărul 6, preferata ei. Rostea "Mahler" ca pe "malheur". Apoi, pleca brusc: "Sunt în întârziere". Îmi restituia dintr-o dată Parisul. Nu ştiam întotdeauna unde aterizasem după lungile noastre preumblări. De multe ori, ca să mă întorc în fundătura Astrolabului, eram nevoit să-mi caut drumul pe hartă. Mayliss nu mă întreba de ce revedeam mereu aceleaşi filme. Şi era mai bine aşa.

12
Într-o dimineaţă, telefonul a sunat foarte devreme. Abia mă trezisem. I-am recunoscut vocea imediat.
- Mâine n-am să pot veni.

Am auzit un oftat în receptor.
- Iartă-mă, a spus ea.

Apoi, a închis.

Mayliss m-a lăsat mai multe zile fără nici o veste. N-am vrut s-o sun. Nu încercam niciodată să-mi imaginez viaţa ei în afara întâlnirilor noastre. I-o ştiam plină de prieteni în trecere, actori din trupe mici, muzicieni lipsiţi de bani, pe care îi găzduia, împreună cu soţul ei, oferindu-le un acoperiş deasupra capului. Într-o zi, îmi mărturisise, cu o oarecare exasperare, că trebuia să aibă grijă de toţi.
- Dar de tine, Mayliss, am întrebat-o, cine are grijă?
- Nimeni, mi-a răspuns.

Am început să detest acele zile goale. În vinerea care a urmat, s-a prezentat la birou. Purta o fustă de bumbac imprimat cu nişte flori roşii. Îşi lăsase, în sfârşit, mantoul ăla gros. Senzaţia trupului ei aflat la îndemână m-a făcut să mă înfior. Am dus-o la Saint-Michel. Ne-am instalat pe terasă, în spatele unor ghivece cu lemn-câinesc. Un vânt uşor ridica faţa de masă din hârtie, dar nu şi fusta ei încheiată până la ultimul nasture de pe poale.
- Sunt sigură că ai o carte în sertar, a început ea.
- O carte?
- Da, de bună seamă că trebuie să scrii.

M-a privit cu insistenţă.
- Léon ţi-a spus?
- Nu.

Avea pieptănătura niţel schimbată, faţă de data trecută. Era mai puţin aeriană, prinsese ceva culoare. Am ghicit că privirea cu care o fixam o deranja, dar nu-mi puteam lua ochii de la buza ei inferioară, uşor umflată. N-aveam chef să vorbesc despre cărţi.
- Păcat, am murmurat.
- De ce e păcat?
- De noi.
- De ce?
- Ne-am cunoscut prea târziu, Mayliss.
- Prea târziu pentru ce anume?
- Pentru nimic.

Mi-a zâmbit. Părea supărată. Când a plecat spre metrou, nu ne-am fixat nici o dată pentru următoarea întâlnire. N-ar fi folosit la nimic s-o prind din urmă.

În ziua aceea, am rămas la cabinet până târziu. Léon a intrat în biroul meu. Voia să afle unde ajunsesem, de fapt, cu romanul meu "de nerealizat". Vorbise cu Mayliss despre asta? După privirea lui surprinsă, mi-am dat seama că nu-i pomenise nimic.
- Sunt încă la început, am oftat.
- Eşti mulţumit?
- Nu ştiu.
- Mi-l arăţi?

I-am arătat, cu un gest din cap, un dosar pus pe masa mea de lucru. El s-a lăsat, greoi, în fotoliul din faţa mea, cu două foi în mână, două foi care, de atunci, au rămas în aceeaşi stare. Cu glasul scăzut, a început să citească.

"Tatăl meu era fotograf de platou. În anii şaizeci, îl întâlneai în studiourile din Boulogne, întovărăşit de tineri care învăţau să-şi trăiască visele. Erau acolo Nestor Kapoulos, Jean-Louis Huchet, Éric de Max, Mucir şi, bineînţeles, Gaby Noël, nume cunoscute doar amatorilor de generice. Pe atunci, camera domnea, ea era stăpâna. Ea vorbea tot ce putea dintr-un gest, iar tatăl meu se făcea cât mai nevăzut, pentru a fixa pe peliculă cele mai frumoase expresii de pe chipurile artiştilor. Cele mai bune imagini apăreau în Cinémonde. Majoritatea ajungeau expuse pe pereţii de la Grand Rex sau Atrium, sub sticlă ori lipsite de sticlă, la îndemâna unor gură-cască de toate soiurile, care, uneori, le şi furau. Cred că tatăl meu avea ochi. Ştia să prindă fără greş o şovăială, o mânie mută, o urmă infimă lăsată de un incident din timpul turnării pe un chip de o puritate perfectă. Ai fi zi că presimţea momentele de abandon ale actorilor, teama lor că nu vor fi la înălţimea filmului, a regizorului sau doar a propriei imagini.

Până să fie mistuit de un incendiu, apartamentul tatălui meu era plin de aceste miracole instantanee: un căscat al lui Martine Carol, privirea întunecată a lui Françoise Dorléac, strania tulburare exprimată de buzele lui Delphine Seyrig, cu o clipă mai înainte ca o voce să strige «motor». După câte ştiu eu, nici una dintre aceste imagini n-a fost publicată vreodată. Ele erau învăluite de mister, întocmai ca podoabele vechilor faraoni sau ca odăjdiile din sacristii. Tatăl meu le făcea pentru sine. Dar eu vreau să cred că le făcea pentru mine - mai ales pozele de actriţe -, lăsându-mi grija de-a le alege.

Nu ştiu nimic despre originile mele. M-am născut la Paris, din mamă necunoscută, iar tatăl meu fotografia eroinele din filme. Cu puţin înainte să moară, mi-a mărturisit că existenţa mea se datora unui sărut de cinema."

După ce a terminat, Léon a pus foile în dosar şi mi le-a întins.
- Ar trebui să continui.
- Văd o mulţime de filme, în această perioadă.
- Crezi cu adevărat că era actriţă?
- Da. Juca pentru cineaştii Noului Val. Tata se uita la ei ca la nişte dumnezei.

Léon îmi zâmbi.
- Bine.

Brusc, păru stânjenit. Ca de fiecare dată când şovăia să-mi spună ceva, s-a ridicat fluierând şi a început să se învârtească în jurul biroului meu, fără să ştie unde să se uite. Apoi, a început.
- De-aia o duci pe Mayliss la Trois Luxembourg?

Mi s-au înroşit obrajii. N-am răspuns nimic. S-a aşternut tăcerea. Léon a început din nou să fluiere.
- Crezi că s-ar putea ca mama ta să fi turnat vreun film cu Chabrol? m-a întrebat, ca să destindă atmosfera.
- În Le beau Serge, poate, sau, dacă nu, în Les cousins. Ar trebui să văd filmele astea. Dar de ce întrebi?
- Aşa.

Léon şi-a aprins o ţigară. De la moartea tatălui meu, el îi luase locul. Ştia. Dar nu abuza de acest lucru. Cu droaia lui de obiective şi de aparate agăţate de gât - şi nu vorbesc despre femei -, tata nu-mi lăsase niciodată prea mult spaţiu. Dar, cel puţin, greutatea trepiedului îl împiedicase să mă facă pierdut pe drum, şi cu atât mai bine dacă nu stăteam în bătaia luminii. Îmi duceam viaţa mai în largul meu la umbră. Mama mea, o actriţă, era altceva. Dispăruse ca o stea în zori. "Genul ăsta de femei nu se împiedică de un plod", îmi spusese Léon Walsberg într-o seară, când stăteam la taclale. Avea dreptate. De-aia îi dădeam eu întâlnire maică-mii de două ori pe săptămână, la ora douăsprezece fix, la Trois Luxembourg. Întârzia şi ea, la fel ca Mayliss. Totuşi, eram sigur că, până la urmă, avea să vină pe nepusă masă, într-o peliculă veche. Fără îndoială că scăpasem ocazia s-o văd în Jules et Jim. O intuiţie tenace îmi spunea că avusese un rolişor acolo.
- Te-ai gândit la titlu? m-a întrebat Léon.

I-am răspuns:
- Fiul luminii.

A făcut bot.
- O să găsim ceva mai nimerit, a hotărât el.

Apoi, a adăugat:
- În orice caz, nu trebuie să te laşi atras...

Fraza i-a rămas în aer, neterminată.
- Atunci, trebuie să te laşi risipit? i-am întors-o eu, fără să stau pe gânduri, ca un rever de ping-pong.

Léon era descumpănit. După câteva clipe, ca să umple golul discuţiei, a continuat:
- Oricum, în aşteptare, fii prudent cu Mayliss.

Nu ştiam ce însemna acest "în aşteptare", de vreme ce aşteptam atât de puţin de la filmele vizionate, de la tăcerile lor atât de adânci încât ai fi zis că tatăl meu trăsese sforile anume ca să nu rămână nimic, nici un semn, nici o zgârietură pe peliculă, nimic care să mă pună pe drumul cel bun. Mi-l imaginam pudrând de zor cu talc şinele de travelling, pentru filmările delicate, unde nu suporta nici un zgomot, şi ştergând toate urmele care m-ar fi dus către haloul matern.

Mi s-au împurpurat din nou obrajii.
- De ce trebuie să fiu prudent?

Léon m-a privit cu o bunăvoinţă dublată de îngrijorare.
- Nu-i sănătos să urmăreşti două femei în acelaşi timp.

Ar fi trebuit să adauge "două actriţe", dar s-a oprit aici.

13
Mă hotărâsem să mă întorc pe jos în fundătura Astrolabului. Nu cinasem. Am înfulecat o clătită fierbinte, la o tarabă în aer liber, din colţul bulevardului Raspail. Pe străzi, parizienii erau încă numeroşi. Nu-şi lăsaseră chiar toţi paltoanele, dar păşeau fără grabă, cu spatele drept, eliberaţi de povara iernii. Femeile purtau haine de demisezon. De vreo două ori, am recunoscut parfumul "Jardins de Bagatelle". Nu m-am putut împiedica să mă întorc. M-am întrebat ce-o fi făcând Mayliss la ora asta. O fi cântând la pian? I-o fi citind o poveste băiatului ei trezit din somn de vreun vis urât? Bărbatul ei i-o fi pus o mână pe pântece?
- Ah, domnule Gilles!

Portăreasa imobilului meu scotea pubelele. Pe trotuar, zăceau aruncate teancuri de reviste legate cu sfoară. M-am uitat la date: era recente. În ele, nu putea fi Mayliss îmbrăcată în toalete de la Balmain sau Dior. Două fotolii de salon, care nu le mai plăceau stăpânilor, îşi petreceau prima lor noapte afară.
- Vă interesează? m-a întrebat portăreasa.

Am făcut "nu" din cap.
- Oricum, nu ştiu unde le-aţi mai fi pus şi pe-astea. Cu toate cărţile dumneavoastră...

Avea chef de sporovăială. Am schiţat un zâmbet politicos.
- A sosit un pachet pentru dumneavoastră, domnule Gilles. Vine din Panama. Vreţi să vi-l dau acum sau veniţi mâine la mine?
- Am să-l iau chiar acum.
- Atunci, poftiţi cu mine. Dar vorbiţi încet, că doarme bărbatu-meu.

Nu-mi stătea mie mintea la trăncăneală.

Pe pachet se etala scrisul înalt şi elegant al lui Paul Hutin. Ca şi Borel, era un prieten din universitate. După ce a terminat dreptul, s-a apucat de ştiinţele politice, rămânând, în acelaşi timp, un cinefil foarte avizat. Apoi, a ales diplomaţia. Foarte tânăr, se pomenise în Panama, cu titlul de prim-consilier de ambasadă. În fiecare dimineaţă, se trezea având în faţă Podul Americilor, lângă statuia lui Ferdinand de Lesseps. Se putea lăuda că îi cunoaşte pe cei mai mari traficanţi de pe planetă, dar puţine lucruri îl atrăgeau aşa cum îl atrăgea cinematograful. Paul Hutin avea o slăbiciune pentru westernurile spaghetti. Visase să facem împreună, mai târziu, filme pentru care eu aş fi scris scenariul, iar el ar fi făcut muzica, pentru că era, bineînţeles, şi muzician. Fusese impresionat de duetul genial format din Sergio Leone şi Ennio Morricone. "Şi ei doi erau colegi de clasă ca noi!" îmi spusese Paul. "Şi au cucerit o lume întreagă cu nişte actori neraşi şi cu un sunet de muzicuţă." Zâmbisem când am auzit această idee, hotărât totuşi să nu-i dau deloc curs. Un Hector în cinematografie era prea de-ajuns. Nu mi-ar fi trecut niciodată prin minte să încalc teritoriul tatălui meu. Mi-ar fi fost teamă că-mi fac meseria mai puţin bine decât el. Ba, mai mult: mi-ar fi fost teamă că-mi fac meseria mai bine decât el.

În fiecare călătorie făcută în Statele Unite sau în Mexic, Paul Hutin cumpăra valize întregi de casete video pe care le proiecta noaptea, pe fondul sonor al valurilor Pacificului. Coletul trimis de el conţinea un lot de trei casete în spaniolă, însoţite de un bileţel: "Am văzut, întâmplător, numele tatălui tău pe genericul acestei serii. Poate că vei găsi aici ceea ce-ţi doreşti atât de mult. Cu prietenie, Paul".

În cursul vieţii, tatăl meu călătorise în America de Sud, unde realizase nişte reportaje despre animale, precum şi alte filme, cu care nu se mândrea, consacrate propagandei romantice făcute în favoarea unor eroi revoluţionari. Aceste călătorii m-au surprins întotdeauna, pentru că lui nu-i plăcea decât Parisul, Parisul cu luminile lui. Când se întorcea, îl întrebam ce învârtise pe-acolo. Îmi răspundea invariabil: "Nimic senzaţional", apăsând pe "s". De fiecare dată, părea dezamăgit, fără să lase impresia că ar fi căutat pe acolo ceva anume. Totuşi, de fiecare dată când avea ocazia, pleca din nou. Primisem vederi din Lima, din Cartagena şi din Havana, când participase la turnarea peliculei Cuba si, cu Chris Marker. Dar nu-mi amintesc să-mi fi scris vreodată din Panama.

Era târziu. N-am avut curaj să mă uit la filme. Buzunarul hainei îmi era deformat de o carte. Am recunoscut-o: Les tigres sont plus beaux à voir. O lăsasem la birou chiar de când mi-o dăruise Mayliss.

Probabil că o luasem maşinal în seara aceea, când mă povăţuise Léon Walsberg să fiu prudent. Am adulmecat cotorul cărţii. Parfumul lui Mayliss persista. O foaie volantă, ascunsă sub copertă, a căzut în momentul în care am vrut să mă apuc de citit. Era o factură pentru reparaţia unei maşini. Garajul Corneille din Kremlin-Bicêtre. Era pe numele soţului ei. Domnul Guy De Carlo. Fuseseră înlocuite radiatorul şi ecusonul maşinii marca Laguna. Mecanicul mai adăugase un cârlig şi o şufă. Asta era tot. N-aveam ce căuta în această existenţă. Mayliss spusese într-o zi că nu ştie să conducă automobilul. Dar avea un soţ cu o maşină Laguna care primise un ecuson nou. Am hotărât să nu-i mai dau nici un semn de viaţă. Léon Walsberg avea să ştie cum nu se poate mai bine să se ocupe de cartea despre femeile musulmane.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer