Don Camillo. Lume mică

Citiţi postfaţa acestei cărţi.

Era o noapte ploioasă când, pe neaşteptate, casa cea veche începu să ardă.

Aceasta era o fostă fortăreaţă părăsită, aflată în vârful unui gurgui, iar lumea se ferea să se apropie chiar şi în timpul zilei, zvonindu-se că era plină de vipere şi strigoi. Lucrul ciudat era că vechea casă era mai degrabă o grămadă de pietroaie, deoarece lemnul care mai rămăsese când fusese abandonată, nu fără a-i fi fost smulse poliţele şi pervazurile, putrezise până la ultima bucăţică. Şi totuşi acum fortăreaţa ardea ca un foc mare.

Lume multă ieşi din case şi chiar din sat să vadă şi toţi, cu mic cu mare, se mirau.

Iată-l şi pe don Camillo sosind şi oprindu-se la răscrucea de unde pornea făgaşul de care spre casa cea veche.
- Nu cumva vreun cap de revoluţionar s-o fi gândit să umple cu paie baraca, după care i-a dat foc pentru a serba vreo dată importantă? spuse cu voce tare don Camillo, făcându-şi loc cu coatele şi ajungând în fruntea mulţimii. Dar ce părere are domnul primar?

Peppone nici măcar nu a întors capul.
- De unde să ştiu ce-i acolo? bombăni el.
- Ei, ca primar ar trebui să ştii totul, i-o-ntoarse don Camillo care avea un chef nebun de râdă. Se aniversează astăzi ceva istoric?
- Să nu mai spuneţi asta nici în glumă, că mâine dimineaţă satul va spune că noi am pus la cale blestemata asta de treabă, îl întrerupse Brusco care, împreună cu toţi şefii roşii, mărşăluia alături de Peppone.

Drumul, după ce gardurile vii care îl flancau luau sfârşit, dădea într-o poiană mare, fără pic de iarbă, în centrul căreia se afla măruntul dâmb, de fapt devenit postamentul casei vechi. Distanţa până la fortăreaţă era cam de trei sute de metri; aceasta se vedea arzând ca o torţă.

Peppone se opri şi lumea se dădu care-n dreapta, care-n stânga. O rafală de vânt aduse un nor de fum spre grupul de oameni.
- Aici nu e vorba de paie: ăsta-i petrol curat.

Lumea începu să comenteze ciudatul eveniment şi câţiva au vrut să înainteze, dar au fost opriţi de ţipete grozave.
- Nu faceţi prostii!

În sat şi în împrejurimi poposiseră trupe mult timp la sfârşitul războiului: putea fi vorba de rezervoare de petrol sau benzină lăsate acolo de vreun corp de armată sau ascunse de cineva care le furase. Nu se ştie niciodată.

Don Camillo începu să râdă.
- N-are rost să facem romane! Pe mine explicaţia nu mă convinge şi vreau să merg să văd cu ochii mei despre ce este vorba.

Se desprinse hotărât de turmă şi se îndreptă rapid spre fortăreaţă. Parcursese cam o sută de metri când Peppone, din patru paşi, îl ajunse din urmă.
- Înapoi, n-aveţi voie!
- Cu ce drept te bagi în treburile mele? i-o întoarse brusc don Camillo, dându-şi pe ceafă pălăria şi punându-şi mâinile masive în şolduri.
- Vă ordon ca primar! Nu pot să permit ca un concitadin de-ai mei să se expună prosteşte primejdiei.
- Despre ce primejdie vorbeşti?
- Nu simţi ce miros de petrol şi de benzină? Cine ştie ce drăcovenie o fi acolo?

Don Camillo se uită la el bănuitor.
- Tu ştii cumva ceva? îl întrebă.
- Eu? Nu ştiu nimic, dar am datoria să vă atrag atenţia că, dat fiind că acolo focul e de la petrol, poate fi vorba şi de alte pericole.

Don Camillo începu să râdă.
- Am priceput. Ştii care-i treaba? Ţi-a intrat frica-n oase şi acum nu-ţi convine ca oamenii tăi să-şi vadă şeful luând lecţii de curaj civic de la un biet preoţel reacţionar ca don Camillo.

Peppone făcu eforturi să se stăpânească.
- Oamenii mi-au văzut faptele săvârşite la munte şi...
- Acum este vorba de fapte săvârşite la câmpie, tovarăşe primar. Frica de la câmpie se deosebeşte de frica de la munte.

Peppone scuipă în palme şi, umflându-şi pieptul, se îndreptă spre incendiu cu pas hotărât. După cincizeci de metri don Camillo, care se uitase la el cu mâinile împreunate, sări în sus şi îl ajunse cât ai clipi.
- Nu mişca! spuse, înşfăcându-l de un braţ.
- Nu mişca, naiba să te ia! strigă Peppone, eliberându-şi braţul. Duceţi-vă să vă udaţi muşcatele: eu am treabă. O să se vadă acum cui îi este frică şi cui nu.

Don Camillo ar fi vrut să-şi scuipe şi el în palme, dar n-a făcut-o, amintindu-şi că era preot. Se mulţumi să-şi umfle pieptul şi să-şi dea curaj, după care porni.

Merseră umăr la umăr, Peppone şi don Camillo; distanţa se micşora şi deja se simţea bătaia flăcării; pas după pas, scrâşneau amândoi tot mai mult din dinţi şi pumni, spionându-se cu coada ochiului, nădăjduind fiecare ca celălalt să se fi oprit, hotărâţi să se depăşească unul pe celălalt măcar cu un pas. Optzeci, şaizeci, cincizeci de metri.
- Stai pe loc, spuse un glas căruia era cu neputinţă să nu i te supui. Şi cei doi se opriră în aceeaşi clipă, făcură stânga-mprejur, după care ţâşniră iute două fulgere. După zece secunde o explozie îngrozitoare sfâşie tăcerea, în timp ce fortăreaţa sărea în aer, despicându-se precum o floare de foc.

Se treziră trântiţi la pământ în mijlocul drumului şi-n jur nici ţipenie, deoarece toţi o luaseră la goană spre sat ca iepurii.

S-au întors pe o scurtătură, mergând unul lângă altul tăcuţi. La un moment dat Peppone a mormăit:
- Ar fi fost mult mai bine dacă v-aş fi lăsat să vă duceţi înainte.
- Exact asta cred şi eu, răspunse don Camillo. O extraordinară ocazie pierdută.
- Dacă v-aş fi lăsat s-o luaţi înainte, a continuat Peppone, aş fi avut plăcerea să-l văd pe cel mai negru reacţionar din lume sărind în aer.
- Nu cred, a răspuns fără să se întoarcă don Camillo. La două sute de metri m-aş fi oprit.
- De ce?
- Fiindcă ştiam că în grota de sub casa veche zăceau şase bidoane de benzină, nouăzeci şi cinci de puşti mitraliere, două sute şaptezeci şi cinci de bombe de mână, două lăzi pline ochi cu muniţie, şapte mitraliere şi trei chintale de trotil.

Peppone se opri şi se uită la el cu ochii holbaţi.
- Ce, ţi e pare ciudat? îl lămuri don Camillo. Înainte de a da foc bidoanelor de benzină, am făcut inventarul.

Peppone era gata să sară la bătaie.
- Ar trebui să vă ucid acum! urlă el, scrâşnind din dinţi.
- Te-nţeleg, Peppone, însă nu e uşor să mă ucizi.

Îşi reluară mersul. Nu mult după aceea, Peppone se opri.
- Aşadar, exclamă el, ştiaţi foarte bine ce pericol v-aşteaptă, şi cu toate astea v-aţi apropiat până la cincizeci de metri şi, dacă nu ne somau să ne oprim, aţi fi continuat să înaintaţi!
- Bineînţeles. Ştiam, aşa cum ştiai şi tu, răspunse don Camillo. Era o probă de curaj individual.

Peppone clătină din cap.
- Nimic de zis, totuşi: amândoi suntem tari pe poziţii. Păcat că nu sunteţi unul de-ai noştri...
- Exact ceea ce cred şi eu: păcat că tu nu eşti de-ai noştri.

Se despărţiră în faţa casei parohiale.
- De fapt mi-aţi făcut o mare favoare, spuse Peppone. Toată marfa aia blestemată îmi stătea pe conştiinţă precum sabia lui Damocles.
- Mai încet cu citatele istorice, Peppone, răspunse don Camillo.
- Ca să revin totuşi, continuă Peppone, aţi spus că erau şapte mitraliere, dar de fapt erau opt. Să fi luat cineva una?
- Nu-ţi face griji, răspunse don Camillo. Eu am luat-o. Atunci când va izbucni revoluţia proletară, să te ţii departe de casa parohială.
- Ne vom revedea în iad, bolborosi Peppone, întorcându-i spatele.

Don Camillo merse să îngenuncheze în faţa lui Cristos la altar.
- Vă mulţumesc, spuse. Vă mulţumesc că ne-aţi spus acel stai pe loc! Dacă nu ne-aţi fi poruncit să ne oprim, nu ştiu ce s-ar fi ales de noi!
- Ce tot spui, răspunse zâmbind Cristos. Ştiind ce te aşteaptă, a nu te opri ar fi însemnat pentru tine o sinucidere şi ai fi bătut în retragere oricum, don Camillo.
- Ştiu, în orice caz nu trebuie niciodată să te bizui prea mult pe propria credinţă. Uneori orgoliul ne nenoroceşte.
- Mai ales povestea aia cu mitraliera, care-i adevărul? Chiar ai fi fost în stare să iei o astfel de maşinărie blestemată?
- Nu, răspunse don Camillo. Opt erau şi tot opt au sărit în aer. Dar nu e rău ca tipii aceia să creadă că aici înăuntru se află o mitralieră.
- Bine, spuse Cristos. Dacă ăsta-i adevărul... Necazul e că tu chiar ai luat blestemata aia de sculă. De ce mă minţi, don Camillo?

Don Camillo îşi desfăcu larg braţele.


Ne aflam în zilele în care la parlament şi în ziare politicienii se păruiau din pricina acelui faimos articol 4 care ulterior a devenit 7 şi, fiindcă acesta avea de-a face cu Biserica şi religia, don Camillo nu pregetase să se implice total în dezbatere.

Fiind sigur că trudeşte pentru o cauză dreaptă, don Camillo avea ceva dintr-un tanc necruţător şi fiindcă ceilalţi făceau din respectiva dispută mai ales o chestiune de partid, văzând în aprobarea articolului o victorie a celui mai puternic adversar politic, relaţiile dintre don Camillo şi roşii deveniseră foarte tensionate; se simţea în aer o iminentă încăierare.
- Vrem ca ziua în care articolul cu pricina va fi respins să însemne un prilej de bucurie generală, spusese Peppone oamenilor săi în timpul unei şedinţe. Prin urmare, va lua parte la petrecere şi prea sfinţitul nostru preot...

Drept care a trasat sarcini pentru confecţionarea unui maiestuos don Camillo de paie şi cârpe, care urma să fie dus cu mare pompă şi muzici la cimitir, având scris pe burtă, cu litere mari, "Articolul 4".

Cum era şi firesc, preotul aflase imediat şi a găsit de cuviinţă să trimită pe cineva să-l întrebe pe Peppone dacă el, don Camillo, ar avea de gând să inaugureze un cenaclu pentru femeile catolice la sediul Secţiei de partid, tovarăşul Peppone ar fi fost dispus să-i cedeze localul imediat, fără să mai aştepte ziua aprobării articolului.

A doua zi de dimineaţă îşi făceau apariţia în spaţiul consacrat din faţa bisericii Brusco şi încă vreo cinci sau şase din gaşcă, începând să discute cu glas tare şi arătând cu gesturi precise spre o parte sau alta a casei parohiale.
- Aş zice să facem salonul de dans folosind tot parterul şi să punem bufetul la primul cat.
- S-ar putea chiar decupa o uşă în peretele despărţitor, încât să legăm parterul de capela San Antonio; şi înălţând un zid care să o separe de biserică, să aranjăm bufetul în capelă.
- Prea complicat. Problema care arde este unde va locui preotul. În pivniţă ar fi o soluţie, nu?
- E prea mare umezeală, bietul de el.
- La o adică n-ar putea fi spânzurat de stâlpul de lumină?
- Ei şi tu! În sat mai sunt încă trei sau patru catolici şi trebuie să-i mulţumim şi pe ei. Să le lăsăm măcar preotul: ne supără cu ceva, bietul de el?

Don Camillo asculta de după jaluzelele unei ferestre de la primul cat şi inima îi bătea încât şi-o auzea în cap ca pe un "18 BL" care urcă. În cele din urmă, n-a mai rezistat şi, dând de perete canaturile, s-a înfăţişat cu puşca cu două ţevi în stânga şi cu o cutie de cartuşe în dreapta.
- Tu, Brusco, ştiu că te pricepi, spuse don Camillo. Când tragi în becaţe, ce alice foloseşti?
- Depinde, spuse Brusco tăind-o cât îl ţineau picioarele, urmat de toată şleahta.

Lucrurile erau cum erau, când pe neaşteptate a sosit ziarul cu ştirea privind articolul 7, aprobat până şi de extrema stângă.

Don Camillo ajunse cât putu de repede în faţa altarului, fluturând ziarul, dar Cristos nu-l lăsă să vorbească.
- Ştiu totul, don Camillo, spuse Cristos. Acum ia-ţi mantaua şi du-te şi te plimbă pe câmp. Întoarce-te pe seară şi ai grijă mare când treci prin sat şi mai ales prin faţa sediului acelora.
- Credeţi că mi-e frică?
- Dimpotrivă, don Camillo. Tocmai asta e, că nu vreau să te duci la Peppone să-l întrebi la ce oră are loc înmormântarea articolului 7 şi dacă e decis să facă bufetul la parter sau la primul cat al casei parohiale.

Don Camillo desfăcu larg braţele.
- Isuse, a spus, simţindu-se ofensat chiar dacă scopul era nobil. Domnia ta îmi face proces de intenţii! Nici prin cap nu-mi trecea să fac aşa ceva... Pe de altă parte, trebuie să ţineţi seama că domnul Peppone...
- Am ţinut seama de toate cele, don Camillo, şi am ajuns la concluzia că singurul lucru pe care trebuie să-l faci este o plimbare pe câmp.
- Facă-se voia ta, a spus don Camillo.

Don Camillo s-a întors către seară.
- Bravo, don Camillo, spuse Cristos văzându-l că apare. Ţi-a priit plimbarea?
- Mult de tot, răspunse don Camillo. Vă rămân recunoscător pentru sfat. Pentru mine a fost o zi minunată, despovărându-mi inima şi făcându-mi sufletul uşor precum umbra unui fluture. Ne simţim mai buni când intrăm în contact cu natura. Cât de nedemne ni se par atunci resentimentele, ura, invidiile noastre de oameni mărunţi!
- Perfect adevărat, don Camillo, a fost de acord Cristos. Perfect adevărat.
- Dacă nu vă supăraţi, a spus don Camillo, aş putea să dau o fugă până la tutungiu pentru un trabuc? Scuzaţi-mi îndrăzneala, dar cred că-l merit.
- Îl meriţi, ce mai tura-vura, don Camillo. Poţi să te duci. Ţi-aş fi însă recunoscător dacă mi-ai aprinde înainte de a pleca lumânarea din partea stângă. Mă întristează s-o văd că s-a stins.
- Cum să nu! exclamă don Camillo, scotocindu-se în buzunare după chibrituri.
- Nu face risipă de chibrituri! îl mustră Cristos. Ia o bucăţică de hârtie şi aprinde-o la flacăra lumânării din spatele tău.
- Hârtie, nu e prea uşor să găsesc în clipa asta...
- Se poate, don Camillo, exclamă Cristos surâzând, te lasă cumva memoria? Nu-ţi mai aminteşti că ai în buzunar o scrisoare pe care voiai s-o arunci? Arde-o; e mai bine: doi iepuri dintr-un foc.
- Desigur, ce mai, a recunoscut don Camillo printre dinţi. Şi a scos din buzunar o scrisoare, a pus-o în flacăra lumânării, iar aceasta a luat foc cât ai clipi. Era adresată lui Peppone, căruia îi scria că dacă roşiii de extremă stânga tot aprobaseră în unanimitate articolul 7, ar fi bine ca tovarăşul să numească un consiliu de administraţie pentru biserică, cu scopul de a gestiona păcatele din parohie şi a stabili de comun acord cu titularul, don Camillo, canoanele pentru eventualii păcătoşi. Iar el, don Camillo, era gata să-i asculte orice cerere şi ar fi fost deosebit de fericit dacă tovarăşul Peppone sau tovarăşul Brusco ar fi fost de acord să ţină o seamă de predici enoriaşilor cu ocazia Sfintelor Paşti. El, don Camillo, drept mulţumire, s-ar fi oferit să explice tovarăşilor taina şi adâncul înţeles religios şi creştin al teoriei marxiste.
- Acum du-te, don Camillo, a spus Cristos, după ce scrisoarea s-a făcut cenuşă. Ocoleşti astfel şi primejdia ca, odată intrat în dugheana tutungiului, într-un moment de neatenţie, să fi lipit un timbru pe plic şi apoi s-o fi pus la cutie.

Don Camillo însă s-a dus direct la culcare, bombănind că, prin urmare, era mai rău decât atunci când exista Ministerul Culturii Populare.

Nu mai era mult până la Paşte; erau reunite la sediu toate căpeteniile de la centru şi din cătunele dependente, iar Peppone asuda ca un apucat tot explicând de ce tovarăşii deputaţi făcuseră foarte bine votând articolul 7.
- Mai întâi şi-ntâi pentru a nu tulbura pacea religioasă a poporului, aşa cum a spus Şeful, care ştie foarte bine ce zice şi n-are nevoie să-l învăţăm noi ce şi cum. În al doilea rând, pentru a evita ca reacţiunea să exploateze situaţia, deplângând soarta cea tristă a acelui biet şi bătrân Papă, pe care noi, căpcăunii, vrem să-l trimitem să rătăcească de unul singur prin lume, după cum a spus secretarul partidului, care e un tip cu capul pe umeri şi-n cap are ditamai creierul. În al treilea rând, fiindcă scopul scuză mijloacele, aşa cum îmi place mie să spun, căci nu sunt un prostănac, drept care afirm că, pentru a ajunge la putere, te faci frate cu dracu'. Iar când vom fi la putere, reacţionarii clericali de la articolul 7 vor simţi gustul articolului 8.

Încheind astfel, Peppone luă în mână de pe birou un cerculeţ de fier care folosea drept suport de hârtii, îl îndoi cu mâinile lui uriaşe făcându-l să semene cu un opt, şi toţi au înţeles astfel ce voia să spună, drept care au urlat entuziasmaţi.

Peppone se şterse de transpiraţie: ideea de a pune pe masă cerculeţul de fier şi de a-l folosi în scopul demonstraţiei legate de articolul 8 fusese excelentă.

Era încântat, aşa că, în încheiere, spuse:
- Deocamdată, să ne păstrăm calmul. Dar să fie clar că, cu articolul 7 sau fără, noi ne vom continua drumul nostru fără să ne abatem nici măcar cu o milionime de milimetru şi nu vom tolera nici cel mai mic amestec din afară! Niciunul.

Exact în clipa aceea uşa sălii a fost dată la perete şi a intrat don Camillo cu pămătuful în mână, urmat de doi copii din cor cu găletuşe de apă sfinţită şi traista pentru ouă.

Se făcu o tăcere de-o tăiai cu cuţitul. Fără a spune vreo vorbă, don Camillo înaintă câţiva paşi şi îi stropi cu apă sfinţită pe toţi cei de faţă. După care dădu unui copil pămătuful şi făcu un ocol, strecurând în mâna fiecăruia iconiţa unui sfânt.
- Iar ţie nu-ţi dau un sfânt, ci o poză cu Santa Lucia, spuse don Camillo ajungând în dreptul lui Peppone, ca să aibă grijă de vederea ta, tovarăşu'.

Sfârşi prin a împroşca cu apă sfinţită marele portret al Şefului, schiţând o plecăciune rapidă şi ieşi trăgând uşa după el. Ca şi cum ar fi trecut o vântoasă care face din oameni stane de piatră.

Rămas cu gura căscată, Peppone s-a uitat zăpăcit la iconiţa din mână, apoi la uşă, după care a izbucnit într-un urlet aproape neomenesc:
- Ţineţi-mă bine sau îl omor!

L-au ţinut pe loc şi astfel don Camillo s-a întors teafăr acasă, mândru nevoie mare şi abia încăpându-şi în piele de bucurie.

Cristos din altar era încă învelit în triunghiul de velur, dar tot l-a văzut pe don Camillo intrând în biserică.
- Don Camillo! i se adresă cu glas sever.
- Isuse, răspunse liniştit don Camillo, dacă binecuvântez găini şi vite, de ce nu i-aş binecuvânta şi pe Peppone şi pe-ai săi? Am greşit cumva?
- Nu, don Camillo, ai dreptate. Dar tot rămâi un păcălici.

În dimineaţa Paştelui, don Camillo, ieşind din casă dis-de-dimineaţă, a găsit în faţa porţii casei parohiale un ou imens de ciocolată cu o frumoasă broderie de mătase roşie. Sau mai precis: un ou ieşit din comun, care semăna mult cu un ou de ciocolată, dar care în realitate era pur şi simplu o bombă cam de vreo sută de kilograme pe care o vopsiseră în maro după ce-i tăiaseră cu ferăstrăul eleroanele.

Războiul nu cruţase nici satul lui don Camillo; avioanele trecuseră pe deasupra de mai multe ori, bombardându-l. Şi mai multe din sculele astea diavoleşti nu explodaseră, înfipte în pământ sau de-a dreptul culcate pe sol, deoarece avioanele le dăduseră drumul de la mică înălţime. După ce toate au luat sfârşit, au sosit de undeva doi artificieri care făcuseră să explodeze bombele depărtate de zonele locuite şi le dezamorsaseră pe cele care nu puteau fi aruncate în aer, deoarece erau prea aproape de casele oamenilor. Pe-acestea le strânseseră cu promisiunea să vină să le ia într-o zi. Una din aceste bombe căzuse pe moara cea veche, găurind acoperişul şi rămânând înţepenită între zid şi o grindă; o lăsaseră aşa, deoarece casa era nelocuită şi, luându-i-se detonatorul, nu mai prezenta niciun pericol. Aceea era bomba care, tăindu-i-se eleroanele, fusese transformată în ou pascal de o mână de necunoscuţi.

Necunoscuţi e un fel de-a spune, căci dedesubtul urării "Buona pascua", cu litera c, era scris: "Pentru a recompensa plăcuta vizită". Ca să nu mai vorbim de banderola roşie.

Lucrurile fuseseră bine chibzuite deoarece, când don Camillo îşi desprinse privirile de pe oul cel ciudat, pavajul era deja plin de lume. Derbedeii aceia îşi dăduseră cu toţii întâlnire, ca să râdă de faţa pe care avea s-o facă don Camillo.

Don Camillo se enervă şi dădu un şut drăcoveniei ăleia care, fireşte, rămase neclintită.
- E o chestie masivă! strigă cineva.
- E nevoie de întreprinderea de transporturi, urlă altcineva.

Se auziră hohote neruşinate.
- Încearcă s-o binecuvântezi, poate o ia din loc de una singură! strigă un al treilea glas.

Don Camillo se întoarse şi dădu cu ochii pe Peppone. Era în primul rând, împreună cu tot statul-major, şi se uita la el cu mâinile la piept, rânjind.

Don Camillo s-a făcut alb la faţă şi picioarele au început să-i tremure.

Încet, don Camillo se aplecă şi, cu mâinile lui enorme, apucă bomba de cele două capete.

Se făcu o tăcere de mormânt. Lumea se uita la don Camillo cu răsuflarea tăiată, cu ochii holbaţi, aproape cu groază.
- Isuse, şopti don Camillo, îngrijorat.
- Nu te lăsa, don Camillo! îi răspunse în şoaptă un glas venind dinspre altarul cel mare.

Oasele zdravene ale lui don Camillo au trosnit. Molcom, dar neînduplecat, el s-a ridicat cu acel uriaş bloc de fier în braţe. A stat pe loc o clipă uitându-se la mulţime, apoi s-a pus în mişcare. Fiecare pas cântărea o tonă: trecu de spaţiul consacrat bisericii şi, pas după pas, molcom şi neînduplecat precum destinul, don Camillo a străbătut toată piaţa, urmărit de mulţimea amuţită, uluită.

A ajuns pe latura opusă a pieţei, la locul unde era sediul Secţiei şi aici s-a oprit. Mulţimea îl imită.
- Isuse, şopti don Camillo cu îngrijorare.
- Nu te lăsa, don Camillo! îi răspunse un glas neliniştit venind de la altarul cel mare al bisericii, puţin mai încolo. Hai, don Camillo!

Don Camillo se ghemui cât putu şi apoi, cu un zvâcnet, ridică imensul bloc de oţel până la piept. Un alt zvâcnet şi bomba începu uşor să urce în timp ce lumea era deja îngrozită.

Iată braţele întinzându-i-se şi bomba pe sus, deasupra capului lui don Camillo.

Bomba se prăbuşeşte şi se înfige în sol, chiar în faţa uşii secţiei. Don Camillo se întoarse cu faţa către mulţime.
- Se înapoiază la expeditor, spuse cu voce tare. Pasqua se scrie cu q. A se corecta şi a se înapoia.

Mulţimea îi făcu loc şi don Camillo se întoarse triumfător la casa parohială.

Peppone a renunţat să mai joace ping-pong cu bomba. Trei oameni de-ai lui au încărcat-o într-o căruţă şi s-au dus cu ea s-o azvârle într-o veche carieră în afara satului.

Bomba s-a rostogolit pe pantă şi nici măcar n-a ajuns pe fundul gropii căci, oprită într-un arbust, s-a nimerit să rămână în picioare. Şi de sus se putea citi: "Buona Pascua".

Trei zile mai târziu s-a nimerit ca o capră să ajungă la acea grotă şi, ducându-se ea să pască iarba de la poalele arbustului, a atins bomba care a prins să se rostogolească; la doi metri mai jos s-a ciocnit de o piatră şi a explodat cu un zgomot înspăimântător. Şi-n sat, deşi aflat la ceva depărtare, geamurile de la treizeci de case s-au făcut cioburi.

Peppone a sosit la puţin timp după incident la casa parohială şi a dat de don Camillo în timp ce acesta urca scara.
- Iar eu, gâlgâi Peppone, eu care am ajustat-o cu ciocanul o seară-ntreagă ca să-i dau jos eleroanele!...
- Iar eu care... răspunse gemând don Camillo. Şi n-a mai putut să înainteze, deoarece îşi imagina scena din piaţă.
- Mă duc să mă-ntind în pat... gâfâi Peppone.
- Gând la gând cu bucurie... gâfâi don Camillo.

Spuse cuiva să-i aducă în dormitor pe Răstignitul de pe altarul cel mare.
- Scuzaţi-mă că vă deranjez, şopti don Camillo, năpădit de o febră cumplită. Voiam să vă mulţumesc în numele întregului sat.
- N-ai de ce, don Camillo, îi surâse Cristos. N-ai de ce.


A avut loc greva zilierilor şi a servitorilor tocmiţi pentru târguieli chiar în plină campanie de seceriş, lucru ce a adus însemnate pagube marilor ferme.

Asta era ceva ce don Camillo nu putea înghiţi şi, atunci când s-a dat ordin să se micşoreze porţia de hrană pentru animale pentru a se reduce producţia de lapte, s-a dus să-l ia la rost pe Peppone, mereu plecat să inspecteze posturile de supraveghere.
- Ascultă, i-a spus, dacă o femeie îşi alăptează propriul copil, dar şi copilul altcuiva, plata fiind necorespunzătoare pentru o doică, ca să obţină mai mulţi bani, ce face ea?

Peppone începu să râdă.
- Îi spune tatălui copilului: Sau îmi dai mai mult, sau ţi-l alăptezi singur.
- Bine, exclamă don Camillo. Dacă e vorba însă de o femeie ieşită din comun, ştii ce face ca să capete mai mult? Ia un medicament care puţin câte puţin îi împuţinează laptele şi apoi îi spune tatălui sugarului: Sau mă plăteşti mai mult, sau continui aşa până n-o să mai am nici măcar o picătură de lapte. În felul ăsta rămân fără mâncare amândoi: fiul ei şi fiul celuilalt. ?i se pare a fi o femeie inteligentă?

Peppone strâmbă din nas.
- Iar o cotim spre politică, mormăi. Comparaţiile sunt cea mai mare mişelie, deoarece reduc toate problemele la un exemplu practic, în timp ce în viaţă ceea ce contează este teoria. Doica e un lucru folositor, dar adevărul e că cine lucrează trebuie plătit cum se cuvine: iar când cel care munceşte are ce i se cuvine, o punem la socoteală şi pe doică: odată cu dreptatea pentru toţi, primeşte o compensaţie mai mare fără a mai fi nevoie de medicamente şi alte porcării. Iar dreptatea pentru toţi, dragă domnule preot, este un lucru care, la un moment dat, trebuie început dacă se doreşte a i se da de cap, căci este ca un ghem: dacă nu i se găseşte capătul ca să-l depeni, ce mai are de aşteptat? Să i-l arate Sfântul Duh? Important e să începi de undeva şi, pe parcurs, te adaptezi la situaţie.

Don Camillo îl întrerupse:
- Nu cumva comparaţiile sunt cea mai mare mişelie din lume?
- Depinde de cine le face.

Peppone dădu din umeri.
- Bineînţeles; ceea ce contează este teoria generală, adăugă el.
- Ei bine, eu îţi spun că teoria generală e că în vremuri de foamete mondială se mănâncă ceea ce există, şi dacă un individ risipeşte până şi puţinul care a mai rămas, poate după aceea să fluiere cât pofteşte Internaţionala, căci tot o să crape fiindcă nimeni n-o să-i sară în ajutor.
- Vom crăpa cu toţii, exclamă Peppone. Oricum, mai devreme sau mai târziu, tot o să crăpăm.
- Ei bine, n-ai decât să crăpi! strigă don Camillo făcând stânga-mprejur. Şi odată ajuns în biserică, îşi vărsă focul adresându-i-se lui Cristos din altarul cel mare.
- Sunt oameni cărora le-ar prinde bine o lecţie, spuse don Camillo. Trimiteţi-le un ciclon care să nimicească totul în jur. O lume blestemată, numai pizmă, ignoranţă şi răutate. Un potop universal e musai. Vom crăpa cu toţii, şi uite-acu se trage linie şi fiecare o să se prezinte dinaintea judecăţii dumnezeieşti ca să-şi primească pedeapsa sau răsplata pe care o merită.

Cristos a surâs.
- Don Camillo, ca să se-ajungă la asta nu e nevoie de un potop universal. Fiecare e menit să moară când îi vine rândul şi să se prezinte în faţa judecăţii divine ca să-şi capete răsplata sau pedeapsa. Nu e acelaşi lucru, chiar şi fără cataclisme?
- E foarte adevărat, recunoscu don Camillo, revenindu-şi în fire.

Apoi însă, fiindcă îi părea puţin rău să renunţe din prima la ideea cu potopul, încercă să salveze ce se mai putea salva.
- Dar măcar o ploicică acolo aţi putea da. Pământul e scorojit, bazinele de la centrale sunt goale.
- O să plouă, nicio grijă, don Camillo, îl asigură Cristos. Întotdeauna a plouat pe lumea asta. Maşina universului e astfel pusă în mişcare, încât la un moment dat e musai să plouă. Sau crezi cumva că Cel Veşnic a făcut şi greşeli în chivernisirea universului?

Don Camillo făcu o plecăciune.
- Nici vorbă, spuse oftând. Înţeleg perfect câtă dreptate aveţi. Dar iertaţi-mă, nu mă împac cu gândul că un biet preot de ţară n-are voie să ceară Domnului său nici măcar o ploicică.

Cristos se încruntă.
- Ai o mie de motive, don Camillo. N-ai decât să faci şi tu o grevă de protest.

Don Camillo se simţi prost şi se îndepărtă cu capul plecat, dar Cristos îi spuse să vină înapoi.
- Nu-ţi face sânge rău, don Camillo, şopti Cristos. Ştiu că atunci când vezi oamenii irosind harul lui Dumnezeu, pentru tine e un păcat mortal, deoarece ştii că eu am coborât de pe cal pentru a culege de pe jos o firimitură de pâine. Dar trebuie să-i ierţi, fiindcă nu fac asta pentru a-l jigni pe Dumnezeu. Ei caută până la istovire dreptatea pe pământ căci nu au încredere în răsplata dumnezeiască. Şi de aceea cred doar în ce se poate atinge şi vedea, şi maşinile zburătoare sunt pentru ei îngerii iadului, ai acestui iad pământesc pe care ei se străduiesc zadarnic să-l facă să devină un Rai. Prea multă cultură duce la ignoranţă, căci în condiţiile în care cultura nu se bizuie pe credinţă, la un moment dat omul ajunge să vadă doar matematica lucrurilor. Şi armonia acestei matematici devine propriul Dumnezeu, el uitând că Dumnezeu a creat această matematică şi această armonie. Dar Dumnezeul tău nu e făcut din numere, don Camillo, şi în cerul Raiului tău zboară îngerii binelui. Progresul face tot mai mică lumea pentru oameni: într-o bună zi, când maşinile vor zbura cu o sută de mile pe minut, lumea o să le pară oamenilor microscopică, şi atunci omul se va trezi precum o vrabie în vârful unui catarg înalt; va avea dinainte infinitul, iar în infinit îl va regăsi pe Dumnezeu şi totodată credinţa în viaţa cea adevărată. Şi va urî maşinile care au redus lumea la câteva numere şi le va nimici cu propriile mâini. Dar până atunci mai e mult, don Camillo. Prin urmare: bicicleta şi motoreta ta nu sunt deocamdată ameninţate.

Cristos surâse, şi don Camillo îi mulţumi pentru a-l fi îngăduit pe pământ.

"Echipa de miliţie proletară" comandată de Smilzo l-a dibuit într-o dimineaţă pe un individ care lucra sub o boltă de viţă a lui Verola şi l-a capturat luându-l pe sus până în piaţă, unde zilierii şi servitorii aşteptau tolăniţi pe jos.
L-au împresurat: era un bărbat cam la patruzeci de ani şi care protesta din răsputeri.
- Ceea ce faceţi se numeşte sechestrare de persoană.
- Sechestrare de persoană? spuse Peppone care tocmai sosise. De ce spui asta? Nimeni nu te ţine aici. Dacă vrei să pleci, pleacă.

Smilzo şi ceilalţi din echipă i-au dat drumul. Omul se uită de jur împrejur şi văzu zidul de oameni care, neclintiţi, cu braţele la piept, îl fixau întunecaţi la faţă şi tăcuţi.
- Dar de fapt ce vreţi de la mine? exclamă omul.
- Dar tu de ce te afli aici? i-o-ntoarse Peppone.

Omul n-a răspuns.
- Eşti un porc spărgător de grevă! exclamă Peppone apucându-l de piepţii bluzei şi scuturându-l. Trădătorule!
- Eu nu trădez pe nimeni, a răspuns omul. Am nevoie de ceva bani, şi de aceea muncesc.
- Şi toată lumea asta n-are nevoie de bani? Cu toate astea nu munceşte!
- N-am nicio legătură cu ei, exclamă omul.
- O să-ţi fac eu legătura! urlă Peppone. Şi-i pocni un dos de palmă care-l azvârli la pământ ca pe o zdreanţă.
- N-am nicio legătură, bâlbâi omul ridicându-se cu gura plină de sânge.

Un şut al lui Bigio îl trimise din nou în mâinile lui Peppone.
- Percheziţionează-l! îi porunci Peppone lui Smilzo. Şi în timp ce acesta îşi vâra mâinile în buzunarele omului, Peppone îl ţinea de braţe ca într-o menghină; omul încerca să scape, dar n-avea nicio şansă.
- În fluviu! urlă gloata.
- Spânzură-l! strigă o femeie ciufulită.
- O clipă, spuse Peppone. Mai întâi să vedem cu ce soi de canalie avem de-a face.

Smilzo îi sustrăsese portofelul dintr-un buzunar, şi Peppone, dând victima pe mâna lui Brusco, se uită în acte şi citi atent legitimaţiile. După care puse totul la loc în portofel şi îl înmână omului.
- Daţi-i drumul! porunci cu capul plecat, e o neînţelegere la mijloc.
- Cum aşa? urlă femeia ciufulită.
- Fiindcă asta e, răspunse Peppone dur şi ameninţător. Drept care femeia se dădu înapoi.

Omul a fost poftit să urce în camioneta "Echipei de miliţie proletară", fiind lăsat în dreptul găurii de gard viu de unde-l culeseseră.
- Sunteţi liber să lucraţi cât doriţi, a spus Peppone.
- Nu, n-are rost, răspunse omul. Mă-ntorc acasă. Am un tren peste o oră.

Câteva minute de tăcere. Între timp, omul se spălase pe faţă în şanţ şi se ştergea cu batista.
- Îmi pare rău, spuse Peppone. Dumneavoastră însă, ditamai profesorul, licenţiat, nu puteţi să fiţi împotriva unor bieţi muncitori agricoli.
- Salariul profesorilor este mai mic decât al celui mai de jos plugar al dumneavoastră. Nu mai vorbesc de faptul că sunt şomer.

Peppone clătină din cap.
- Ştiu, dar asta nu contează. Chiar dacă plugarul şi dumneavoastră aveţi nevoie de aceeaşi cantitate de hrană, foamea plugarului este diferită. Plugarul, când îi este foame, îi este foame ca unui cal şi nu poate să şi-o controleze deoarece nimeni nu l-a învăţat acest lucru. Dar dumneavoastră ştiţi să o stăpâniţi.
- Copilul meu nu ştie însă.

Peppone desfăcu larg braţele.
- Dacă e menit să facă ceea ce faceţi şi dumneavoastră, o să înveţe.
- Toate astea vi se par a fi drepte?
- Nu ştiu, a spus Peppone. Treaba e că nu se înţelege de ce oare noi şi voi, aflându-ne în fond în aceeaşi situaţie, nu putem avea niciodată o cauză comună, cea de a fi împotriva celor care au prea mult.
- Aţi spus-o chiar dumneavoastră: deoarece deşi avem nevoie de aceeaşi hrană, foamea noastră e diferită de a voastră.

Peppone clătină din cap.
- Dacă n-aş fi spus-o chiar eu, ar părea o treabă filosofică, mormăi Peppone.

S-au despărţit, fiecare mergând pe drumul său, şi afacerea a luat sfârşit. Iar problema păturii de mijloc a rămas nerezolvată.