Schiţă pentru o autoanaliză

Citiţi o cronică a acestei cărţi.

Pentru ce şi, mai ales, pentru cine am scris? Poate pentru a descuraja biografiile şi biografii, livrând, în acelaşi timp, printr-un fel de chestiune de onoare profesională, informaţiile pe care mi-ar fi plăcut să le găsesc atunci când încercam să-i înţeleg pe scriitorii sau pe artiştii trecutului şi încercând să prelungesc analiza reflexivă dincolo de descoperirile generice furnizate de analiza ştiinţifică însăşi - fără ca prin aceasta să cedez, însă, tentaţiei (extrem de puternice) de a dezminţi sau de a respinge deformările şi defăimările, într-o încercare de a restabili adevărul sau de a surprinde. Nu pot să ignor tentativele de obiectivare mai mult sau mai puţin sălbatice pe care analizele mele le-au provocat, la rândul lor, fără altă justificare în afara voinţei răuvoitoare de a-l obiectiva pe cel care obiectivează, conform logicii infantile a lui "cine spune ăla e": denunţător al gloriei şi al onorurilor, este avid după glorie şi după onoruri; spulberător al media, este "mediatic"; denigrator al sistemului şcolar, este aservit splendorilor Şcolii şi tot aşa, la infinit. Ce este sigur, în orice caz, este că, dacă nu sunt de nesituat în calitate de agent empiric, nu am încetat să mă străduiesc să fiu cât mai nesituabil cu putinţă în calitate de cercetător, în special luând act de propria mea poziţie şi de evoluţia ei în timp, aşa cum am făcut şi aici, pentru a încerca să controlez efectele pe care ele ar putea să le aibă asupra luărilor mele de poziţie ştiinţifice. Şi aceasta nu pentru a evita reducerea lucrărilor mele la condiţiile lor sociale, conform aspiraţiilor la cunoaşterea absolută ale unui cercetător aproape divin ("bourdivin", cum spun unii), ci pentru a practica, atât cât îmi stă în puteri, o meserie extrem de dificilă, una care constă în a organiza întoarcerea refulatului şi în a le spune tuturor în faţă ceea ce nimeni nu vrea să ştie.

Am scris însă, şi poate în primul rând, pentru cei mai tineri dintre cititorii mei, care sper că vor putea să simtă, prin intermediul acestei evocări a condiţiilor istorice în care s-a elaborat munca mea, şi care sunt, fără îndoială, foarte îndepărtate, din diferite puncte de vedere, de cele în care se află ei situaţi, ce am simţit de fiecare dată când voi fi izbutit, cât de cât, în munca mea, să "adopt punctul de vedere al autorului", cum spunea Flaubert, altfel spus, să mă plasez, prin gândire, în locul pe care, fie el scriitor sau pictor, muncitor sau funcţionar, acesta îl ocupa în lumea socială: sentimentul de a surprinde o operă şi o viaţă în însăşi mişcarea necesară realizării ei şi de a fi, astfel, în măsură să mă dotez cu o apropriere activă a ei, simpraxie mai mult decât simpatie, întoarsă ea însăşi spre creaţie şi spre acţiune; se dovedeşte că, paradoxal, istoricizarea, chiar dacă pune la distanţă, oferă şi mijloacele de a apropia şi de a converti un autor îmbălsămat şi întemniţat în pangli­cile comentariului academic într-un veritabil alter ego sau, mai precis, într-un tovarăş în sensul vechilor meserii, care are nişte probleme în acelaşi timp triviale şi vitale, ca toată lumea (unde să trimită un manuscris, cum să convingă un editor etc.). Nu am crezut niciodată că aş comite un act de aroganţă sau un gest de sacrilegiu atunci când am afir­mat, fără să mă identific totuşi complet cu ei, ca atâţia critici inspiraţi, că Flaubert sau Manet erau la fel ca şi mine. Şi nimic nu m-ar face mai fericit decât să fi reuşit ca unii dintre cititorii sau dintre cititoarele mele să-şi recunoască propriile lor experienţe, propriile lor greutăţi, propriile lor întrebări, propriile lor suferinţe etc. în ale mele, extrăgând din această identificare realistă, care este opusul unei proiecţii exaltate, mijloace pentru a putea să facă şi să trăiască puţin mai bine ceea ce trăiesc şi ceea ce fac.

Această schiţă pentru o autoanaliză nu poate să nu acorde un loc formării dispoziţiilor asociate poziţiei de origine, despre care ştim că, în relaţie cu spaţiile sociale în interiorul cărora ele se actualizează, participă la determinarea practicilor. Nu voi intra în amănunte privind proprietăţile familiei mele de origine. Tatăl meu, fiu de arendaş, devenit spre vârsta de treizeci de ani, adică aproape de momentul naşterii mele, mai întâi factor, apoi lucrător poştal, şi-a exercitat întreaga viaţă meseria de funcţionar într-un mic sat din Béarn extrem de izolat (chiar dacă foarte apropiat de Pau, la mai puţin de douăzeci de kilometri, le era necunoscut colegilor mei de liceu, care făceau glume pe acest subiect). Consider că experienţa mea infantilă de transfug copil al unui transfug (pe care mi s-a părut că o recunosc în acel Nizan pe care îl evocă Sartre în prefaţa sa la Aden Arabie) a cântărit, probabil, foarte mult în formarea dispoziţiilor mele în raport cu lumea socială: foarte apropiat de colegii mei de şcoală primară, fii de ţărani mărunţi, de meşteşugari sau de negustori, cu care aveam aproape totul în comun, mai puţin reuşita care mă distingea într-o oarecare măsură, eram, totuşi, despărţit de ei printr-un fel de barieră invizibilă, care se exprima uneori prin anumite insulte ritualice îndreptate împotriva aşa-numiţilor lous emplegats, funcţionarii "cu mâinile albe", oarecum la fel cum tatăl meu era separat de acei ţărani şi de acei muncitori în mijlocul cărora îşi trăia condiţia de mărunt funcţionar sărac. Locuind împreună cu familia sa într-un apartament de serviciu lipsit de cele mai rudimentare elemente ale confortului (multă vreme ne-am aprovizionat cu apă de la fântâna publică), el era nevoit să se supună unor orare istovitoare, de luni dimineaţa până sâmbătă seara şi de la şase dimineaţa, ora trecerii maşinii poştale şi a ridicării corespondenţei, până la închiderea tuturor socotelilor, de multe ori până târziu în noapte, mai ales cu ocazia bilanţurilor de sfârşit de lună; se ocupa singur de propria grădină, îşi cumpăra şi îşi tăia singur lemnele şi cea mai măruntă cumpărătură - o cameră în stil Lévitan, pe care o comandase, împreună cu mama mea, la Nay, pe când trebuie să fi avut opt sau nouă ani, de exemplu, sau mica bicicletă de douăzeci de franci pe care mi-o făcuseră cadou şi pe care o prietenă, căreia i-o împrumutasem, o stricase rău izbindu-se cu ea de zidul bisericii înainte, chiar, ca eu s-o fi putut încerca - reprezenta o adevărată afacere, despre care se vorbea zile în şir. Era despărţit şi de tatăl său, pe care-l iubea foarte mult, şi de fratele său, ambii rămaşi să lucreze bucata de pământ pe care o aveau în arendă, şi unde se ducea să-i ajute, pentru toate muncile mai importante, în timpul concediilor sale. Dădea semne ale faptului că suferea din această cauză. Nu era niciodată mai fericit, cred, ca atunci când putea să-i ajute pe cei mai năpăstuiţi, printre care se simţea în largul său şi care aveau o totală încredere în el, şi cheltuia comori întregi de gentileţe şi de răbdare - pe care, uneori, când mai crescusem, i le reproşam în parte - ajutându-i pe cei mai săraci să se descurce prin hârţogăraia pe care i-o încredinţau ("Aquets papès!", spuneau ei): pensii de război sau de invaliditate, obligaţiuni, mandate etc. Îmi aduc aminte că nu o dată am plâns la gândul că numele său, în ciuda atâtor merite, nu va figura în dicţionar. Nu aş putea să spun cât de mult am resimţit, întotdeauna, evidenţa sentimentului său de vinovăţie, chiar şi faţă de ţărani, de multe ori mai avuţi decât el, şi la care participam, fără să vreau, şi eu prin rănile pe care le provocau insultele şi glumele agresive ale unora dintre colegii mei de şcoală. Mă învăţa fără vorbe, prin întreaga sa atitudine, să-i respect pe cei "mărunţi", din rândul cărora el însuşi se considera ca făcând parte, şi să le respect, de asemenea, chiar dacă el nu s-a exprimat niciodată în felul acesta, luptele (mă punea să ascult bubuiturile de tun ale ultimelor înfruntări ale războiului din Spania şi de multe ori l-am auzit stând de vorbă, într-un amestec obscur de dialect béarnez, spaniolă şi franceză, cu frente popular, cum li se spunea, care, învinşi, trebuiseră să treacă frontiera). Vota foarte de stânga şi era înscris în sindicat, ceea ce punea anumite probleme în acea lume rurală destul de conservatoare, mai ales cu ocazia grevelor, şi avea câteva mari admiraţii politice: Robespierre, Jaurès, Léon Blum, Édouard Herriot, incarnări ale idealului şcolar şi republican la care voia să ader şi eu.

Mama mea se trăgea, pe linie maternă, dintr-o "mare familie" ţărănească şi fusese nevoită să înfrângă voinţa părinţilor săi pentru a încheia o căsătorie percepută ca o gravă mezalianţă (tatăl meu nu evoca niciodată fără o anumită furie experienţa sa cu privire la diferenţele sociale aşa cum se afirmau ele în interiorul microcosmosului sătesc şi era, întotdeauna, destul de reticent şi de mefient faţă de notabilii locali - medici, brigadieri de jandarmerie, preoţi sau chiar învăţători - care nu încurajaseră câtuşi de puţin eforturile sale de a mă împinge spre liceu). Locuia, împreună cu părinţii ei, într-o casă mică cu un etaj, separată de marea casă familială, pe care mama ei o primise ca zestre în calitatea ei de fiică cea mai mică, casă în care m-am născut eu. Succesiv sau simultan tăietor cu ferăstrăul sau transportator de lemn, mic negustor de ţesături şi ţăran mărunt - avusese întotdeauna câteva vaci şi nişte locuri de păşunat, plus câţiva acri de pădure -, bunicul meu dinspre mamă, rudă săracă a unei "mari familii", avea o preocupare majoră pentru respectabilitate şi am descoperit ceva mai târziu - atunci când i-am ajutat pe părinţii mei s-o transforme (ştergând, în felul acesta, cu un fel de fericire furioasă care o rănea oarecum pe bunica mea, toate urmele trecutului: coteţul pentru porci şi coteţul pentru găini, cabana din lemn care servea drept closet, anexele înţesate cu tot felul de vechituri şi de lucruri absurde adunate de peste tot etc.) - toate comorile recuperate şi bricolate pe care le cheltuise pentru a da acelei înjghebări - care nu era decât o casă măruntă de fermier sau de arendaş, fără etaj, formată dintr-o singură mare odaie cu pământ pe jos şi dintr-un "salon" pentru musafiri, rezervat doar pentru ocazii speciale - aparenţele unei mari case cu etaj, semn după care erau recunoscute, uneori, marile familii. (Am regăsit la Şcoala Normală, printre băieţii însărcinaţi să-i servească la masă pe elevii care constituiau nucleul dur al celulei comuniste - în interiorul căreia îi plăcea lui Althusser să-şi exercite talentele de strateg politic, mai ales pentru a contracara anumite consemne lansate de elevii necomunişti - un întreg "ciorchine" de emigranţi béarnezi, originari din Lanneplaà, satul de baştină al bunicului meu şi al tatălui său, care lucra, la Paris, în timpul Comunei, ca băiat de cafenea la Sainte-Barbe, aflându-se, probabil, la originea filierei de emigrare din care ieşiseră "justinii" noştri - denumire dată, plecând de la prenumele unuia dintre ei, băieţilor de serviciu.) Îi transmisese mamei mele preocuparea sa pentru respectabilitate şi respectul faţă de convenţii şi convenienţe, iar ea îi era total devotată. Dar se izbea de atitudinea mult mai de frondă şi destul de anarhistă a tatălui meu, atunci când voia să-mi impună, fără convingere, un minimum de conformitate exterioară faţă de obiceiurile locale, mai ales religioase, pe care eu le respingeam (mai ales fiindcă trăiam adevărate panici şi numai la gândul de a fi obligat să traversez, duminica, întreaga biserică pentru a ajunge până la banca băieţilor) sau faţă de anumite particularităţi cosmetice sau vestimentare - un şorţ alb, o dată, sau nişte pantaloni lungi, altădată (fără a mai vorbi despre cărarea impecabilă cu care se încăpăţâna să mă pieptene - şi pe care eu o stricam imediat ce ieşeam pe uşă) - care îmi produceau oroare dat fiind că mă deosebeau de ceilalţi şi mă expuneau glumelor lor. Aceeaşi veneraţie faţă de tot ceea ce avea legătură cu amintirea paternă fusese cea care o incitase să se grăbească, fără a se îngrijora de pericol, să-l prevină pe un prieten al tatălui ei în momentul când aflase de la soţul ei, alertat de legăturile lui din Rezistenţă, că nemţii urmau să vină să-l caute pe un şef al mişcării ascuns la ferma acestuia. (Am văzut deseori, în timpul războiului de eliberare din Algeria, acţiuni "politice" asemănătoare care aveau, şi ele, la bază motivaţii perfect exterioare.) Mi-a povestit, nu de mult, râzând în hohote ("Îţi dai seama, eu şi medalia, să mori de râs, nu alta!"), că luptătorul din Rezistenţă pe care, în felul acesta, îl salvase, voise să obţină pentru ea, după Eliberare, o medalie comemorativă.

Am descoperit treptat, mai ales, poate, prin intermediul privirii celorlalţi, acele particularităţi ale habitusului meu care - cum ar fi o anumită propensiune spre mândrie şi spre ostentaţia masculină, un gust dovedit pentru ceartă, cel mai adesea un pic jucată, propensiunea de a mă indigna "din nimic" - îmi apar, astăzi, ca fiind legate de particularităţile culturale ale regiunii mele de baştină, pe care am reuşit să le percep şi să le înţeleg mai bine prin analogie cu ceea ce citeam despre "temperamentul" unor minorităţi culturale şi lingvistice precum irlandezii. Într-adevăr, foarte încet am început să-mi dau seama că, dacă unele dintre reacţiile mele cele mai banale erau, de multe ori, prost interpretate, era, poate, deoarece modul (tonul, vocea, gesturile, mimica etc.) în care le exprimam uneori, amestec de timiditate agresivă şi de brutalitate dojenitoare, dacă nu chiar furioasă, risca să fie luat în serios, adică, într-un anumit sens, prea în serios, şi pentru că el contrasta atât cu distanta siguranţă de sine a parizienilor de origine bună, ameninţând, totodată, să dea un aer de violenţă necontrolată şi pusă pe harţă unor transgresiuni reflexe, uneori pur ritualice, ale convenţiilor şi ale locurilor comune ale rutinei universitare sau intelectuale.

Revăzând o fotografie în care mergeam pe o stradă din Pau, alături de tatăl meu (era o vreme când fotografii ambulanţi le propuneau trecătorilor instantanee), probabil într-o zi de împărţire a premiilor, mi-am reamintit fraza pe care el mi-o spusese odată, atunci când eu, ieşind de la liceu, îi relatasem ultima altercaţie pe care o avusesem cu administraţia (nu datorasem decât complicităţii afectuoase a directorului - Bernard Lamicq, unul dintre foarte rarii dacă nu singurul normalian béarnez, care mi-a orientat în mod decisiv "cariera" - faptul că nu fusesem eliminat, cu câteva luni înainte de bacalaureat, în urma unui incident cu cenzorul de studii): "Maynat, qu'as cachaou!", "Băiatul meu, ai tupeu!" (cachaou este dintele cel mare, molarul, şi, prin extensie, ceva precum capacitatea de a muşca fără a da drumul, de a te ţine tare). El voia, probabil, să salute, în felul acesta, virtutea de încăpăţânare şi de îndărătnicie glorificată de întreaga tradiţie locală, care putea merge până la a vedea un semn bun, atât pentru un lucru, cât şi pentru o persoană, în dificultatea de a-l aborda sau în nişte aparenţe agresiv defensive: "Arissou arissat, castagne lusente", "Coajă cu ţepi, castană lucioasă". (Hazardul cercetărilor mele cu privire la Marile Şcoli m-a făcut să descopăr că Bernard Lamicq, contemporan cu Sartre şi cu Aron la Şcoala Normală, era luat peste picior, alături de Pierre Vilar, istoricul marxist, provenit el însuşi din străfundurile provinciei Languedoc, într-un pasaj deosebit de crud al unuia dintre cântecele ritualice ale farselor normaliene rezervate bobocilor [bizutage], "Balada khâgnezului" [La complainte du khâgneux]. Îmi mai amintesc, de asemenea, că acelaşi Pierre Vilar, întâlnit la puţin timp după apariţia Moştenitorilor, mă interpelase public în legătură cu acea carte, în care, dovadă a puterii sistemului, el vedea o agresiune nejustificată la adresa "şcolii eliberatoare".)

În formarea dispoziţiilor mele, un rol determinant l-a jucat, cred, experienţa internatului; mai ales prin faptul că m-a făcut să înclin spre o viziune realistă (flaubertiană) şi combativă asupra relaţiilor sociale care, prezentă deja încă în educaţia primită în copilărie, contrastează cu viziunea ecumenică, moralizatoare şi neutralizată pe care o încurajează, după părerea mea, experienţa protejată a existenţelor burgheze (mai cu seamă atunci când sunt injectate cu o anumită religiozitate creştină şi cu un anumit moralism). Aceasta, în special, prin intermediul descoperirii unei diferenţe sociale, de data aceasta inversată, faţă de orăşenii "burghezi", şi prin aceea a rupturii dintre lumea violentă şi aspră a internatului, şcoală teribilă a realismului social, în care totul este deja prezent, ca urmare a necesităţilor luptei pentru existenţă: oportunismul, servilismul, delaţiunea, trădarea etc., şi lumea clasei, în care domnesc valorile perfect opuse, cu acei profesori care, mai ales femeile, propun un univers al unor descoperiri intelectuale şi al unor relaţii umane pe care le-am putea numi fermecate.

Vechea clădire din secolul al XVII-lea, gigantică şi rebarbativă, cu imensele ei coridoare, cu pereţii ei albi în partea de sus şi verde închis în partea de jos şi cu scările ei monumentale din piatră, pe ale căror trepte, tocite la mijloc, mergeam seara încolonaţi doi câte doi pentru a urca spre dormitoare, nu oferea nimic care să fi fost pe măsura noastră şi nu lăsa singurătăţilor noastre nici un ungher, nici un refugiu, nici un moment de răgaz. Lucrul acesta nu era nicăieri mai vizibil decât în dormitor, aliniere disciplinară de trei rânduri de paturi cu vechi aşternuturi uniforme, toate vizibile dintr-o singură privire încă de la uşă, apoi din cabina pedagogului, care se afla situată în centru. Iarna, ne îngrămădeam seara toate hainele în pat pentru a ne fi mai puţin frig. Spălătoarele erau un fel de troacă cenuşie lungă de mai mulţi metri, la care ne înghesuiam dimineaţa pentru a obţine un loc şi la care eu îmi spălam, pe ascuns, batistele pline în perioadele de guturai. Ele deveneau una dintre acele mărunte obsesii cotidiene, dintre acele preocupări permanente care, chiar dacă sunt, probabil, comune tuturor, rămân perfect incomunicabile, închizându-ne în singurătatea şi în ruşinea accidentelor, şi care ocupă mintea copiilor, falşi duri dezarmaţi, derutaţi şi puşi permanent pe bătaie, dar, cu toate acestea, disperaţi de multe ori până la lacrimi, neavând cui să se plângă sau, pur şi simplu, cu cine să stea de vorbă. Ca şi closetele turceşti, plantate fix în mijlocul curţii sau, oricum, într-un punct de unde puteau fi văzute de pretutindeni, cu uşile lor din lemn fără încuietoare interioară, sub pretextul, bănuiesc, de a-i împiedica pe copii să se închidă în ele pentru a fuma pe ascuns, şi care nu ofereau nici o apărare împotriva glumeţilor care, ignorând fularul pus ca semnal, le deschideau pe neaşteptate.

Acest univers destinat rutinei şi repetiţiei, care a reprezentat, cu infime excepţii, întreaga mea viaţă dintre 1941 şi 1947, nu presupunea nici un eveniment marcant, în afara acelora pe care le genera prin însăşi logica sa, cum erau scandalurile pe care ne place să le numim "memorabile". Ne învăluia tuturor existenţele în regularităţile lui monotone care nu lăsau nici o urmă, în afara unor frânturi de amintiri disparate, şi în mersul grijilor şi al luptelor de zi cu zi, al tuturor calculelor, al tuturor şiretlicurilor de care trebuia, clipă de clipă, să te foloseşti pentru a obţine ceea ce ţi se cuvenea: să-ţi păstrezi locul, să-ţi aperi bucata (mai ales la marea masă de opt persoane, în timpul pauzelor), să ajungi la vreme, să te faci respectat, mereu cu pumnii strânşi - pe scurt, să supravieţuieşti. Unii vor crede că întunec prea mult tabloul. De fapt, cel care scrie nu mai ştie sau nu ştie să spună tot ce ar trebui spus pentru a-i face dreptate celui care a trăit aceste experienţe, tuturor disperărilor, mâniilor şi dorinţelor lui de răzbunare. Pentru a oferi o idee, aş putea, invocându-l pe Goffman din Aziluri, să reamintesc faptul că internatul nu este despărţit în seria "instituţiilor totale" de instanţe ca închisoarea sau spitalul psihiatric sau, încă şi mai aproape, de colonia penitenciară aşa cum o evocă Jean Genet în Le Miracle de la rose, decât prin nişte diferenţe de grad. Voi fi însă, poate, ceva mai convingător dacă voi spune doar că îmi amintesc foarte bine că i-am mărturisit unul coleg de khâgne, într-una dintre acele confidenţe oarecum literare care pot fi schimbate între nişte intelectuali aspiranţi, că nu voi avea niciodată copii pentru că nu voiam să fiu responsabil de aruncarea lor în nişte mizerii asemănătoare cu cele pe care le-am trăit eu (mă aflam atunci la internatul liceului "Louis le Grand", infinit mai liberal decât cel pe care îl cunoscusem la Pau, dar unde, probabil din cauza dispoziţiilor mele îndărătnice de vechi intern, reuşisem din nou să-mi creez enorme necazuri - vechii pensionari puteau fi recunoscuţi, printre nou-veniţii provinciali, după acel soi de dezabuzare care poate fi observată şi în armată la "vetriştii" lipsiţi de orice iluzii).

Dar această experienţă îmi părea, şi ea, incomunicabilă, inclusiv în momentul în care o trăiam. Îmi amintesc că tatăl meu, în timpul unuia dintre (rarele) week-end-uri petrecute acasă (adunam "consemnările" şi "reţinerile" în clasă - am primit, cred, peste trei sute astfel de pedepse de-a lungul întregii mele şcolarităţi), îi spunea deseori mamei, care mă presa cu întrebări, să mă lase în pace până când mă "reobişnuiesc". Eram, într-adevăr, atât de bine adaptat, paradoxal, la această lume pe care o detestam, totuşi, profund, încât mă gândeam fără plăcere la posibilitatea de a ieşi din ea, sfârşind, chiar, prin a îndrăgi duminicile petrecute într-o tihnă perfectă (în ciuda pedagogilor grăbiţi să mă dea afară din sălile de studiu în care mă refugiam pentru a citi) în liceul aproape complet pustiu. Vacanţele de vară nu mă atrăgeau câtuşi de puţin, deoarece îndepărtarea socială în care mă plasase intrarea la liceu însemna, pentru mine, plictiseala şi singurătatea unei existenţe lipsite de activităţile şi de momentele de răgaz susceptibile de a fi împărtăşite cu vechii mei colegi de şcoală comunală (cu excepţia câtorva meciuri de fotbal, duminica, în satul vecin). Relatarea conflictelor mele disciplinare rămânea de neînţeles pentru părinţii mei care, atât timp cât le apăream ca fiind privilegiat (tatăl meu abandonase şcoala la paisprezece ani, iar mama, care fusese primită, la un moment dat, în gazdă de o mătuşă din Pau, frecventase colegiu până la şaisprezece ani), nu puteau să nu mă considere răspunzător pentru dificultăţile de care aveam parte, altfel spus, pentru purtarea mea dezastruoasă, capabilă să ameninţe succesul întreprinderii mele, vitale şi nesperate, de salvare prin intermediul şcolii.
M-am întrebat deseori dacă aceste dificultăţi ţineau de mine, de ceea ce, încă de foarte devreme, a fost considerat ca fiind "caracterul rău" pe care-l aveam. Îmi amintesc şi azi incidentele care mi-au atras, probabil, înscrierea, o dată pentru totdeauna, pe lista, pe care şi-o transmit repetitorii şi pedagogii, a inşilor indisciplinaţi care trebuie pedepsiţi la primul semn de dezordine. Mă aflam, astfel, prins într-un fel de ciclu: pedeapsa preventivă, individuală sau colectivă, dădea naştere revoltei şi revanşei, bătăilor organizate cu câteva zile înainte, tot felul de lovituri murdare date pedagogilor, care atrag după sine noi pedepse, ordonate ca represalii, şi decepţia provocată de trădarea celor care, după ce instigaseră adesea ei înşişi la rebeliune, dădeau bir cu fugiţii în faţa ameninţărilor cu sancţiuni colective, somându-l pe "conducător", închis în mândria sa, să se autodenunţe. Niciodată singurătatea nu era mai mare ca în acele momente. (Am retrăit acest sentiment pe vaporul care ne ducea în Algeria, în timp ce le propovăduiam celorlalţi soldaţi de clasa a doua, analfabeţi din tot vestul Franţei, revolta împotriva "pacificării" absurde pentru obţinerea căreia eram trimişi. Aceştia îmi spuneau, mai mult din frică şi din docilitate decât din răutate: "Or să ne omoare pe toţi din cauza ta" sau "Or să te ucidă".) Aveam unsprezece sau doisprezece ani şi pe nimeni căruia să mă destăinui sau care să poată măcar să înţeleagă. Îmi petreceam deseori bună parte din noapte pregătindu-mi apărarea pentru a doua zi.

Personalul de încadrare din acel mic liceu de provincie recurgea foarte des la sancţiuni colective, ameninţând, pentru a opri un scandal, că vor lua "ostatici" desemnaţi aparent la întâmplare, însă aleşi, de fapt, după "cazierul" lor şcolar - sau ameninţând cu cele mai aspre pedepse dacă autorii unei fapte rele ceva mai ieşite din comun nu se "autodenunţau" sau nu erau "denunţaţi" de către colegii lor. Aveam o oroare de această injoncţiune: "denunţă-te!", mai ales atunci când venea din partea unui complice care, în faţa ameninţării şi a fricii pe care aceasta o inspiră, renunţa subit la orice fidelitate. Iar el excela în a face să crească spaima colectivă - la fel ca în armată, atunci când se anunţă o inspecţie, şi cineva lansează zvonul că trebuie lustruite şi tălpile bocancilor -, cu complicitatea celor mai supuşi şi a celor mai fricoşi, care vehiculează zvonuri şi ameninţări capabile să-i facă până şi pe cei mai îndărătnici să revină la ordine sau care nu contenesc să evoce tot felul de experienţe aproape mitice menite să inspire teroarea: cum ar fi, de exemplu, apariţia supraveghetorului general, fără zgomot, pe neaşteptate, în uşa dormitorului, cu una dintre acele fraze banale, devenite proverbiale, de mii de ori imitate ("Aşa care va să zică! Ne distrăm, nu glumă!"), pe care el o rosteşte cu o voce suavă şi, parcă, surprinsă, şi care are darul de a-i trimite instantaneu, în zbor, la locurile lor pe internii împrăştiaţi, cu numai o clipă în urmă, urlând, prin tot dormitorul, cu pernele în mâini. Nu sunt greu de imaginat satisfacţiile pe care sadismul acestor paznici de ocnă rataţi puteau să le găsească în exercitarea puterii absolute pe care le-o încredinţa instituţia şi în slugărniciile grăbite pe care le atrăgea după sine poziţia pe care o deţineau.

În acelaşi timp înspăimântat şi îndărătnic, dezarmat şi intratabil, aflat permanent într-o revoltă vecină cu un soi de delincvenţă căreia nu îi lipseau decât posibilităţile şi ocaziile pentru a se manifesta, dar, cu toate acestea, mereu gata să acord încredere şi să abandonez lupta, şi să abandonez retranşamentele chestiunii de onoare pentru a mă bucura, în sfârşit, de linişte, îmi trăiam viaţa de intern într-un fel de furie încăpăţânată (tocmai acestei experienţe îi datorez, probabil, faptul de a fi putut să comunic imediat, în ciuda diferenţelor de toate felurile, şi fără a fi fost câtuşi de puţin nevoit să mă forţez, uitându-mi şi vârsta, şi statutul - poate prea mult, ajungând chiar până la a aproba, aşa cum mi s-a atras atenţia, nişte comportamente considerate, îndeobşte, condamnabile -, cu tânărul beur din La Misère du monde şi cu tovarăşul său, percepuţi imediat ca fiind dezarmaţi, dincolo de aparenţa de închidere intratabilă în ei înşişi pe care ar fi continuat să o afişeze în faţa altcuiva). Consider că Flaubert nu greşea întru totul atunci când spunea, în Memoriile unui nebun: "Cel care a cunoscut internatul cunoaşte, la doisprezece ani, aproape totul din viaţă".