Albă ca Zăpada şi roşu bolşevic

Citiţi o cronică a acestei cărţi.
Citiţi o altă cronică a acestei cărţi.

Mai întâi mi-a zis că are două veşti: una bună şi alta rea. Aplecându-se peste bar. Pe care o vreau mai întâi? Îi spun că pe cea bună. Atunci îmi zise că în oraş ar fi un război polono-rus, sub steag alb-roşu. O întreb de unde ştie. Aşa ar fi auzit. Îi zic: vestea rea? Atunci ea îşi scoase rujul şi îmi spuse că Magda poartă vorba că s-a terminat între mine şi ea. Pe urmă îi făcu Barmanului semn cu ochiul că, dacă e ceva, să vină. Şi aşa am aflat că m-a lăsat. Adică Magda. Deşi ne era bine, petrecuserăm câteva clipe plăcute împreună, multe cuvinte frumoase fuseseră spuse, şi de partea mea, dar şi de partea ei. Cu siguranţă. Barmanul mi-a zis să pun sula pe ea. Deşi nu este aşa de simplu. Cum am aflat că este aşa sau, poate mai degrabă, că nu mai este nu mi-a zis în faţă, ci am aflat tocmai prin Arleta. Consider că a fost pur şi simplu o mojicie. Şi nu o să ascund asta, deşi fusese prietena mea, despre care pot să spun multe, şi bune, şi rele. Putea foarte bine să nu-mi comunice printr-o colegă, în felul ăsta, să aflu ultimul. Toţi ştiu de la bun început, că le-a mai spus ea şi altora. A zis că eu sunt, mai degrabă, impulsiv şi că trebuia să mă pregătească pentru acest lucru. Le e frică să nu-mi sară muştarul, că aşa era mai mereu. Mi-a zis să ies şi să iau o gură de aer. Mi-a dat trabucurile alea ale ei, de rahat. Acum simt doar tristeţe, mai mult decât orice. Şi îmi pare rău că nu mi-a spus ea, între patru ochi. Măcar un cuvânt.

Aplecându-se peste bar ca o vânzătoare peste tejghea. Ca şi cum voia să îmi dea ceva contrafăcut, un fel de produs asemănător ciocolatei. Arleta. O apă ruginie într-un pahar de bere. Vopsea de ouă. Bomboanele pe care le-ar fi vândut ar fi fost goale pe dinăuntru. Numai poleială. Orice ar fi atins cu degetele ei şi cu unghiile ar fi fost contrafăcut şi fals, fiindcă ea însăşi e falsă, goală pe dinăuntru. Trage dintr-o ţigară. Cumpărată de la rusnaci. Falsă, expirată. În loc de nicotină, are gunoaie, nişte droguri necunoscute. Nişte hârtii, doar rumeguş, nici învăţătoarelor nu le-ar fi trecut prin gând. Nici poliţiei nu i-ar fi trecut prin minte aşa ceva. Deşi ar trebui să o bage la zdup pe Arleta. Pe care nimeni nu le ştie şi cu care îi abureşte pe toţi, pe faţă, la telefon, prin tot felul de sonerii din telefon.

Acum stau şi mă uit la părul ei. Arleta în piele, iar alături părul Magdei, un păr lung, deschis la culoare, ca un perete, ca nişte ramuri. Mă uit la părul ei tot ca la un perete, căci nu este pentru mine. Este pentru alţii, pentru Barman, pentru Kisiel, pentru diverşi tipi, ce intră şi ies. Pentru toţi, dar nu şi pentru mine. Alţii îşi vor băga mâinile în el.

Vine Kacper, se aşază, întreabă ce se întâmplă. Cu pantalonii lui prea scurţi. Iar ghetele lui sunt ca o oglindă neagră în care se reflectă chipul meu, neoanele din bar, jocurile mecanice, diverse lucruri de jur împrejur. Foarte aproape, chiar lângă cataramă, se vede părul Magdei, care este ca un perete de netrecut. O desparte de mine ca un zid, ca un beton. Dincolo de el sunt noile iubiri, săruturile ei umede. Kacper este evident ciupit. De aceea imaginea i se tulbură. Este cu maşina, mestecă o gumă mentolată. Mă întreabă dacă am şerveţele. O pierd pe Magda în mulţime.

Îi zic că nu am. Deşi poate că ar trebui să am. Kacper e prizat, toată maşina e plină de speed-uri, întreg portbagajul Golfului. Se uită peste tot, de parcă din toate părţile ar sta la pândă o armată de rusnaci. De parcă ei ar dori să intre aici şi să îi înfigă între maxilarele-i tremurânde toate ţigările lor ruseşti. El îşi scoate LM-urile roşii. Mă întreabă de ce stau cu faţa la perete. Îi zic că dacă aş sta cu spatele, ce, s-ar schimba ceva? Ce, dacă m-aş întoarce cu faţa, ar fi aici Magda cu mine, ar zbura şi ar ateriza direct în poala mea, m-ar atinge cu părul peste faţă, mi-ar lua mâna şi ar înfige-o între coapsele ei, m-ar săruta, m-ar iubi?! Îi zic că nu. Deşi aş prefera să spun: "da". Dar eu zic nu. Nu şi nu. Nu sunt de acord. Chiar de-ar vrea ea să vină aici, aş zice: nu te apropia, nu mă atinge, puţi! Puţi a tipii ăia care te ating, atunci când nu te uiţi şi crezi că nu ştii că te ating. Puţi a mahoarca aia pe care o iei de la ei, cu care te tratează. A căcăcioasele alea de LM-uri mentolate. Cumpărate de la rusnaci, la subpreţ. A drink, a mocirla aia din pahar, pe care ţi-o cumpără, în care plutesc bacteriile din gura lor ca nişte peşti, ca nişte curve de mare. Şi dacă ea ar dori să mi se ofere acum, ar aştepta mult şi bine. Nu i-aş spune nici un cuvânt. Mi-ar întinde un drink şi aş spune: nu! Mai întâi scoate-ţi guma aia pe care o ţii lipită sub limbă, fiindcă este din gura unuia dintre jegoşii ăia, din gura lor este guma aia, deşi tu crezi că eu nu ştiu asta. Apoi du-te şi te spală şi abia atunci poţi să te aşezi în poala mea, când o să te cureţi de mahoarca aia luată pe naşpa, de speed-urile alea contrafăcute, pe care le pui în drink. Abia după ce te lepezi de zdrenţele astea, de fulgii ăştia care nu sunt pentru mine.

Fireşte, în continuare eu aş fi ofensat. Mă întorc cu spatele, nu vreau să vorbesc cu ea. Îi zic că dacă ea o să meargă tot aşa, o să întorc cu cracii în sus tot barul ăla, toate paharele or să zboare pe jos, or să se facă ţăndări, ea o să-şi facă praf toate tocurile de la pantofi, o să-şi rupă coatele, o să-şi sfâşie rochia şi toate brizbrizurile ei. O să mă roage să mă întorc la ea. Că o să fie bună ca niciodată, mai bună, mai supusă. Îi zic: de câte ori trebuie să-ţi explic că nu mai vreau să fiu cu tine niciodată şi că, ori te dai jos din poala mea, ori te dau eu. Ea îmi zice că m-a iubit. Eu îi zic că şi eu am iubit-o, că întotdeauna mi-a plăcut de ea, chiar dacă mai înainte a fost prietena lui Lolo şi chiar dacă, înainte de a fi a mea, Lolo avea o maşină mai bună, la Lolo totul era mai bun, ghete mai bune, pantaloni mai buni, bani mai buni. Că am vrut să îl omor, pentru că nu se purta bine cu Magda, ci mai degrabă aspru. Că mai târziu, cu toate că ea era cu mine, mereu am fost bun cu ea, mereu am fost de partea ei. Deşi nu mereu a fost bine, cum am mai spus, fiindcă ea mai fura ţoale de prin magazine, tăia codurile de bare în cabina de probă. Fura cercei, poşete, farduri de pleoape. Băga totul în geantă şi în pungă. Nu era bine pentru că trebuia să fiu cu ochii în patru, chiar dacă de cele mai multe ori reuşea, ceea ce o făcea să aibă o bună dispoziţie. În plus, avea defectul că era mai mică decât mine, ceea ce părinţii mei nu prea vedeau cu ochi buni. În afară de asta, totul era OK, îmi zicea adesea că nu-l vrea pe altul, ci pe mine, că toate sentimentele ei sunt pentru mine, nu pentru alţii.

Vine Stângă, zice că ştie şi că Magda este mai mult decât o târfă ordinară de pe lângă gară, mai ordinară decât cele care se perindă pe lângă Gara Centrală. Cu botu' boit, jegoase. Chiar mai ordinară decât ale rusnacilor. Înţeleg, dar aşa ceva nu pot să permit. Ca cineva de teapa lu' Stângă să zică aşa ceva. Aşa că mă ridic. Ca unul cu tic de computer să-mi zică cum este viaţa mea, care sunt sentimentele mele, ce trebuie să fac şi ce nu, dacă Magda este bună sau nu, pentru că nici în mormânt nu poate dovedi cineva care este adevărul despre Magda. Să o judece unul ca el care a dat cu maşina peste Arleta, ca să se răzbune, ceea ce nimeni nu i-ar fi făcut Arletei, chiar dacă ea este aşa cum este. Aşa că mă ridic. Mă uit în ochiul lui zvâcnind, atât de aproape, ca să ştie cum stă treaba. Tace cu ochii aţintiţi în bere. Zice că în ultimele zile, în oraş se duce un război polono-rus sub steag alb-roşu. Crede că a schimbat subiectul. Stângă, nu schimba daravera! Ştiu, cu război sau fără război, ai avut-o înaintea lui Lolo, ştiu că toţi aţi avut-o înaintea mea, ştiu că acum toţi o s-o aveţi din nou, pentru că de astăzi este a voastră, pentru că de astăzi este beată şi este deschisă nonstop, îi sclipesc filamentele de optzeci în ochi, îi luceşte limba în gură, îi luceşte neonul de noapte dintre picioare, mergeţi să o futeţi, toţi, pe rând. Tu, Stângă, primul, pentru că pe tine te ştiu, ştiu cum eşti, pentru tine este ca o marfă proaspătă, pentru că tu trebuie să primeşti în viaţă tot ce e mai bun, tu trebuie să iei caimacul, cafeaua cu frişcă, cel mai rapid calculator, cea mai bună tastatură, telefon de aur pe o tavă din aur, aşa că, dacă vrei, o ai pe Magda, fiindcă ea e cea mai bună, are o inimă de aur. Are o inimă de aur atunci când îţi pune mâna pe cap şi îţi spune ce ar vrea. Are o inimă de aur, reuşeşte orice, dar o face în aşa fel încât chiar şi atunci când plăteşti, te simţi de parcă ai fi luat cu împrumut. Te simţi de parcă ai lăsa ceva cu amanet. Are o inimă de aur, este delicată şi romantică, de exemplu îi plac animalele şi tot îndrugă că ar dori să aibă diferite anima-le, îi place să se uite la hamsterii din acvarii. Poate că şi-ar dori chiar să aibă un copil, mai târziu, dar unul de cinci ani, să se nască aşa, ca la cinci ani şi să nu mai crească. Cu un nume potrivit. Claudia, Max, Alex. Un copil mic, de cinci ani, iar ea să aibă mereu şaptişpe ani, ca să îl ia la braţ prin piaţă, agăţat de fusta ei cu şnururi, lipit de tocurile ei. Ca să îl poarte în geanta ei, în acelaşi loc unde îşi ţine rujul. Ar dansa cu copilul ăla în discotecă, ar veni ziariştii şi ar face poze cu părul ei, cât este el de strălucitor şi sclipitor şi ar fotografia şi copilul urât, că e al tău, Stângă, născut cu nasul spart, născut cu un tic programat, din născare urât, din născare porc de câine, pentru că fiul tău ar fi din capul locului un porc de câine. Pentru că tu nu ai şti cum să fii bun pentru Magda, cum să o faci fericită. Cum să îi oferi ceva de la tine, nu i-ai arăta lumea, doar jocurile tale pe calculator, sânge, disperare, durere. Ea nu este pentru aşa ceva, ea este ca să faci cu ea lucruri delicate.

Pentru că aşa este Magda. A venit Arleta ca să îi dau un foc, zice că aş face circ, cel puţin aşa zice Magda. Carevasăzică! Avem de-a face cu elefanţi care, trecând peste mine mi-au distrus inima, şi cu purici! Iată! Avem de-a face cu câini dresaţi, căci eu am fost ca un câine dresat ce nu primeşte nimic în schimb, numai nişte frunze peste faţă şi nici mulţumesc, nici futu-te-n cur! Iată că sunt un câine dresat, care conduce o maşină fără acoperiş. Nu mai am foc, sunt terminat şi acum vreau să mor. În ultima clipă, înainte de a muri, vreau să o văd pe Magda. Cum se apleacă deasupra mea şi îmi spune: nu muri! Nu muri, este numai vina mea, acum o să fiu doar cu tine, numai să nu mori, nu asta am vrut, am vrut doar să ne amuzăm, iar toate astea au fost nişte glume, de fapt, înainte de tine, nu am umblat cu nimeni, nu am umblat cu alţii, nu am umblat chiar deloc, am glumit numai, ca să te fac gelos, prostuţule, acum totul o să fie bine, o să avem un copil, Claudia, Eric, Nicola, că doar ştii, asta ţi-ai dorit dintotdeauna, o să-l plimbăm în cărucior, o să vezi cum o să fie, numai promite-mi că nu o să mori, dar acum trebuie să merg la toaletă, pentru că Arleta stă la palavre cu unul care zice că este preşedinte şi că îi cunoaşte pe toţi, de altfel, se pare că te ştie chiar şi pe tine, zice: Voinicu, îl ştiu, dar eu nu suflu o vorbă, nu i-am spus că eşti prietenul meu, pentru că altfel stătea treaba, dar acum îi spun care este adevărul, ca să ştie cum stă treaba.

Aşa că, cel mult o să fac lucrul ăsta mai târziu, dacă n-oi avea încotro, căci Arleta zice că Magda a ieşit undeva. Zice că nu ştie unde. Zice că nu ştie cu cine. O întreb dacă este colegă cu mine sau este la fel de zdreanţă ca Magda. Ea spune că mi-e colegă. O întreb atunci despre ce pizda mă-sii este vorba. Spune că e cu Irek. Că Magda a ieşit cu Irek în oraş, să se uite după maşini, să devină prieteni, pur şi simplu. Deci cu Irek! Deci copilul o să fie totuşi urât. Chiar mai rău decât cu Stângă. Paradit genetic. Genetic sărit de pe fix din naştere. Genetic fără sens. Genetic un pui de curvă. De la început, din naştere cu un buzunărel în gingie pentru lucrurile furate, cu unghii murdare înnăscute. Într-o bună zi o să merg cu trenul şi când vreun copil o să-mi ceară de mâncare şi o să mă uit la faţa lui, o să văd în aceeaşi persoană ochii Magdei, bâlbâiala lui Irek şi urechile mele, uşor blegi, că doar trebuia să rămână ceva şi din mine, din genele mele. O cicatrice pe frunte tot de la mine, rămasă de când m-am izbit odată într-un geam, nasul spart de la altcineva, cel mai urât copil din lume, o adevărată nenorocire. Atunci o să-l întreb unde este maică-sa. Dacă spune că nu are, că a murit, e în regulă, îi dau ceva. Dar dacă spune că este cu tăticu', s-a terminat cu el, mai bine să nu dea de mine în calea-i, pentru că aşa o să fie mai bine pentru el.

Magda intră, dar fără Irek. Arată de parcă s-ar fi întâmplat ceva, de parcă s-ar fi descompus în elemente primare, părul într-o parte, geanta în altă parte, fusta-n stânga, cerceii în dreapta. Dresurile, mânjite peste tot cu noroi, în stânga. Chipul în dreapta, din ochi îi curg lacrimi negre. De parcă, trecând prin parc, ar fi luptat în războiul polono-rus, de parcă ar fi fost călcată în picioare de întreaga armată polono-rusă. Simt cum îmi revin toate sentimentele. Întreaga situaţie. Socială şi economică din ţară. Asta-i ea, cu toate ale ei. E beată, e distrusă. E high, e dusă. E mai urâtă ca niciodată. Lacrimi negre i se preling pe bărbie, pentru că inima îi e la fel de neagră precum cărbunele. Pântecul ei este negru, rupt. Un fir tras se duce pe tot pântecul. Din pântecul ăsta o să nască un copil de culoare, negru. Pe nume Angela cu faţa turtită, cu coadă. Cu copilul ăsta prea departe n-o să ajungă. N-o să-i dea drumul în taxi, n-o să-i vândă lapte. O să zacă pe pământul negru de pe parcele. O să locuiască în sere. Mâncată de râme, mâncată de viermi. O să alăpteze copilul cu lapte negru, de la pieptu-i negru. O să-i dea să mănânce pământ din grădină. Dar şi aşa, mai devreme sau mai târziu, fetiţa tot o să moară.

Vine Arleta. Îi zic să-i transmită Magdei că îi urez moarte grabnică. Arleta face baloane din gumă de mestecat. Apoi înfăşoară guma pe deget şi o mănâncă. Pare că nu se ocupă de nimic altceva în viaţă, doar face baloane şi le înfăşoară pe degete. Că asta i-ar fi slujba pentru care primeşte nişte bani bunicei şi de toţi îşi cumpără toate zdrenţele astea, toate ţigaretele astea ruseşti. Cu tot dezmăţul pe care-l poartă cu ea ar putea să joace în De tot râsul. Arleta zice că am tărâţe în cap. Să nu mai spun ce spun, pentru că se poate întâmpla. Zice că ei i s-a întâmplat de câteva ori. De exemplu, cândva, la şcoală, i-a spus profesoarei de ştiinţe practice: "de ţi-ai da duhul!", şi, nu după mult timp, se pare că a ajuns la maternitate, la reanimare. La fel, i-a spus cândva unei colege, la ora de educaţie fizică: "de ţi-ai rupe piciorul!" şi fata şi-a rupt degetul mic de la mână. Mai spune că niciodată nu fumează LM-uri, că nu sunt sănătoase şi că sunt cele mai cancerigene ţigări. Şi că, se pare, destinul stă şi veghează dacă nu cumva se spune ceva rău, când e ceasul rău. Dacă spui ceva şi taman este ceasul rău, nu există iertare şi se întâmplă, nu există amânare, nu există scuze. Poate că este ceva legat de religie, de viaţa paranormală, este o oarecare proprietate a vieţii paramentale.

Dar ce are Arleta de spus despre aceste lucruri, mie, cu scuzele de rigoare, puţin îmi pasă. Unde a fost Magda cu Irek, pe tine te întreb, îi zic Arletei. Naşă pizdoasă ce eşti! O să aveţi amândouă, împreună, toţi copiii ăştia din flori, n-o să vă dea drumul nici în cea mai amărâtă cârciumă! Spune ce i-a făcut pungaşul ăla! I-a furat inima curată, toată gingăşia ei, tot părul, i-a distrus dresurile, a făcut-o să plângă. A rănit-o. Şi pentru asta o să-l omor, dar asta mai târziu. Acum vreau să ştiu, Arleta!

Dar din buzunarul blugilor se aude un semnal, iar Arleta primeşte un mesaj. Că i-a făcut plăcere să discute cu mine, dacă nu aş fi aşa de bădăran, îmi zice şi pleacă undeva, repede. Atunci Barmanul vine şi îmi spune că as-tea sunt fumuri. Eu îi zic: ce fel de fumuri? Iar el, de colo, că Magda mai întotdeauna era uşor isterică, prea uşor se lăsa năpădită de isterie. Eu îl întreb care e treaba, ce pula mea! Şi aşa sunt un pic futut la cap, pentru că nu îmi place când ceva se întâmplă nu aşa cum mi-am dorit.

Hm, iar el de colo, cică ar fi existat o poveste cu Magda. Nici cu Barmanul nu mi-e ruşine, poveste, nepoveste, de ce să aflu de la el, şi nu direct de la Magda.

Mă duc apoi la budă, fiindcă mă strigă Arleta, toată vraişte, fumează două ţigări mentolate deodată, în plus şi LM-uri, le ţine pe amândouă în colţul gurii, iar cu cealaltă mână o ţine pe Magda. Nu prea sunt în largul meu când ştiu că Magda m-a rănit, m-a trădat. Deci întreb ce s-a întâmplat. Ea zice că e o crampă. De la atâtea prizări, zic eu, prea multă iarbă. Arleta zice că ne lasă singuri şi închide uşa pe afară. Rămân în picioare. Magda are crampe la o coapsă şi stă pe capacul de la toaletă. Cu mâna stângă se ţine de coapsă, în acelaşi timp plânge, în acelaşi timp se isterizează. Acum nici măcar nu ştiu dacă este frumoasă sau urâtă şi chiar îmi este greu să spun. Un lucru e sigur, per ansamblu e frumoasă, dar acum nu arată chiar grozav, pentru că peste tot sunt lacrimile ei negre, din care îi curge rimelul ca dintr-un jgheab, dresurile sunt rupte până la piele, de parcă ar fi prea mari, şi faţa destul de înmuiată amintindu-mi, fără a dori să fiu jegos, de maşina roşie a pompierilor. Deci mă tot gândesc dacă încă o iubesc atunci când se vaită aşa de tare, nici măcar nu mă priveşte în ochi şi nu-mi spune un cuvânt. Aproape că nu mai rezist.

Am greşit cu ceva, Magda? - o întreb şi trag zăvorul. Dacă am greşit cu ceva, puteam doar să o luăm de la capăt! Întotdeauna păreai fericită atunci când te iubeam, de ce acum, tam-nisam, nu mă mai vrei, e vreun capriciu sau ţi s-a luat de mine? Îţi aminteşti când te-au înregistrat căţelele alea, în staţie şi, chiar dacă erai acolo cu Masztal, chiar şi cu el te-au înregistrat, deşi ştii că el avea treabă cu o dileriţă. Cine s-a dus apoi să-ţi verifice cutia poştală, ca să nu ajungă vreo citaţie de la poliţie la ai tăi, când tu erai în practică? Sfântul Iosif s-a dus să verifice? S-a dus Masztal măcar o dată să verifice?

Eu nu am fost bun, spune tu singură? Flori, ciocolată, tot felul de căcăţişuri romantice.

Acum nu ştii ce să spui. Te vaiţi şi îţi spun că este jenant, pentru că acum eşti un nimeni, eşti ca un copil, eşti aşa de penibilă. Te holbezi în gresia asta maro, pe care nu doar o dată am văzut-o, atunci când eram împreună, atât de apropiaţi, cum numai o fată sau o femeie poate fi cu un bărbat. În gresia asta încă ne mai vedem, orice ar fi fost înainte, am să-ţi spun un singur lucru.

Ai un nume frumos, Magda, ca şi chipul tău. Frumoase sunt mâinile tale, degetele tale, unghiile tale, oare nu mai putem fi împreună? Dacă vrei, te iau de aici, unde vrei tu. Poate chiar la spital, dacă este absolut necesar. Întrebi dacă am băut, păi da, am băut, dar nu e treaba nimănui dacă am băut sau nu. Să mergem, urcăm în maşină şi mergem, te duc peste tot, chiar de-ar fi ca zece mii de rusnaci să vrea să ne verifice conţinutul de alcool şi de narcotice. Zici să nu spun tâmpenii, să nu vorbesc aiurea-n tramvai. Zici că este posibil să fie nişte crampe la picior, că ai făcut testul şi poate că este posibil să fii însărcinată, chiar dacă nu eşti absolut sigură. Zici că din cauza asta te-ai eschivat, din cauza asta nu ai mai vrut să fii cu mine, pentru că ştiai că o să mă supăr. Spune-mi când am fost eu supărat pe tine mai mult de o zi? Dacă ai un copil, poate chiar să fie şi copilul meu, poţi merge oricând la medic şi să verifici sută la sută. Dar acum să mergem. O iau pe Magda de mână, iar ea ţipă în gura mare, pur şi simplu zbiară, deşi cu o clipă înainte era cuminţică şi potolită, ca în somn. Arleta vine în fugă, cu balonul acela ieşindu-i din gură, vrea să ştie tot ce se petrece, ce e cu durerea aia şi dacă Magda nu are nevoie de ajutor, de apă, de un panadol. Îi zic Arletei s-o şteargă de acolo, la fel şi Barmanului, care căsca ochii de par-că n-ar fi ştiut despre ce este vorba. Şi alţii se uită ca proştii, Stângă, Kacper, Kisiel, cu o pipiţă pe care nici măcar nu o ştiu, trebuie să fie una nouă, deşi nu e rea deloc, muzica se aude, un adevărat bordel ambulant. Arleta îmi trimite un esemes, că probabil este posibil să fie lipsă de potasiu în sânge, din cauza unui mod de alimentaţie deficitar. Îi răspund la mesaj şi îi spun să se care, i-aş fi scris eu mai multe, dar mi se descărca telefonul şi atât am reuşit să scriu: du-te-n pizda mă-tii, Arle. I-aş fi scris mai multe, să se care cu prezicerile ei, cu şoaptele ei rele, pentru că, cel mai probabil, ea i-a provocat Magdei crampe atât de dureroase, prin tâmpeniile ei paranormale, prin blestemele asupra profesoarei de geografie.

Aşa că ieşim şi o urc pe Magda în primul taxi, apoi mă urc şi eu, ea zice că la spital, iar el întreabă ce s-a întâmplat. Îl întreb dacă este un interviu pentru vreun ziar sau taxi, sau vreo spovedanie şi iertare de păcate, ne duce sau nu, că altminteri eu cobor cu Magda cu tot, bani ciuciu, o piatră în geamul din faţă şi să nu-l mai văd prin oraş. El tace o clipă şi apoi începe să bâiguie ceva, cică în ultima vreme ne-am lupta sub steag alb-roşu cu rusnacii. Îi zic că s-ar putea, cu toate că noi nu suntem foarte radicali în această privinţă. Magda zice că ea este mai degrabă împotriva rusnacilor. Îmi ies din pepeni şi îi zic: de unde dracu ştii tu că eşti taman împotrivă? Cântă radioul, se aud ştirile, diverse melodii. Ea zice că aşa crede ea. Eu îi zic că a tras cam multă iarbă şi pune la cale o mare judecată, lansează opinii măreţe, de unde ştie ea că taman aşa crede şi nu altfel? Se teme puţin. Îi zic să mă lase în pace, să nu mă mai fută atât la cap. Ea geme, încă nu i-au trecut crampele.

Apoi merge singură, zice să nu o ating. Şchioapătă. Zice că sunt aşa de brutal, încât e de ajuns să o ating şi o omor şi pe ea, şi pe copilul nostru. Că o să crape cât e de mare şi copilul nostru o să moară. Sunt destul de nervos. În camera de gardă ne întâmpină un medic primar sau un ortoped, nici eu nu mai ştiu, mi-e teamă să nu-i ia sânge, pentru că în afară de lipsa de potasiu, ies la iveală şi combinaţiile ei cu speed-ul, pentru că acum este drogată ca o scroafă, combinaţiile ei cu prafuri, şi o să-i ia copilul. În principal este vorba de acel picior, crampa este puternică şi se extinde. Ortopedul îmi spune să ies în timp ce o consultă, ceea ce mă scoate din sărite, pentru că orice am zice e femeia mea, nu? Mă uit direct în ochii lui, în albul ochilor, împăienjeniţi de sânge, ca să ştie cum stă treaba şi să nu încerce mai ştiu eu ce şmecherii ortopedice. Magda mă imploră din priviri să stau liniştit, aşa că mă liniştesc. Cum că cel mai probabil ar fi vorba de o lipsă de potasiu în muşchiul care o doare. Aşa că aştept şi stau liniştit, deşi îmi vine să fac praf tot spitalul ăla. Din cauza ortopederastului ăla şi a altor perverşi care lucrează aici, din cauză că se cred nişte prinţi scrobiţi cu baghetă în mână, cu stetoscop, fiindcă în chestiuni în care e vorba de exprimarea opiniilor eu sunt mai degrabă de stânga.

Nu prea sunt de acord cu impozitele şi militez pentru un stat fără taxe şi impozite, în care părinţii mei să nu-şi verse plămânii doar pentru ca prinţişorii ăştia în halat să aibă propria locuinţă şi un număr de telefon, în timp ce treaba stă altfel. De altfel, am mai spus-o, situaţia economică din ţară este categoric nasoală, un guvern de faţadă şi, în general, o conducere slabă. Dar ne îndepărtăm de la subiect, când Magda tocmai iese din cabinet. În continuare şchioapătă. Dar e pieptănată. Muie ăluia care a pieptănat-o. O las baltă, pentru că seara asta este şi aşa peste măsură de stresantă. Îmi zice să o iau la mare. O întreb cum vrea să meargă la mare cu cangrena aia la picior. Aşa, pur şi simplu, ca polonezii. Fiindcă pe holurile spitalului nu e ţipenie de om, îşi trage nişte cârje să poată merge. Îi zic că asta nu e oră de mers la mare. Ea zice că, dimpotrivă, e cea mai bună oră şi că vrea să meargă acolo numai cu mine, cică sentimentul care există în ea, pe care îl simte, este pentru mine. Îi spun că e bolnavă la cap, dar mă înmoi la gândul că mă iubeşte şi că fără vreo umbră de falsitate o recunoaşte.

Spune că are aşa nişte presimţiri, un impuls, aproape lăuntric, că în curând o să moară, că i-a sosit ceasul. Copilul din ea o omoară, aşa zice Magda, are o structură dentară prematur dezvoltată, cu care o muşcă pe dinăuntru, îi muşcă stomacul, iar mai apoi ficatul. Zice să s-a sfârşit cu ea, iar efectul acestui lucru, ca un stigmat, este acel picior cu crampe, ceea ce înseamnă că pruncul o dirijează dinăuntru. O distruge din interior, chiar şi psihic, o devastează pur şi simplu, curată distrugere, descompunere. Îi simt durerea, căci şi eu am contribuit probabil la acel copil şi îmi pare foarte rău pentru fata asta, că a ieşit aşa, că s-a dezvoltat în ea. Văd cât de tare suferă, indiferent de cârjele alea, care chipurile ar trebui să o ajute, dar parcă mai rău se chinuie, pentru că poartă pantofi cu tocuri, care nu o lasă să se mişte normal. Aşa că, în concluzie, mergem la mare. Magda este foarte întreprinzătoare în acest sens, ar trebui chiar să facă ceva bani din asta, un fel de firmă, care merge la mare, taxează bilete, desfăşoară toate acele activităţi care îi fac pe oameni să dea înapoi când e vorba să meargă la proverbiala mare. Chiar dacă şchioapătă, chiar şi aşa. Până la urmă, îi zic că este deja târziu. Ea zice: ei şi, ce dacă este târziu? M-am prostit cu totul încât cred că se închide marea dacă întârzii? Nu e destulă mare şi pentru mine? Îi zic că nu o să comentez acest subiect. Dacă vrea să se comporte ca o bădărancă, în ciuda faptului că am fost împreună la spital, împreună am trecut prin multe clipe mai bune sau mai rele, dacă vrea să se comporte astfel, n-are decât să ia şi biletul meu şi să străbată şi kilometrii care îmi reveneau mie. Şi ar fi mai bine să rămână acolo, că numai locul ăla i se potriveşte. Magda zice să o las baltă, că ea visează la altceva şi că dacă merg cu ea sau în faţa ei, fiindcă ea este handicapată în felul ăsta, că nu poate merge atât de repede.


O întreb de unde a luat marfa aia, căci după faţa ei şi, în general, după cum arată, pare mai degrabă congestionată, bolnăvicioasă, sincer vorbind, arată de parcă deja ar fi născut acel copil, doar că l-a pierdut pe undeva, iar acum îl caută prin gară. Zice că mai bine să nu o întreb, pentru că e de la Wargas. Îi zic că e marfă proastă, combinată, amestecată. Ea zice că e grozavă. Îi zic să nu mă enerveze, pentru că nu e aşa, asta nu e marfă, e un gunoi. Zice că ce pula calului îi fac în ciudă. Zic bine, dacă vrea să aibă de-a face cu Wargas, are cale liberă, o să aibă parte de praf de curăţat cada pentru totdeauna, dar dacă acel copil se naşte un monstru, cu un picior mai lung şi cu altul mai scurt, genetic fără păr, atunci eu nu am nici un amestec în treaba asta. La care ea îmi răspunde, bine, dacă vreau, o să ne convingem. Şi cum vine trenul, cum urcăm, iar ea, care luase un ziar de la Hit Market, se lipeşte de fereastră şi mă ignoră tot drumul.

Şi când mă trezesc la mare, doar atât îmi aduc aminte din momentul ăla, cum asociam între ele diferite fapte, cum trăgeam de un pix pe care era scris Zdzislaw Sztorm, Fabrica de Nisip, str. 12 martie nu mai ştiu ce număr. Cum îmi imaginez nisipul ăla, produs printr-o tehnologie modernă, modern procesat, modern ambalat în saci, modern prezentat pentru a fi distribuit manual şi activ. Îmi amintesc gândurile mele, cu caracter pur economic, care ar putea salva ţara de la distrugerea despre care tocmai am amintit, de la distrugerea pe care o pregătesc pentru ţară nenorociţii de aristocraţi, îmbrăcaţi în pardesiuri, în halate, care, dacă li s-ar crea condiţii, ne-ar vinde pe noi, cetăţenii, Vestului, pentru bordeluri, pentru Bundeswehr, pentru organe, ca pe nişte sclavi. Care până la urmă vor să ne vândă ţara de tot, ca pe ultimul gunoi, ca pe un maldăr de zdrenţe şi haine vechi cu eticheta Miñsk Mazowiecki, scuzaţi, ca pe nişte obiele, or după părerea mea singurul mijloc este să-i dăm afară din case, să-i scoatem din blocuri şi să facem din patria noastră o patrie tipic agricolă, care să producă, chiar şi pentru export, nisip simplu, polonez, care să aibă şanse pe pieţele mondiale din întreaga Europă. Astea sunt ideile mele cu caracter de stânga, care mă fac să consider că ar trebui să se dezvolte o reţea de colectare în blocuri, pentru ca agricultorii, căci, în opinia mea, ţara s-ar bizui tocmai pe agricultori, să poată arunca mai multe roade locuind în blocuri, tocmai despre asta este vorba, ca în felul ăsta viaţa lor să devină mai mecanizată, pur şi simplu, mai bună!

Şi acum, când mă trezesc, îmi amintesc bine pentru că aş putea să spun fiecare cuvânt pe care l-am gândit, dar când mă trezesc, Magda nu mai e, deşi poate că încă nu e sau nu mai e deloc. Mă ridic de pe pământul care, la ora asta din noapte, este rece, şi-mi scutur blugii şi geaca de piele. Magda nu e şi observ asta deodată, deodată mă înfurii, deşi după ce verific, constat că am şi portofelul, un element-cheie într-o astfel de situaţie, dar şi documentele. Nu prea ştiu ce s-a petrecut, când viziunea mea de natură economică a dispărut în intervalul când am făcut ceva înainte de a mă trezi. Este mai rău, mult mai rău decât, scuze pentru cuvânt, un film rupt. Văd mult nisip, consider că este o adevărată risipă economică şi trebuie să constat cu părere de rău că mă apucă pandaliile. Pandaliile, pur şi simplu, o boală primejdioasă. Aşa că mergând dau peste o pungă de plastic, fără să stau pe gânduri, pun în ea nisip. Apoi o răsucesc şi o ascund, în cazul că-mi lipsesc banii, în cazul că piaţa se duce de râpă, se poate dovedi un lucru preţios, chiar un plus. Apoi mai dau peste două pungi de la Hit şi mă doare inima, lipsa asta de economie din ţară, unde nişte pungi absolut zdravene sunt aruncate pe jos şi lăsate să se irosească. Dar, mai ales, jefuirea lumpenproletariatului. Aşadar, după ce mi-am promis solemn că Magda o să vină cu siguranţă imediat, căci s-o fi dus şi ea, de exemplu, să facă măcar un pipi, mă duc să strâng nisip. Consider că trebuie luat tot, cât mai repede. Căci dacă nu ajunge în mâinile noastre, s-a zis! O să fie înhăţat până la ultima centimă de trădători.

Cam în felul ăsta gândeam atunci. Încep chiar, lucru rar, să scriu aceste gânduri, să fac calcule pe pământ. Din păcate, scriu repede. Ceea ce face ca literele şi cifrele să fie complet neclare. Dar îmi bag pula, o las baltă, căci pe undeva prin apropiere, fiindcă este întuneric beznă, o aud pe Magda, care e clar că râde de ceva. Mă tot întreb ce poate fi de râs. În general, ce poate fi de râs. Aşadar o văd, deşi evident nu este singură, este cu cineva. Cu bărbaţi, chiar cu doi. Ceea ce mă face să interacţionez. Să reacţionez. Căci indiferent cât de prost ar merge lucrurile între noi, dragostea ei este, din ceea ce îmi amintesc, a mea, iar trupul ei este tot al meu. Aşa că nu înţeleg ceva aici, în timp ce ea merge atât de zvăpăiată. Fâţâie din cur. O dulceaţă. Piciorul nu-i mai şchioapătă. Model, actriţă şi cântăreaţă în aceeaşi persoană. Zburdă de colo-colo. Face reclamă la dresuri, cumpăraţi dresuri găuriţi, astea sunt acum cele mai moderne după ultimele trenduri. Şi neapărat cârje sub braţ, şterpelite din spital.

Ce pizda mă-tii? - îi zic, căci situaţia asta, apărută din senin, m-a scos cu totul din sărite. Iar ea le zice tipilor ălora aşa: ăsta este fratele meu handicapat psihic şi fizic. Cum te descurci, ha? - îmi zice mie. Scrii pe nisip, frumos din partea ta. Fiindcă eu mai am câte ceva de rezolvat cu domnii ăştia, îţi las aici cârjele tale, în cazul că ai dori să te întorci acasă sau că în general ai merge undeva, apasă cu cârja aia în pământ, o să-ţi fie mai uşor.

Rămân aşa o clipă cu cârja, iar unul dintre tipi, un or-dinar, fioros ca înfăţişare şi pervers ascuns, cu piele neagră, pulover în dungi, zice: ştii ceva, Magda, nu semănaţi deloc, deşi sunteţi fraţi. La care ea zice: Păi! Aşa e viaţa! Dar avem aceleaşi nume. Apoi îmi zice mie: ascultă, Voinicule, care e numele tău de familie?

Robakoski Andrzej - răspund eu în acord cu vederile mele. Şi zdreanţa răspunde cu şiretenie: tocmai! Exact aşa mă numesc şi eu. Robakoska e numele meu de familie. Eu încă tac. Celălalt tip vine mai aproape, e un tip mai sportiv, în trening, şi zice: ia uitaţi-vă, a scris ceva aici. Şi stau toţi în picioare, deasupra scrisului meu, de par-că ar fi fost de la ministerul educaţiei şi sportului şi se străduiau să citească. După cum am menţionat ceva mai devreme, sunt nişte litere neclare, nişte semne mai de-grabă abstracte, ca să nu zic inexistente. Căci el nu este întreg la minte - zice Magda. Tocmai de-aia foloseşte o astfel de scriere. Este o scriere folosită de cei cu sindromul Down.

Ei vor să plece. Magda mai are puţin şi le cade în braţe, se prăbuşeşte în abis, se prăbuşeşte în pizda mă-sii împreună cu trântorii ăia doi. Comisia pentru educaţie şi sport, formată din cei trei membri, poponarul ăla, pederastul ăla de la educaţie şi litere şi Magda cu ăla îmbrăcat în trening lucrează la sport, lucrează de minune, văd asta foarte bine.

Zic aşa: treci încoa', târâtură, vino un pic deoparte! Hai, nu te teme, că n-o să te fut. Fiindcă din cauza şocului, a şocului provocat asupra concepţiilor mele, asupra sentimentelor mele, mă simt cu totul stânjenit. Cu totul neputincios. De felul meu nu sunt aşa delicat, căci o spun chiar deschis, în trecutul meu, care nu este chiar atât de îndepărtat, eram destul de aprig, ceea ce, de alt fel, a lăsat urme în relaţia mea cu Magda. Gata să sar, gata să-mi fac dreptate singur. Dar supărarea asta răscolitoare, produsă fără nici cea mai mică vină din partea mea. Asta m-a făcut dintr-o dată delicat, blând. Căci e a doua nedreptate care mi se face.

Deci zic: hai vino! Vreau să vorbesc cu tine un minut. Văd că arată nesigură. Ezită, ca să zic aa, îi e frică. Ştie ce a făcut, ştie că totul o să fie altfel între noi, deci îşi scutură fundul, îşi întinde fusta, se uită când în dreapta, când în stânga, când drept înainte. Se uită în toate părţile, ba într-o parte, ba în cealaltă. Oare s-a prostit de-a binelea, o întreb eu, căci în ce mă priveşte este din ce în ce mai rău, căci sentimentele mele s-au prăbuşit, nervii mei s-au prăbuşit, sunt distrus din cauza ei, psihic şi nervos îmi dau duhul. Ceilalţi doi se uită la mine compătimitor, dar cam vor să plece. Magda se uită la ăla în trening o dată, iar a doua oară la poponarul ăla, care - după cum am aflat mai târziu - are porecla Rândunoiu. S-a ridicat de cur, zice el, arătând spre mine, după care zice repede: să mergem de aici, la alea ale lor, desigur.

Acum îmi sare muştarul de-a binelea. Acum gata, nu mai e loc pentru iartă-mă, nu mai merge cu Voinicu, om bun, dascăl de biserică, ajutând la slujbe, blândeţea întruchipată, inimă s-o pui la rană. Bunul, dragul de Voinic care le face altora fapte bune, când sunt în practică. Voinicu, care stă cu ochii în patru pe şeful de magazin pentru nişte cârpe furate şi fără gust, fără nici un pic de gust. Fiindcă Voinicu este ca o firmă, dacă vrei rupi legătura cu ea, apoi crampele la coapsă, ţâc, un telefon, Voinicu la post, îţi linge podeaua de sub picioare, ca să poţi tu să calci pe curat. Voinicu moare pentru tine în războiul polono-rus, apărându-te de lovituri cu stindardul, cu steagul alb-roşu. Deşi toate colegele tale ar dori cu plăcere să-ţi fută una cu el pentru toate faptele tale nu prea morale. Dar Voinicu se ridică şi te apără. Nu mai există iertare, fato, acum, când mă uit la tine, ştiu că dragostea mea pentru tine a fost de la bun început nemeritată. Şi că pentru insulta asta vulgară pe care am suportat-o acum de la tine va trebui să plăteşti amarnic. Chiar acum iau decizia că n-o să mai am de acum înainte sentimentul pe care l-ai trezit în mine, atunci când te-am zărit prima oară în maşina lui Lolo. Chiar acum o să arunc băţul cu care, acum o clipă, am scris pe nisip planurile de viitor pentru noi, numărul copiilor noştri, cheltuielile pentru locuinţă, spălat, cheltuielile pentru nuntă şi înmormântări, totul pentru un viitor comun. Acum, cu un singur gest, reuşesc să le şterg, să le radiez. Acum mă apropii de tine, iau într-o mână părul tău, pe care cândva îl iubeam atâta, deşi acum nu mai simt nimic în sensul ăsta. Îl răsucesc în jurul pumnului. Acum sunt liniştit, liniştea, ca s-o definesc aşa, a unui măcelar, a unui lucrător la tăierea puilor.

Vorbesc aşa, deşi îmi tremură tot corpul, dar nu de frică, ci de furie: domnilor, uitaţi care e treaba. Asta e femeia mea. E atât de drogată că nu e treaba voastră. Nu sunt debil sau anormal. Acum o iau cu mine. Iar pentru voi, băieţi, tot respectu' de la Voinicu, mi-a făcut plăcere că aţi condus-o până aici pe zdreanţa asta, care o să-şi ia porţia îndată pentru toate cârpelile ei.

Zâmbesc în sinea mea. Pentru că asta i-a umilit cu adevărat, i-a surprins. Stăpânirea asta a mea, tristeţea asta a mea controlată. Asta i-a luat cu totul prin surprindere, erau de-a dreptul miraţi. Pederastul paraeducativ încă mai mormăia ceva, ăla în trening la fel. Iar eu am tras-o de păr, liniştit, fără tărăboi, fără figuri. Ei au rămas pe loc acolo. Magda îşi ţine limba-n gură, tace chitic, ca un şoarece, eu merg liniştit, rece, o târăsc după mine. Ăia doi încă mai mormăie ceva, încă mai bâiguie ceva, mai şuşotesc ceva. Şi asta mă scoate din pepeni. Mă răsucesc brusc şi le zic: ce mama mă-sii e aici, răscoală la pârnaie?

Şi atunci ei tac la fel de brusc şi zic amândoi: respectul nostru.

Am plecat mai departe, m-am înmuiat. Căci, totuşi, în faţa mojiciei pure, a urii faţă de alt om, faţă de matrapazlâcuri, faţă de rău, oamenii reuşesc să se înţeleagă solidar, să lupte solidar. Şi astea sunt idei de-ale mele, dar încerc să nu le spun cu voce tare. Dar aşa arată însă opiniile mele în legătură cu chestia asta: respectul faţă de om, respectul solidar, fiindcă nu este vina lui că omul s-a născut în felul ăsta. Toate ca toate, dar mai demult aveam sentimente puternice de natură religioasă, sacră. Şi asta mi-a rămas până în ziua de astăzi, încă mai există în mine sentimentul faţă de Maica Domnului Fatima, de altfel şi faţă de Dumnezeu.

Băieţi! - strig spre ei, căci am ajuns cu Magda destul de departe. Dacă o să fiţi la noi în oraş, întrebaţi de Voinicu. În oraş este război polono-rus. Dacă e ceva, cumva, întrebaţi de mine, băieţi.

Ei se uită în urma noastră şi mai consternaţi, dar zic pentru ultima oară: respectul nostru, Voinicule, căci deşi sunt departe, desluşesc asta după felul cum îşi mişcă buzele.

Aşa că ne-am despărţit în condiţii destul de paşnice, am stabilit. Iar acum este timpul să încep poloneza cu Magda. O aşez pe o bucată de zid lângă plajă. Are durerea înscrisă pe figură, pe buze, fiindcă încă o mai ţin zdravăn de moaţele alea vopsite.

Îmi vine greu să spun în momentul ăsta dacă e frumoasă sau incitantă. Un ochi complet mânjit. Un şnur de la fustă rupt, prins cu o agrafă. Mai degrabă este într-o stare proastă, îi clănţăne zdravăn dinţii de la amfa aia cu care exagerează. Dacă cineva i-ar fi propus, ar fi înregistrat cultivarea de amfă la ea acasă, aş mai zice, aş da şi un pupic. Pe buze şi pe obraji. Chiar dacă asta i-ar costa scump pe ea, pe babacii ei, pe vecini şi pe amici.

Prima chestiune - îi zic, fiindcă se strâmbă poate de durere sau poate de ruşine, de sentimentul vinovăţiei - unde ţi-e cangrena de la picior?

Ea tace. Mormăie ceva. Îmi zice aşa: da' ce crezi tu? Că eu o să şchioapăt până la sfârşitul vieţii ca o paralitică? Ţi-ar conveni, ştiu. Dar n-o să fie aşa.

Eu îi zic aşa, fiindcă iar mă lasă nervii. Magda, în ochii mei, tu ai minte. Paralitică, dar cu minte. Cu sentiment.

Mai mult - îi zic mai departe: sau ai piciorul şchiopătând, sau nu-l ai. Într-o viaţă cinstită, apolitică nu există o asemenea posibilitate ca pentru mine piciorul ăsta să fie şchiop, să aibă nevoie de operaţie, iar pentru domnii ăia să fie sănătos şi să umble. O asemenea posibilitate, niet. Ori albă, ori neagră, îţi spun un lucru, Magda, direct în ochi, în felul ăsta tu te poţi înscrie în parlament şi la senat şi acolo să-ţi urzeşti minciunile tale, mizeriile tale, fiindcă doar acolo eşti bună.

Sunt liniştit, sunt ca o stâncă. Ea începe să plângă, ceea ce arată mai puţin atrăgător, mai puţin a televiziune. Îmi aprind o ţigară, căci trebuie să remarc că în ultimii ani am căpătat viciul ăsta neplăcut. Dar asta este exprimarea împotrivirii mele, expresia rezistenţei mele împotriva Vestului, a dieteticienilor americani, a operaţiilor plastice americane, a pungaşilor americani, care anticipează lucrurile, dar pe ascuns ne trădează ţara. Cândva i-am spus asta Magdei într-o discuţie cu caracter amical, că dacă o să ajung în America, o să fumez direct pe stradă, deşi acolo nu prea e de bon ton, fiindcă tot Vestul renunţă la fumat.

Ea îmi zice în acelaşi timp cu o voce destul de visătoare, ceea ce mă miră: ah, Voinice, aş dori să plecăm de aici. Să-i păcălim pe preşedinţi, pe avocaţi, să-i fraierim pe toţi ortopederaştii ăştia înfumuraţi, să facem rost de nişte creiţari. Să plec. Cu cineva pe care-l iubesc. De altfel, poate chiar şi cu tine. Poate în primul rând cu tine, Voinice, pentru că lângă tine mă simt în siguranţă. Căci în ţara asta nu există viitor, dragostea noastră nu are aici şanse ca să se dezvolte, oriunde te uiţi, numai violenţă, chiar şi războiul ăsta polono-rus, care are loc în oraş, oriunde ai ieşi, este imposibil să nu dai peste marţafoi rusnaci.

Peste tot steaguri alb-roţii. Or, eu vreau doar sentimentele tale, dar la fiecare pas pot fi lovită sau chiar omorâtă. De oricine. Omul este lup pentru om. Prietenii trădează.

E noapte târzie, adâncă, marea şi plaja. Nici ţipenie de om, căci ăia doi de mult şi-au pus coada pe spinare şi au dispărut ca şi când nici n-ar fi existat vreodată. În ciuda jignirii aduse, nu pot aşa dintr-o dată să trec la ordinea zilei. Nu pot, pur şi simplu, să suport asta. Fiindcă, orice-am spune, din partea ei a fost o mârlănie, deşi acum este sensibilă şi tandră, visătoare.



Citiţi un interviu cu autoarea acestei cărţi.