Raga

Citiţi o cronică a acestei cărţi.

Despre Africa se spune că e continentul uitat.
Oceania este continentul invizibil.
Invizibil, deoarece călătorii care s-au aventurat prima dată nu au perceput-o şi deoarece şi astăzi ea rămâne un loc lipsit de recunoaştere internaţională, un loc de trecere, cumva o absenţă.

Când Balboa descoperă Pacificul, după o traversare dificilă a istmului Panama, cade în genunchi pe plaja Darién şi ia în stăpânire această mare în numele regelui Spaniei, fără a-i bănui întinderea. Fără îndoială, se gândeşte deja la ruta către Occident, care ar îngădui navelor să ajungă în Orient şi Japonia urmând soarele.

Convinşi de rotunjimea planetei noastre (de care mulţi marinari nu se îndoiau, chiar înainte de afirmarea oficială a acesteia), geografii au creat în secolul al XVI-lea două mituri, ambele false şi ambele inspirând marile călătorii de explorare. Primul era mitul lui Anian, faimoasa strâmtoare din nord-vest care ar fi permis navelor să ajungă în Occident fără riscurile anevoioasei călătorii prin Arabia şi India.

Iar cel de-al doilea a fost mitul continentului austral, acea masă de pământ care trebuia, după geografi, să menţină echilibrul globului, ca o contrapondere la continentul asiatic.

Mitul nu imaginase însă imensitatea oceanului, acele miriade de insule şi insuliţe, de atoli ce acoperă o suprafaţă mare cât două treimi din planetă, mergând de la Tropicul Racului (din Hawaii) până în apropiere de polul austral (la extremitatea Noii Zeelande) şi de la Insula Paştelui la est până în Indonezia la vest şi până în Madagascar în sudul Oceanului Indian. Un continent făcut mai degrabă din mare decât din uscat, arhipelaguri, vulcani care urcă din adâncuri, recifuri de corali populate de oameni în cea mai temerară odisee maritimă a tuturor timpurilor. Un continent pe care primii călători europeni l-au străbătut fără să-l vadă. Continentul visului.

Pentru popoarele care s-au aventurat primele în această imensitate, era vorba de o realitate. Au fost ei, la început, marinari îndrăzneţi, aventurieri neînfricaţi sau fugari care n-aveau alt mod de a scăpa de primejdia care-i ameninţa: război, prigoană, foamete sau catastrofă naturală? Fără îndoială, toate acestea la un loc.

În realitate, nu era nevoie să se recurgă la deriva întâmplătoare a plutelor de papură lăsate în voia vânturilor şi a curenţilor pentru a explica o asemenea îndrăzneală. Dorinţa din inimile acelor bărbaţi şi femei îi împingea înainte, îi făcea să vadă o lume nouă de care aveau nevoie. La această dorinţă s-a adăugat urgenţa care i-a izgonit spre orizont, împotriva vânturilor şi a curenţilor, în direcţia soarelui-răsare. Oare acei oameni încercau să regăsească ţara strămoşilor, acolo unde trăiesc morţii? Oare dădeau dovadă de simpla curiozitate a firii omeneşti, încât, chiar de-ar fi ştiut că lumea se sfârşeşte într-un hău fără fund care înghite marea şi pământul, tot s-ar fi dus să vadă?


Piroga este un trunchi lung de arbore de pâine scobit cu toporişca (acea adze a arheologilor, o piatră şlefuită înfiptă într-un mâner făcut din "lemn de fier").

E adâncă, are coca în formă de V şi se leagă la tribord de un flotor din lemn de cocotier prin trei ramuri lungi de banian şi traverse încrucişate, în formă de dublu X. Pe braţele flotorului oamenii au construit o platformă de bambus pentru a transporta alimente, plante vii şi apă dulce. În centrul pirogii este ataşat un catarg din lemn de banian pe care se fixează vela din fibre de pandanus împletite, legată de capătul pirogii printr-o frânghie şi de vârful catargului printr-o vergă de bambus ce alunecă pe un scripete de lemn negru.

În mijlocul pirogii stau femeile. Matantaré s-a înfăşurat în rogojină, strângându-şi la piept primul nou-născut, un prunc de şase luni care doarme cu gura încleştată de sfârc. Alături de ea, Matansi s-a ghemuit pe fundul pirogii; vântul şi ploaia i-au udat părul, geme puţin pe jumătate adormită. Sunt zile întregi de când piroga e în largul mării, femeile şi bărbaţii n-au mâncat, deja li se văd coastele pe sub piele, chiar şi lui Tabiri, care este de felul său mai trupeş.

La pupă şi la proră, bărbaţii vâsleau. Matantaré ascultă plescăitul regulat al vâslelor care se scufundă în acelaşi timp în mare, un plescăit ce taie şuierul vântului şi zgomotul valurilor.

Vântul a bătut constant în velă când au lăsat în urmă ţărmul, iar ei credeau că vor călători până la Raga într-o clipită. Apoi vântul şi-a schimbat direcţia, suflă dinspre sud şi dinspre est, face să pârâie vela şi să scârţâie catargul, ridică ditamai valurile pe bordurile pirogii, sfredeleşte ca o durere şi, când se întinde, ca să doarmă, Matantaré aude cum îi alunecă apa peste obraji şi visează că se îneacă.

Când nu doarme, Matantaré şade dreaptă pe fundul pirogii, peste tulpinile de trestii care îi apără pe călători de umezeală. Ea priveşte marea. Seamănă cu un zid foarte înalt, cu o faleză, care-şi schimbă locul fără contenire. Pe creasta valului e un norişor de spumă ce-şi ia zborul în vânt.

Matantaré pândeşte semnele.

În această dimineaţă, când s-a trezit, a văzut o pasăre neagră şi iute care atingea aproape, în zbor, suprafaţa mării. I-a strigat bucuroasă numele: "Işiiit!!", iar bărbaţii care încă dormeau s-au trezit şi au început să râdă. Tabitan, soţul lui Matantaré, i-a spus că nu e aceeaşi pasăre, că e o pasăre de mare, dintre acelea care pot zbura zile şi săptămâni întregi fără să se aşeze pe pământ, până la capătul lumii. Dar, atunci când Matantaré a întrebat ce nume poartă, el n-a ştiut ce să-i spună. Nu mai văzuse niciodată una la fel.

Pasărea a alunecat în linişte pe lângă pirogă, un moment îndelungat; şi, chiar dacă nu era işiit-ul care se amuză să zboare încolo şi-ncoace prin lagună, aproape atingând apa, la vânătoare de ţânţari, Matantaré era mulţumită s-o vadă, era o fiinţă vie, poate un mesager al norocului. Ea a dat deoparte un colţ din rogojină, pentru ca fiica sa Matankabis să poată vedea şi ea pasărea, dar din cauza vântului rece copila a început să plângă, adormind la loc şi sugând. Apoi bărbaţii au început din nou să vâslească, mai puţin pentru un scurt moment, când soarele a izbucnit deasupra zării şi când bătrâna Matanwa le-a dat de mâncare, pastă de ignamă într-o strachină.

Marea are un albastru intens. Nu sunt nori pe cer. Când piroga a lăsat în urmă ţărmul, au crezut că vor muri. În prima seară, când treceau de extremitatea ţărmului, prin faţa Insulei Aricilor, vântul a început să se învolbureze, iar valurile izbeau piroga, năpustindu-se din toate părţile. Tabitan a coborât vela, de teamă că se va rupe catargul. Fiecare talaz urca spre pirogă ca un animal cuprins de mânie, iar femeile dădeau afară apa care intra în pirogă. Matantaré asculta trosnetele flotorului, credea că valurile aveau să desfacă legăturile şi să smulgă platforma. Bărbaţii vâsleau necontenit pentru a urca împotriva curentului şi pentru a fugi de coastă. Apoi s-a întunecat dintr-odată, iar stelele nu se mai zăreau. Se auzeau doar valurile spărgându-se în recifuri, în apropiere, şi scrâşnetele sinistre ale flotorului. Chiar şi Matansi a încetat să geamă, ajutându-le pe femei să scoată apa, iar mâinile li se întâlneau pe fundul pirogii în apa rece.

Valurile acopereau platforma de care erau legate plantele şi alimentele. În pofida zgomotelor furtunii, se auzeau distinct guiţăturile înspăimântate ale singurului lor purcel, din coteţul lui de bambus. Apoi, la un moment dat, femeile nu l-au mai auzit, şi, în ciuda valurilor, Matantaré s-a târât până în mijlocul platformei agăţându-se de braţele flotorului şi ţinându-şi fiica strânsă la piept. A pipăit coteţul şi, printre gratii, a atins perii porcului care nu se mai mişca. A spus cu voce tare, pentru sine: "A murit."

Când se întorcea către pirogă, valul a lovit-o atât de tare că a simţit cum fetiţa este smulsă de lângă ea. A ţipat atunci cu deznădejde, şi Matansi s-a repezit spre ea, fără s-o vadă, iar ea a apucat copilul de o mână şi l-a tras pe fundul pirogii. Când a ajuns în pirogă, Matantaré tremura toată, de frig şi de frică. Iar, când a simţit la piept trupuşorul cald al fiicei sale, parcă ar fi născut-o a doua oară. După aceea s-a culcat pe fundul pirogii, în pofida apei de mare care umplea coca, a zgomotului scos de vânt şi a izbiturilor provocate de valuri, şi a adormit.

Noaptea, după furtună, cerul e plin de stele. Piroga alunecă pe creasta valurilor, împinsă de vântul din sud. Bărbaţii s-au culcat în partea din faţă, sprijiniţi pe vâsle, dorm, sau visează. Soţul lui Matantaré e Tabitan, înalt şi puternic; s-a culcat în centrul pirogii, alături de soţia sa, cu micuţa Matankabis între ei. El priveşte cum vântul umflă pânza în lumina cerului şi cele trei stele aliniate ce se leagănă de-o parte şi de alta a catargului, în voia ruliului. Apoi, imensă şi desfăşurată de la o zare la alta, marea pasăre Manu, cum o numesc oamenii din Răsărit. Aripile sale acoperă cerul din vest în nord-est, iar corpul îi străluceşte alb, ca trupul rândunicilor de mare, şi, în căuşul unde i se îmbină aripile, el vede clar cele cinci stele ale subsuorii. Vârful nordic al aripii este Ana-tanua-vahine, Preoteasa; vârful estic, Atutahi, Bonita. Capul - Ta'urua. Pasărea Manu zboară către sud, deasupra apelor din galaxie. Calea pe care o străbate pe timp de zi, când e invizibilă, le arată oamenilor drumul către Raga, pământul nou în care Tabitan a hotărât să-şi ducă familia. Tabitan a sculptat capul şi ciocul păsării la prora pirogii, ca să nu se rătăcească.

El continuă să privească cerul nopţii. Năvodul ce prinde peştii la gura de vărsare a râurilor, unde luceşte peştele, şi mânerul lung pe care-l ţine pescarul. El zăreşte, de asemenea, şi Matari'i, ochişorii, ca un păianjen pe pânza sa înrourată. Mergând spre vest, vede rădăcina de taro roşu, trei stele strânse în jurul lui Ana-mua, uriaşa de dinaintea lor, şi, plonjând uneori în mare, marele cleşte de scos lespezile fierbinţi din foc pentru gătitul mâncării şi, de cealaltă parte, săpăliga folosită la dezgroparea rădăcinii. Cu totul spre sud, de-a lungul zării, ca o imagine în oglindă a propriei lor călătorii, Tabitan urmează deriva lungii pirogi al cărui cârmaci Ta'urua Nui a adormit...

Piroga aleargă fără sforţare peste crestele munţilor mişcători, iar cerul înstelat se învârte încet deasupra catargului său şi al prorei cu cap de pasăre, ca o lume desăvârşită, împlinită. E ca şi când nişte zei i-ar ţine pe aceşti bărbaţi şi femei în braţele lor.

În fiecare noapte, sunt aceleaşi desene pe cer, chiar şi atunci când marea şi pământurile îşi schimbă înfăţişarea. Chiar şi atunci când războiul şi foamea îi mână pe oameni să ia calea mării spre ţinuturi pe care nu le cunosc decât din auzite.

Tabitan cunoaşte bine stelele. Unele sunt reci, te străpung cu o lucire rece. Altele sunt blânde şi palide, lumina lor trandafirie e asemănătoare cărnii femeieşti, cărnii rădăcinii de taro. Altele pâlpâie aproape de orizont, ca şi cum abia ce s-ar fi născut. Fără ele, nici Tabitan, nici Tabiri, nici Matantaré, nici chiar bătrâna Matansesé, care a trăit cât pentru două vieţi, nu s-ar fi încumetat să se avânte către zare.
"De ce vrei să pleci?", a întrebat într-o zi Matantaré. Străbunica a scrâşnit din cele două măsele care-i mai rămăseseră. "Pentru că aici oamenii se mănâncă între ei." Cine-ar pofti la o gloabă bătrână ca Matansesé? În ciuda frigului de peste noapte, de după furtună, Matantaré nu se poate abţine să nu râdă.

Steaua care pâlpâie cel mai aproape de orizont este Primul Înaintaş, cum i se spune, urmat, după miezul nopţii, de Înaintaşul de Mijloc. Pe ea a văzut-o Matantaré, în clipa în care a scos-o pe Matankabis din pântece, şi ea a înzestrat-o cu suflet pe fetiţa sa: de aceea i-a dăruit numele acelei clipe de pace.

Vântul s-a îmblânzit, e acum uşor ca o răsuflare şi călduţ ca un trup adormit. Iată de ce călătorii au aţipit, în sfârşit.

Matantaré se gândeşte la viitor. În Raga se spune că nu există nici război, nici foamete. Apa curge acolo din belşug din înaltul munţilor, iar glia e atât de roditoare că e de-ajuns să înfigi un băţ în pământ ca să înfrunzească. E de-ajuns să dai la o parte crengile joase ale copacilor pentru ca un porc sălbatic să vină în bătaia săgeţilor vânătorilor.

Ea se gândeşte la câmpiile pe care le va însămânţa, la taro şi la ignamele pe care le va înfige în pământ şi care se vor înmulţi pentru a le da de mâncare. Acum, marea e potolită. Departe de recifuri, marea respiră liber, îşi umflă răsuflarea, iar piroga urcă şi coboară pe valuri într-o legănare puternică şi regulată care-i linişteşte pe călători. Cu obrazul pe trestiile de pe podea, Matantaré ascultă marea, alunecarea apei peste cocă, bolborositul bulelor, scârţâitul balansierului, vântul în pânză, şi visează.

Pământul e aproape. Tabitan a gustat apă din mare şi spune că în două zile, poate şi mai devreme, vor ajunge în Raga. Încă nu sunt păsări, dar aerul e mai domol, hula s-a îngreunat, şi bancuri de peşti zburători sar în faţa etravei.

Cu ajutorul bătrânei Matansesé şi al surorii sale Matansi, Matantaré a aprins un foc pe platformă, ferit de vânt. Înarmată cu o cochilie ascuţită, bătrâna tranşează purcelul în fâşii pentru a afuma carnea înainte să se pună viermii pe ea. Stropite cu apă de mare, fâşiile se răsucesc pe grătarul de bambus şi răspândesc un miros îmbietor. De n-ar fi fost imensitatea cerului şi a mării, ar fi putut fi o excursie de plăcere, la căutat ouă de păsări sau la pescuit peşti de recif sau holoturii.

De altfel, bărbaţii s-au destins. Alungiţi în partea din faţă a pirogii, pălăvrăgesc şi râd în gura mare şi, din când în când, scapă mici ţipete entuziaste la vederea şi la mirosul cărnii de purcel care se pregăteşte. Alături de Tabitan, fratele său mai mic Tabinwèl şi vărul său Bouléourou au uitat de oboseală. La soare, pletele lor grele şi împletite strălucesc de culoarea aramei, iar tatuajele lor albastre lucesc de parcă abia ar fi fost făcute. Vorbesc despre viitoarele lor vânători sau despre izbânzi din trecut. Femei pe care le vor lua de soaţe, grade pe care le vor cuceri. Aceste trăncăneli îl agasează pe Tabitan. Ar vrea să le arate unde se află, în mijlocul mării, fără nici un pământ cât vezi cu ochii, nici măcar vreo pasăre care să-l vestească, apoi renunţă şi închide ochii, respirând aroma cărnii fripte.

Trec zile şi nopţi. Piroga a înaintat fără contenire, uneori singură, împinsă domol de vântul pieziş, iar alteori de vâsle. Bărbaţii şi femeile au pielea arsă de soare, veştejită de apa mării. Chiar şi Matankabis este la capătul puterilor. Laptele mamei sale a secat, pentru că Matantaré nu mai bea decât puţină apă din căuşul unei tărtăcuţe. Laptele străbate trupul copilului fără să-l hrănească; dimpotrivă, slăbeşte de pe o zi pe alta, iar pielea i s-a făcut cenuşie şi s-a încreţit ca a unei bătrâne. Ea îşi petrece vremea gemând. Matantaré o strânge la piept, îi cântă cântece de leagăn, dar se gândeşte la un cântec de moarte.

Într-o dimineaţă, în zori, Matantaré se ridică. Toţi dorm pe fundul pirogii, pânza fâlfâie, dezumflată, în vântul intermitent. Şi acolo, în zare, limpede şi neagră în lumina soarelui răsărind, ea zăreşte o insulă, apoi o alta, vârfurile munţilor ce par să se înalţe din ocean.

Nu spune încă nimic. Se ridică pe podeaua de bambus, cu Matankabis strânsă în rogojina ei, şi priveşte. Apoi un stol de păsări albe străbate cerul deasupra pirogii, gâgâind, iar călătorii ies din amorţeală. Se ridică în picioare, ţipă cu voce ascuţită, ca o chemare în pădure: aiiiiiiiiii!

Ei se apucă de vâslit din răsputeri. Au sosit. Chiar în acea seară vor ajunge la primul ţărm, vor oferi trimişilor lui Mata darurile pe care le aduc, dinţii de porc, sideful şi rogojinile împletite de femei. Mâine, sau mai târziu, vor fi în Raga, unde îi vor regăsi pe cei dinaintea lor, vor lua câmpiile în stăpânire defrişând pădurea, vor ruga spiritele locului să-i îngăduie pe pământurile lor.

Acolo nu se vor teme nici de război, nici de foame. Vor gusta apă ne-ncepută, băută direct din râul care se rostogoleşte din înaltul muntelui. Pe plaja de pietriş vor construi prima casă, din crengi şi frunze de palmier, vor aşeza cele trei lespezi negre ale vetrei.

Raga va semăna cu un trup negru lungit peste mare. Raga cea tăcută, cu pantele acoperite de ferigi şi copaci, Raga, zidul de lavă cu crestele ascunse de nori. Raga cea tainică, unde îşi vor croi noi cărări, tremurând de frică, printre mormintele strămoşilor dispăruţi.

Locul în care se vor opri poartă deja un nume, lăsat de legende. Un nume ce foşneşte şi răsună ca vântul, ca vocea frunzelor şi murmurul apei reci din râul ce curge la picioarele lor.

Acest nume este Melsissi.


[...] Aici, la Ilamre, în acest loc modest şi liniştit, se fabrică cele mai frumoase rogojini din Vanuatu. Rogojinile sunt de trei feluri, împletite după aceeaşi metodă din vremurile cele mai străvechi: tsip, rogojina strâmtă şi lungă ce serveşte de fustă femeilor, butsuban, rogojina pentru dormit; sese, marea rogojină, care nu e folosită decât pentru căsătorii şi marile ceremonii. Arta de a împleti rogojini se leagă de cultura din Raga, este identitatea, mândria şi moneda sa de schimb. Această artă este exclusiv rezervată femeilor. [...]

O poveste de iubire despre rogojini

"Demult, la sud de Raga", povesteşte Charlotte Wèi, "trăia un şef foarte crud numit Tetpa. El se războia necontenit cu toţi cei care locuiau acolo, le jefuia agoniseala şi le răpea femeile şi copiii. În urma unei razii contra poporului apma, el adusese o captivă, o femeie drăguţă pe nume Matanwip, numită aşa pentru că era expertă în arta de a ţese rogojini. Regele Tetpa o păzea cu gelozie şi nu lăsa pe nimeni să se apropie de ea. Totuşi, ea mergea în fiecare zi pe plajă pentru a spăla fibrele de pandanus pe care le punea la uscat, la soare.

De cealaltă parte a mării, la Ambrym, trăia un tânăr pe nume Laba. În fiecare după-amiază, el vedea în faţa sa, pe plaja din Raga, lumina rogojinilor care străluceau la soare. Acest lucru îl punea pe gânduri. Într-o zi, el se hotărî să meargă să vadă ce anume lumina aşa. Când sosi cu piroga pe plajă, la Vasosoda, el descoperi rogojinile şi pe frumoasa tânără care le spăla în apa mării şi pe dată se îndrăgosti de ea. Vru s-o ia cu el în pirogă, dar ea îi ceru să se salveze înainte ca preacrudul ei stăpân să vină şi să-l omoare. Dar Laba nu o ascultă. În fiecare dimineaţă, el străbătea braţul de mare cu piroga pentru a o regăsi pe Matanwip şi se iubeau pe ascuns. Dar regele Tetpa deveni bănuitor. Într-o zi, el se ascunse după un tufiş, stând la pândă, şi îl surprinse pe Laba în clipa în care se întâlnea cu Matanwip. Furios, îşi luă lancea şi străpunse inima rivalului său, neascultând de rugăminţile lui Matanwip. Laba îşi dădu sufletul în braţele celei pe care o iubea şi, înainte de a muri, îi încredinţă un secret. Când voi muri, spuse el cu ultima suflare, o liană va creşte pe mormântul meu, şi cu ea vei ţese rogojini, astfel încât amintirea să mi se păstreze pentru totdeauna.

Din acea zi, femeile din Raga imprimă pe rogojinile lor albe desenele făcute din sângele lianei laba şi le pun la uscat pe plaje, acolo unde odinioară Matanwip îl întâlnea pe bărbatul iubit."


Cum fac această remarcă faţă de şeful Willie (Willie Orion Bebé, şeful din Pangi, proprietar al unicului hotel - al bungalourilor de pe plajă care îi primesc pe turişti în anotimpul saltului lui Gol), el îmi spune această poveste stranie, de adăugat la dosarul despre blackbirders:

"Chiar aici - şi arată debarcaderul de beton armat construit pentru a o primi pe Maiestatea Sa Regina Elisabeta a II-a în singura sa vizită în Vanuatu, cu ocazia proclamării independenţei - a avut loc o întâmplare pe care nimeni n-a uitat-o. Era pe vremea străbunicului meu, când nu eram creştini şi trăiam după obiceiurile Bunlap."

"Chiar aici, în faţa plajei" - reia Willie -, "se afla altădată un sat de pescari care a dispărut. Într-o zi, oamenii din sat au văzut la orizont o pânză mare, şi chiar era o navă mare şi neagră, cu catarge foarte înalte, mai mare decât nava cu care ai călătorit. În sat, tuturor li se făcuse frică, întrucât se ştia deja că albii care veneau pe această corabie erau răi, că furau şi jefuiau totul, că răpeau bărbaţii şi femeile pentru a-i vinde foarte departe.

Atunci au fugit către munte şi s-au ascuns în pădure, aşteptând să plece corabia. Dar pe plajă, în faţa satului, uitaseră un copil, o fetiţă de unsprezece ani pe nume Véveo, ca frunza de palmier folosită de femei la împletitul rogojinilor. Ea rămăsese acolo, nemişcată, privind oamenii care soseau cu bărcile, şi nu ştia că sunt periculoşi. Când au tras la ţărm, oamenii au făcut ca de obicei, au luat porcii şi găinile, rădăcinile de taro şi ignamele, şi apoi au dat foc la sat, fiind furioşi că au venit degeaba. Fetiţa Véveo a devenit prizoniera lor, au dus-o pe corabia cea mare, şi degeaba a ţipat şi i-a rugat, tot au luat-o, iar părinţii ei n-au mai văzut-o niciodată.

Nimeni n-a ştiut ce s-a mai întâmplat cu Véveo. Dar se spune că nava a dus-o foarte departe, într-o ţară care se cheamă Kwinsala (Queensland). Se zice că era bolnavă la sosire şi că, neştiind ce să facă atunci cu ea, au dat-o unui negru bătrân care lucra pe plantaţii, devenind sclava lui. Aici, oamenii din sat au tot aşteptat-o. În fiecare zi, mama şi fraţii ei stăteau la pândă s-o vadă. Aşteptau să se întoarcă marea corabie neagră. Apoi au murit, iar copiii lor au încetat să mai aştepte. Dar ei ştiau că într-o bună zi Véveo se va întoarce, că albii vor înapoia copila pe care o furaseră.

Atunci când oamenii locului au aflat că regina urma să vină, au aşteptat-o. Au ştiut de venire încă dinainte de anunţul guvernului. Cineva o visase, iar acest lucru trebuia să se întâmple. Regina va veni aici, ea va păşi pe ţărm chiar în locul de unde Véveo fusese răpită. Nu copila se întorcea, ci regina făcea dreptate oamenilor de aici, aducându-l cu ea pe prinţul consort, pentru ca el să-i ia locul lui Véveo.

Iată de ce au aclamat-o oamenii când a coborât. Dar speranţa lor a fost dezamăgită, deoarece l-a luat pe prinţ înapoi cu ea, iar justiţia nu s-a înfăptuit."

Un prinţ de sânge pentru o mică melaneziană, după toţi acei ani, schimbul era valabil. Bineînţeles, englezii n-au văzut nimic, n-au înţeles nimic.

Véveo, copila răpită pe plaja neagră din Pangi, se va întoarce într-o bună zi şi va începe atunci vârsta de aur, cea care dă toate ceasurile înapoi la prima oră şi spală dintr-odată secole întregi de umiliri şi de sărăcie.

Aventură este numele ce trebuie păstrat.
Un nume care a fost deturnat de la sensul său.
Un cuvânt astăzi schilodit, folosit pe post de cuvânt atotcuprinzător, bun la toate, o supapă pentru incapacităţi.
Un cuvânt care trebuie acum returnat: smuls ca pe un veşmânt în care s-au drapat siniştrii apostoli ai cuceririi şi profitorii îmbuibaţi de exotism.
Un cuvânt care trebuie să fie flamura popoarelor din insule, a neamurilor mării, singurele care şi-au depăşit destinul tragic pentru a deveni altele.


Raga se închide din nou în sine, se îndepărtează.

Mă gândesc atunci la uşurinţa cu care fiecare din locuitorii ei e gata să-şi ia zborul, ca odinioară, când stăteau pe buza falezei şi străpungeau zările cu privirea, înainte de a-şi împinge piroga spre largul mării.

Mă gândesc la Willie Orion Bebé, la istoria deja lungă a vieţii sale, care l-a condus din satul Bunlap până în minele de nichel din Noua Caledonie, care l-a făcut marinar la bordul unui cabotor ce mergea din insulă în insulă, apoi om de afaceri în golful Homo. Astăzi vrea să plece într-un ţinut pe care nu-l cunoaşte, Queensland din Australia, unde a visat că-i va regăsi pe descendenţii celor aduşi de blackbirders i-au adus odinioară acolo. Mă gândesc la oamenii din Anatom, din insulele Banks, Solomon, gata să se exileze în America, în Noua Zeelandă sau în Franţa, în căutarea banilor, a muncii, dar şi a unei noi experienţe. La femeile Mao'hi din Tahiti, la melaneziene care călătoresc pe punţile corăbiilor, parcurgând fără plan, fără provizii, cu o încredere de nezdruncinat în steaua lor norocoasă, toate insulele, ca şi când n-ar fi existat niciodată frontiere. Sora Winchester, venită din Anaa pentru a cunoaşte poporul din Marchize. Sora Gladys, gata să meargă oriunde o cheamă credinţa, în Africa, în Vietnam. Charlotte Wèi, în stare să se îmbarce oricând pe cargobotul care transportă baloturi de kava, pentru a merge să-şi vândă rogojinile şi panerele împletite în piaţa din Éfaté, din Lifou sau din Nouméa - şi toate femeile ca ea pe care le vedem pe cheiurile prăfoase şi pe care vântul şi soarele nu le afectează, nici foamea şi nici frica, nu pentru că au devenit mai dure, ci pentru că-şi iubesc libertatea mai mult decât confortul.

Ca şi în cazul nomazilor din deşert, statele moderne au încercat să închidă popoarele mării în ţarcul frontierelor. Graţie gustului lor pentru aventură, graţie acelui simţ al relativităţii, aceste popoare scapă din ţarc în fiecare clipă a vieţii lor. Cele mai multe naţiuni din Pacific sau din Oceanul Indian se numără printre cele mai tinere din lume. Doar douăzeci de ani pentru Ni-Vanuatu, vreo treizeci de ani pentru cei din Mauritius, Seychelle sau insularii din Caraibe. Pentru unele insule, independenţa rămâne un ideal dificil de realizat. Nostalgia unui trecut idilic nu este o opţiune. Atunci când, pe imensitatea oceanului, va fi restaurată libertatea, adică schimburile comerciale, culturale şi politice, prea multă vreme întrerupte, atunci acel străvechi continent va începe din nou să existe - continent invizibil doar pentru că noi eram orbi. Dar aceasta este, probabil, o cu totul altă poveste...

(Port-Vila, iarna australă 2005 - Albuquerque, vara boreală 2006)