Cândva, la Băneasa

Citiţi un fragment din această carte.

Eram student în anul II, îmi susţinusem cu bine examenele de fine de an şi, fiindcă până la ultimul examen mai aveam trei zile, m-am gândit să mă duc la hipodrom, că era duminică. Am ajuns foarte devreme şi, mergând agale pe alee, l-am zărit pe Gheorghiţă Horvath - care, la rândul lui, mă privea de la distanţă, puţin îngândurat.
- Hai să trăieşti, nea Gheorghiţă. Ce mai faci? Eşti supărat sau mi se pare mie?!
- Mă băiatule, mă uitam la tine cum veneai pe aleea mare şi gândul m-a dus cu ani în urmă, când erai de-o şchioapă. Te-ai făcut mare, Andule, am auzit mereu vorbindu-se de tine, mai ales când vii la antrenamente dimineaţa şi mai călăreşti căluţii noştri. L-am auzit vorbind despre tine şi pe Nicu (Ion Gheorghe) sub ochii căruia ai crescut, l-am auzit şi pe Fritz (Kristoff), care te admiră mult, ba, într-o zi de lucru dimineaţa aici, pe hipodrom, Câmpeanu şi Vasile Huţuleag vorbeau numai de tine, despre cum îţi împarţi timpul liber între studii şi cai. Eheee, ţi-a rămas totul de la răposatul domn' Petrică! Dumnezeu să-l ierte! Ce se naşte din pisică tot şoareci mănâncă! Şi a început să râdă discret, cu teama de a nu fi făcut o gafă.
- Nea Gheorghiţă, sigur că nu uit anii copilăriei din curtea plină de cai şi nici acest hipodrom, de care m-am "lipit" cu totul; în afara faptului că nu sunt jucător!
- Am auzit şi d-asta! Cum îţi merge? Ce face coniţa Silica? Mai trăieşte? Doamne, cum au trecut anii, Doamne!
- Păi, nea Gheorghiţă, cu şcoala o duc destul de bine, mai am un examen pe care în mod sigur că-l iau şi mai câştig un an de studii, iar mama cu bătrâneţile ei, ce să-i faci, însă este sănătoasă!
- Ce face Titilica sau Tinlilica bucălata, sora ta, parcă aşa o cheamă? N-am văzut-o de 20 de ani, de când se juca în chioşcul din curtea casei şi grajdului cu păpuşile. Măi, ce trec anii!
- Păi, sora mea este contabilă, s-a măritat şi aşteaptă un copil.
- M-o mai ţine minte?! Să-i transmiţi din partea mea sănătate şi naştere uşoară! Iar mamei să-i transmiţi sărutări de mâini şi din tot sufletul multă, multă sănătate!

Nu am mai discutat mult, că nea Gheorghiţă avea un cal în prima alergare şi s-a dus să se ocupe de el. E vorba de o iepşoară, Nalba, programată în acea primă cursă. Eu am rămas cu Ion Gheorghe, care a şi început să mă descoasă cum a fost cu ultimele examene, câte examene mai am, care-i situaţia etc.

Gheorghiţă Horvath, jocheu profesionist încă din anii '20, a fost printre puţinii jochei care au activat pe Băneasa, atât ca jocheu în cursele de plat - de viteză, cât şi în cursele de garduri. În cursele de garduri devenise chiar cravaşă numărul unu, dovedind mult curaj, forţă, iniţiativă şi câştigând multe premii. A fost campion pe garduri mulţi ani. Însă şi pe plat a dovedit multă dibăcie. Era poate unicul jocheu care, deşi o avea mereu în mână, mai niciodată nu s-a servit de cravaşă. Îmi amintesc, era prin 1942-1943, după o cursă câştigată cu Hoţoman - un cal mare cum erau caii husarilor austrieci - când mi-a arătat "nodurile" de la încheietura palmelor, la articulaţia cu radius şi cubitus. Deh, unii jochei devin în timp mai gheboşi, din cauza poziţiei obligatorii în şa; unii rămân cu picioarele paranteze, alţii, ca el, cu noduri la încheietura mâinii.

Gheorghiţă Horvath devenise antrenor de pursângi de câţiva ani şi se bucura de reputaţie pe hipodrom, prezentând caii în cele mai bune condiţii. În ziua de care aminteam mai sus, după Nalba, care a sosit pe locul II, îl avea ca alergător şi pe Leonard, un armăsar murg, bine construit, ce trebuia să se lupte cu Leac, un roib cam de aceeaşi vârstă, frumos şi cu performanţe apreciabile. În finalul cursei, mă găseam chiar lângă Gheorghiţă Horvath în tribună. Leonard cu Gică Ionescu, jocheu stagiar, foarte tânăr, l-a învins pe favoritul Leac încălecat de Ştefan Botescu. Fericit, imediat ce Leonard a trecut potoul învingându-l pe Leac, l-am auzit pe Horvath bolborosind.
- Totdeauna trebuie să-i atrag atenţia lui puştiulică ăsta de Gică Ionescu, să execute ce i-am spus eu. Uite că acum s-a achitat foarte bine că a atacat exact la 200 m de potou, şi fără cravaşă l-a depăşit pe Botescu la luptă. Ţi-a plăcut?
- A călărit bine mucosul ăsta de Gică. Însă înţeleg de la matale că-i încăpăţânat.
- Lasă că-ţi spun eu mai multe acasă, că te iau la mine să facem seara împreună şi cu soţia. Se va bucura să te vadă.

Şi victoria lui Leonard am sărbătorit-o în trei, acasă la nea Gheorghiţă.
- Când ai devenit jocheu, nea Gheorghe? l-am întrebat, fiindcă ştiu că ai fost contemporan cu jocheii ăia de renume: Milton, Hery, Csillag, Cockeram, Frank Gill, Asboth...
- Ha, ha, ha, vrei să mă duci înapoi cu vreo 30 de ani. Hm! Păi hai să-ţi spun... Şi Gheorghiţă Horvath a început cu vorba lui domoală: Eu am devenit jocheu după ce ceilalţi Horvaţi călăreau deja ca jochei profesionişti, că am fost toţi neam de călăreţi, legaţi toţi de atunci de Băneasa noastră cea dragă, dar şi de neuitata Florească. Măi, ce timpuri erau... Îmi amintesc, a continuat el, că în acel an încă mai trăia Marghiloman, care era cel mai tare dintre toţi proprietarii, în fruntea cărora s-a situat 25-30 de ani fără întrerupere. Şi în acel an a câştigat din nou Derby-ul cu un cal din Zori de Zi, marele campion al Bănesei, dar şi marele etalon. Calul se numea Lefter (Zori de Zi şi Lalea) şi a câştigat cu uşurinţă şi Derby-ul şi Saint-Légerul, fiind şef de generaţie indiscutabil. A fost ultima mândrie a lui domn' Alex. Marghiloman [1], că nu mult după aia a închis ochii, aducând mult doliu şi multă jale pe hipodrom. Până şi adversarii lui, ca Schwartz, Negropontes, Maltezianu sau Costandache, l-au regretat; era un om cu multă dragoste de cai...

Dar să nu mă depărtez de ce m-ai întrebat, măi Andule... În anul în care am "ieşit" jocheu cu licenţă în regulă, pe hipodrom erau foarte mulţi. Să nu fac o greşeală sau să ţi se pară că exagerez, stai să scot anuarele Societăţii Jockey-Club, mai ales din anii ăia, că le am de la Iancu Perovici, un proprietar căruia i-am câştigat câteva curse bune, dar care s-a retras şi ulterior a decedat. Ia uite aici, să vezi că am dreptate. Uite că pe hipodrom erau aproape 60 de jochei. Da, da, daaa, erau foarte mulţi şi mai toţi străini. Şi asta fiindcă s-a dus vestea de ţara noastră după Primul Război Mondial. Însă şi cai aveam mulţi, cca 600 bucăţi, că şi proprietarii deveniseră foarte mulţi, chiar peste noapte, aşa de mare atracţie prezenta hipodromul nostru în urmă cu 25 de ani. Uite, numără să vezi că erau peste 130 de proprietari! Şi fiindcă ţi-am vorbit de jochei, află că, printre ei, cu mare faimă erau Cockeram, Gill Frank, Mc. Intyre-piticul, Milton Hery, Golovkin, Spiller, dar şi Radu Cristea şi Iorga.
- Csillag nu venise în acel an? Sau...
- Nuuu, nu venise. George Negropontes l-a adus. Da, uite că aşa este! îmi amintesc exact. Negropontes nu prea mai câştigase premii clasice în acea epocă, şi era tare abătut. Măi, ce om a fost şi conu' Negropontes, faţă de care îmi scot pălăria ori de câte ori aud vorbindu-se de el! Eu, ca fost jocheu în acea perioadă, l-aş pune pe aceeaşi treaptă cu Marghiloman, şi nu greşesc! Şi, fiindcă m-ai întrebat de Csillag, să-ţi povestesc despre el. Dar fiindcă nu se poate vorbi de Csillag fără a aminti de Negropontes, de-aia ţi-am spus cele dinainte, din pură obligaţie faţă de acest mare om de omenie, dar şi mare om de pursângi. Văd că-ţi place să ştii cât mai multe de pe hipodromul nostru; şi asta-i foarte bine!
- Păi da, nea Gheorghiţă, cum ştii şi matale, aproape că pot zice, deh, că aici m-am născut.
- Aşa-i, aşa-i, Andule, înţeleg de ce iubeşti caii şi hipodromul. Dar să continui... Negropontes a plecat în mod special în străinătate, cu un gând: să aducă un antrenor şi un jocheu care să lucreze numai pentru el. Şi fiindcă de la Viena cumpărase o iapă frumoasă - Beijo - şi unde văzuse el cum călăreau jocheii acolo, s-a repezit la Viena. Şi de acolo a venit însoţit de Alexander Planner ca antrenor şi de Moritz Csillag ca jocheu. Planner, deşi neamţ de origine, şi-a făcut şcoala şi ucenicia pe hipodrom la Viena, unde, sub ocrotirea imperială austriacă, alergările evoluau mai bine ca în Germania înainte de Primul Război. Iar Csillag, cum aveam să aflăm de la el mai târziu, era tot vienez, adică din tată vienez şi mamă unguroaică, moştenitoarea unui Graf (Conte) din regiunea Tamasi. Şi nu zici, Andule, că, în acel prim an la noi, Planner ca antrenor şi Csillag ca jocheu i-au adus lui Negropontes Derby-ul din 1925 cu Lully - un armăsar murg închis de toată frumuseţea. Ce mare antrenor a fost neamţul acesta! L-a pregătit pe Lully tot cu Csillag în şa şi a câştigat Marele Premiu Bucureşti pe 3.000 m, după care Csillag privea pe toată lumea într-un fel aparte! Cam de atunci i s-a tras numele de Aristocratul.
- Nu înţeleg ce vrei să zici, nea Gheorghiţă!
- Măi Andule, sigur că noi jocheii - eu eram printre cei foarte tineri - ne cam uitam urât la el. Deh! după ce că eram aşa mulţi pe hipodrom, cei mai mulţi fiind străini, iată că l-a adus Negropontes şi pe Csillag: drept să-ţi spun, felul în care călărea era de admirat. Nu pot să nu recunosc, avea un stil de călărie elegant, care ne-a surprins pe toţi! Era un jocheu de mare ţinută şi cu asta am spus totul! Nu ştia româneşte, vorbea nemţeşte şi ungureşte, însă am reţinut de la el că mumă-sa era unguroaică, dar l-a crescut şi cu bonă franţuzoaică, fiindcă vorbea şi franceza. Aşa se înţelegea cu prea onorabilul Negropontes - proprietarul cailor care alergau în culorile vărgate alb-negru cu tocă roşie, faimoasa lui "scufiţă roşie".

Şi tot de la Csillag am aflat că la 15 ani a fugit din gimnaziu direct la hipodrom. Era mort după cai de copil. A lucrat şi a învăţat meseria de la neamţul Heribart Johann, de care auzisem şi noi în Bucureşti la vremea aia. Heribart acesta, după ce a călărit mulţi ani în Franţa, apoi la München, a călărit mult timp şi la Viena, unde a devenit şi antrenor. Se zicea despre el că era zbir, că pe un apprentist a rupt o cravaşă în bătaie. Iar Csillag se mândrea mereu că fusese elevul lui Heribart. Dar Moritz Csillag, fiindcă se ştia călăreţ desăvârşit, pe de o parte, iar pe de altă parte fiindcă se trăgea dintr-o familie de graf, era distant cu toţi. La naştere, maică-sa - spunea el - îl botezase Maurice, nume care pe parcurs a fost germanizat în Moritz. Nici faţă de proprietarii şi antrenorii care îl angajau într-o cursă el nu se ploconea, fiind cuviincios şi disciplinat, stând drept şi aplecând doar capul în faţă, atât pentru a mulţumi cât şi pentru a arăta că a înţeles ce i s-a spus. Se uita la ceilalţi colegi de breaslă ca la nişte necunoscuţi, iar când răspundea la câte o întrebare, vorbea scurt, plat, şi nu continua discuţia. Avea o trufie în comportare, o morgă a lui, un fel de aroganţă. De aceea, antrenorii vremii, fie că-i vorba de Ross Adam, Baumgartner, Mc. Intyre sau Divald, se purtau cu el distant. Chiar austriacul Divald, care îl ştia de la Viena, îi spunea uneori du Aristokrat, Moritz! Pe toţi îi privea cam de sus, chiar dacă era vorba de antrenorii de care avea nevoie.

Culmea e că rămânea cu gura închisă şi cu privirea fixă şi contrariată, dar fără a riposta, atunci când primea ordinul de parcurs în alergarea pentru care fusese angajat. Pentru el, singurele persoane din hipodrom cu care purta o conversaţie erau proprietarul George Negropontes şi Alexander Planner, antrenorul. Însă avea calităţi, mari calităţi zic eu.

Dimineaţa, la antrenament, parcă-l văd cu nişte pantaloni de călărie largi, nu strânşi pe pulpă, cu bazoanele de piele pe fund şi la genunchi, cu bluză pe gât - toamna, iarna din lână, vara din material subţire, cu permanenta şepcuţă pe cap, şepcuţă cu un ciucure pe creştet. Avea o cravaşă mai lungă decât aveam noi, dar aia era doar pentru antrenament, fiindcă de obicei, mai ales în alergările clasice, ţinea o cravaşă îmbrăcată cu fir subţire de argint, ce avea două clapete mari la vârf, dar nu o întrebuinţa mai niciodată, că părea mereu a fi nou-nouţă. Când venea cu bricezi (pantaloni de călărie) pentru cizme, apoi cizmele erau lucioase aşa cum aveau ofiţerii la paradă, iar când venea cu pantaloni lungi de călărie - ca amazoanele - purta nişte ghete speciale, cu vârf. Ceea ce avea el, sau mai bine zis ceea ce purta el în plus faţă de noi ceilalţi, care purtam în deget verigheta (căsătoriţii), era un inel gros la degetul mic de la mâna stângă, un fel de "ghiul" cu piatra mare albastră. Cu nasul puţin coroiat şi cu privirea distantă, părea mereu un tip foarte interesant, ce reţinea privirea. Nu era scund aşa cum erau Iorga, sau Esch, sau Cockeram - adică prichindei, ci de talia Gillilor (Frank tatăl şi cei trei fii), şi chiar de a mea.

În afară de asta, când venea duminica sau în orice zi de alergări, fie la Floreasca fie la Băneasa, era îmbrăcat în aşa fel că mulţi îi spuneau Aristocratul. Îmbrăcat după modă, fie la un rând, fie la două rânduri, mereu cu cămaşă albă cu guler tare şi papion sau lavalieră mică. Iar în afara hipodromului, când se ducea la un concert sau la operă (de care era îndrăgostit) - întocmai ca la Viena sau Budapesta -, atât el cât şi soţia erau îmbrăcaţi sobru, dar cu mult bun gust. Moritz, îmbrăcat totdeauna în negru, purta pe cap şi gambeta lui tipică. Dintre toţi ai hipodromului, numai el şi Divald purtau acest tip de pălărie; iar peste câţiva ani, şi englezul Beeson, care a stat şi el la noi un timp, a continuat Horvath.

Cu nasul puţin coroiat, ochi mari şi expresivi, cu felul lui de a se îmbrăca şi privirea aceea pe sub sprâncenele destul de stufoase, cu mersul ţanţoş, nu i se spunea Aristocratul degeaba. Cine nu ştia că-i jocheu îl putea asemui cu un conte sau, cel puţin, cu un diplomat de carieră.

Ne-a demonstrat că ştie călărie de înaltă ţinută, deşi noi toţi am fost frapaţi de modul în care călărea. Nu ştiam ce mişcări nevăzute face el acolo sus pe cal, că noi, ca să furăm ceva, ne tot uitam la el, dar nu distingeam nimic deosebit.

Odată, într-o cursă la care ştiam că nu am şansă - a continuat nea Gheorghiţă -, m-am lipit de el să văd ce mişcări face, atât cât puteam să mă ţin de el. Şi nu am observat nimic, decât că, atunci când a "plecat" la atac, a zis ceva: hopla, hupla, hipla sau aşa ceva şi l-am văzut cum, lipit de gâtul calului, cu pumnii lipiţi, dădea fuleu după fuleu, fulee lungi, foarte lungi, ce imprimau calului o mişcare cu totul alta decât până atunci.

În primii doi ani nu s-a putut clasa decât pe locul doi, după Golovkin, care era mai vechi la noi şi avea cele mai multe angajări în alergări. Iar dintre noi, jocheii români, singur Costică Iorga se apropia de ei. După ce Golovkin a dispărut de pe hipodrom, ia priveşte aici în anuarul din 1928 că de-aia l-am deschis, Csillag a ieşit campion cu 141 victorii, pe locul II fiind Iorga, cu doar 55 de victorii. Îţi dai seama ce diferenţă?! Şi fiindcă ţi-am vorbit de Iorga, îţi spun cu certitudine că el a fost cel mai bun jocheu român al anilor ?20. S-a ambiţionat aşa de tare că vroia neapărat să-l învingă pe Aristocrat, pe care îl făcea şi "caţaon", că la toţi antrenorii apela să obţină monte cât mai multe, deci şi şansa să-l învingă. Dar săracul Iorga, uite aici în 1930, deşi a călărit în 391 de alergări faţă de 321 cât a acumulat Csillag, a reuşit să devină campion, însă numai prin locurile secunde. Ambii aveau acelaşi număr de victorii - 88 - însă Iorga obţinând de 77 de ori locul II, faţă de Csillag cu numai 71, a fost declarat campion al anului. Tot e bine că l-am bătut pe Aristocrat şi aşa, că făceam de râs Băneasa noastră, zicea Iorga atunci, cum zic şi eu astăzi, că noi toţi am fost copiii Bănesei.

Iorga a fost atunci la apogeul lui. Da, a fost unul dintre cei mai buni jochei din Balcani, fiindcă vreo 6-7 ani a mai călărit şi în Grecia, unde a dovedit că-i foarte valoros.

Şi, ca un exemplu la cele susţinute - dacă mai era nevoie -, Horvath mi-a arătat în anuarul anului 1930 că sâmbătă 7 iulie, la Floreasca, cele 6 curse alergate au fost cursele lor, că în patru alergări a ieşit învingător Iorga şi în două Aristocratul.
- Măi, ce jochei erau ăştia, a completat antrenorul Horvath! Dar să revenim la Csillag, Aristocratul, coroiatul şi caţaonul lui Iorga. Dragul meu, era aşa de formidabil, că toţi proprietarii îl căutau. Însă niciodată nu s-a gândit să rupă contractul cu "senior" George Negropontes, care l-a adus la noi în ţară. Era foarte serios din toate punctele de vedere. El călărea toţi caii lui Negropontes, pe care l-a ţinut mereu sus pe tabela proprietarilor, mereu printre primii trei. Şi chiar dacă nu avea nici o şansă cu vreunul dintre caii "Negropontes", el tot călărea acei cai spre onoarea proprietarului. În schimb, când nu avea cal de-al lui Negropontes, apoi şi Schwartz şi Schlesinger, şi Diamantescu - marii proprietari de după Marghiloman - îl angajau imediat; oriunde călărea el, cota de câştigător era foarte mică, fiindcă mai toţi pariorii jucau atunci jocheul, nu calul, iar cum Aristocratul era cravaşa numărul 1, era mereu favorit. Şi din acest punct de vedere ar fi multe de spus, dar cred că-i destul. A fost un foarte bun jocheu de forţă.

Îmi amintesc de o cursă în care şi eu aveam ceva şansă. Caii de învins erau Călin al căpitanului Şerbănescu şi Răscrucea al maiorului Rioşanu. Eram cotat cu şansa a doua, pe Cavaler al lui Nirescher. Ei bine, înainte de alergare, s-a anunţat că Otto Stecker căzuse pe scările tribunei şi nu mai poate călări. Mc. Intyre, antrenorul, a apelat la Csillag să călărească pe Harivansa, iapa mezelarului C. Paţac. Csillag a acceptat şi, de la cota eventuală de 102 lei/10 lei, cota a scăzut brusc la 25 lei/10 lei, înainte de alergare, asta fiindcă urma să o călărească Aristocratul. Harivansa a câştigat cu un foarte mic avans, învingând toţi caii din cursă (11 cai), dând cota de 17 lei/10 lei. Ce să-ţi mai spun dragă, avea o valoare mare, mare de tot!

O singură dată, după câte îmi amintesc, Moritz a dat şi el o cotă de "zile mari", cum se spunea. Şi asta fiindcă mereu era favorit şi lumea îl juca, chiar ştiind că primeau banii înapoi sau un câştig infim; dar toţi erau satisfăcuţi că au câştigat la curse!

Îmi amintesc de o alergare la Floreasca, unde caii cu şansă erau Lugoş şi Nathas, ai "baronului" Schlesinger, precum şi Scharfaneck al lui Filip Iacob, pe atunci colonel. Calul pe care călărea Csillag era o iapă cu numele Banatjanka - rămas în amintirea tuturor de atunci, că nu câştigase niciodată şi era total fără şansă. Fiindcă Spiller se îmbolnăvise în ziua alergării, antrenorul Bolton l-a rugat pe Csillag să încalece. Chiar ştiind că nu are nici o şansă, Moritz a acceptat. Cursa era programată pe 1.600 m, cu un lot de 16 cai. Şi, măi băiete, când nimeni nu se aştepta, fiindcă Lugoş cu Frank Gill, Villegeoise cu Radu Cristea şi Redivivus cu Dragomir (ăsta era calul lui taică-tău) se luptau din răsputeri şi la mână şi la cravaşă, pe mijlocul pistei, deodată, Csillag - cu două cravaşe aplicate când trebuia, a venit cu iapa asta Banatjanka peste ei şi a învins cu un cap de toată frumuseţea. A fost prima şi ultima dată când Aristocratul a dat o cotă mare: 115 lei/10 lei. Însă faimosul Csillag a venit şi el de mai multe ori în "coadă", fie că talanul de sub el era total scos din formă şi el nu mai insista, fie că încăleca numai pentru a face o cursă publică acelui cal care debuta sau revenea după o lungă absenţă, a încheiat Gheorghiţă.

Mult după victoria lui Banatjanka, tatăl meu avea să-mi povestească multe despre Aristocrat, fiindcă şi lui îi câştigase multe curse. Şi mi-a povestit că jocheul Csillag era ca nimeni altul dintre jochei, că era mare amator de cultură. Soţia lui cochetase cândva cu opera şi cu opereta în Viena lui Strauss şi, vrând nevrând, Moritz a trebuit să meargă la spectacolele genului, dar şi la concertele simfonice vieneze.

Soţia lui, Susanne, se împrietenise cu reputata noastră solistă de la Opera Română, Virginia Miciora, iar el, spunea tata, devenise amic cu Egizio Massini (proprietar de pursângi) şi prieten cu Alfred Alessandrescu, astfel că nu întâmplător familia Csillag era văzută ba la Teatrul Liric - în spatele Cişmigiului unde se desfăşurau spectacolele operei -, ba la Ateneul Român.

Tatăl meu îmi povestea că, deşi se ducea rar la concerte, atunci în 1930-1935, se întâlnea cu Aristocratul mai mereu, şi şi-a amintit că l-a văzut o dată la un concert dirijat de George Georgescu - care, încă tânăr, se impusese în arta dirijorală -, având în program Simfonia a IX-a şi Uvertura Egmont de Beethoven. Iar când se anunţau solişti austrieci la filarmonică, Moritz îşi trimetea soţia imediat să ia bilete, ca să nu-i scape pe Leopold Munzer sau pe Georg Kulenkampf, mari instrumentişti ai epocii. În ceea ce priveşte teatrul, vorbit în limba română, se împrietenise cu George Vraca - şi el june-prim atunci, dar şi cu Tony Bulandra, mari actori ai vremii, aşa că familia Csillag era văzută fie la Naţional, fie la Teatrul Regina Maria, la Piaţa Senatului, condus de soţii Bulandra. Da, îi plăceau arta şi artiştii, fiindcă şi el era un artist în meseria lui. A fost primul jocheu străin care şi-a înscris numele de două ori ca învingător în Derby-ul Român, câştigând şi cu Ghiaur - din Zori de Zi şi Garoafa al Grajdului Marghiloman, dar şi cu Leu, din Light Hand şi Collienne al lui George Negropontes. În palmaresul lui s-a înregistrat ca învingător în toate premiile clasice pe Băneasa. Numai cu Ghiaur, după Derby, a câştigat la rând Premiul Jockey-Club, Premiul Saint-Léger, Premiul Regal, ca să nu mai vorbim de cursele clasice câştigate cu Răduţa, apoi cu Leu, dar şi cu Pipico. Proprietarul George Negropontes, care l-a adus în România, i-a fost mereu recunoscător.

Dacă Gheorghiţă Horvath îmi povestea cele de mai sus pe vremea când eram student, îmi amintesc că şi tata şi Ion Gheorghe - antrenorul de care am fost legat o viaţă - îmi povesteau acelaşi lucru, când eram un puştiulică, anume că Moritz Csillag a fost un mare jocheu.

Tatăl meu era bolnav după caii de curse. Îmi povestea că prima cursă clasică în care a ieşit învingător s-a datorat lui Moritz, care a trecut potoul cu Bagdad în marele Premiu Blaremberg.
- Întâmplător, mă întâlnesc cu el într-o luni dimineaţa pe la ora 11, în faţă la Savoy - la blocul Frascati: "Ce faci Moritz aici, nu eşti la lucru la antrenament?" "Eu terminat devreme şi întâlnesc pe don Fraca. (E vorba de G. Vraca - în germană "V" se citeşte "F"). Eu invitat pentru mititiţei" (mici la grătar). A venit şi Vraca - mi-a spus tata în continuare -, care m-a invitat şi pe mine să luăm dejunul la "Spic de grâu" - un restaurant pe lângă Foişorul de Foc, ţinut de o rudă a marelui actor.

Acolo, la acei mititiţei - cum le spunea jocheul -, la nişte rotocoale de berbec şi câteva momiţe stropite cu un Aligoté ales de Vraca, l-am angajat pe Aristocrat să mi-l călărească pe Bagdad. Şi Csillag a câştigat acea cursă în stil de mare campion, făcând şi din mânzul meu campionul cailor de doi ani. Da, el l-a făcut pe Bagdad al meu, fiul lui Drac şi Borişca, liderul mânjilor din acel an. Dar probabil datorită lui am eşuat în Derby un an mai târziu.

El avea de călărit în Derby pe Dor al lui Negropontes, şi eu l-am angajat pe Vincent. De la Negropontes mai era înscris pentru Derby şi Pipico - un roib din Sanskrit şi Lenuţa, care nu arătase ceva deosebit până atunci. Mai mult ca sigur, Csillag şi Negropontes, precum şi antrenorul Planner, stabiliseră ca el, Moritz, să-l călărească în Derby pe Dor, iar Nicolae Ilinca pe Pipico. Vincent, cu gândul de a nu-l scăpa din ochi pe Csillag cu Dor, a înţeles prea târziu că "jocul" era făcut ca să scape Pipico în câştigător, iar când franţuzul şi-a dat seama, a fost prea târziu, şi a venit la luptă mare la un cap de Pipico. A fost cea mai mare suferinţă a mea, a încheiat tata. Deh! Aşa-i la curse!

Era ultimul an de activitate a lui Csillag la noi şi, ca să nu-şi dezmintă numele de cel mai bun jocheu, a devenit campion şi în acel an. Niciodată nu am aflat de ce s-a întors la Viena, dar în cei 10 ani de activitate la Băneasa şi Floreasca, Aristocratul, "coroiatul" de Moritz Csillag, a demonstrat cu prisosinţă ce înseamnă să fii "cravache d'or", cum spun francezii.

Toţi jocheii care au apucat să-l vadă şi să-l simtă în alergări, cum au fost Radu Cristea, Iorga, Botescu, Gogu Enescu, Gheorghe Horvath, Ilinca şi chiar Vasile Huţuleag (un puştiulică la vremea aceea), au admirat arta lui Csillag, Aristocratul, care a fost şi el o piesă mare cândva... la Băneasa.

Notă: [1] Alexandru Marghiloman - om politic conservator, preşedintele Consiliului de Miniştri (martie - octombrie 1918) sub care s-a înfăptuit unirea Basarabiei cu România şi s-a încheiat Pacea separată de la Bucureşti cu Germania, neratificată de Regele Ferdinand (n. red.)