Dragonul care iubea ceaiul

A fost o dată ca niciodată, într-o ţară îndepărtată, o prinţesă frumoasă şi furtunoasă ca oceanul. Frumuseţea ei atrăgea prinţi din toate colţurile lumii dar firea ei neguroasă îi înnebunea şi-i făcea neoameni. Niciunul nu scăpa întreg după întâlnirea cu Prinţesa.

Văzând ce ravagii face, Zâna Amiezii îi sfătui pe părinţii ei sa o închidă într-un turn înalt pe vârful celui mai părăsit munte şi aduse un Dragon să o păzească până va veni ziua în care lumina o va atinge şi pe ea.
Dragonul era cel mai puternic dintre toţi câţi existaseră vreodată. Nimeni nu se încumeta să se lupte cu el. Timpul trecea şi Prinţesa se simţea tare singură în noua ei locuinţă unde numai spiriduşii aveau voie să intre. Asupra lor firea ei întunecată nu avea nici o putere. Zâna îi făcuse o grădină frumoasă şi o bibliotecă uriaşă în formă de spirală în speranţa de a-i aduce pacea în suflet.

Când Prinţesa se înfuria pe cer se adunau nori negri aducători de tunete şi fulgere. Putea să plouă zile în şir până când îi revenea zâmbetul. Ca să n-o supere, Zâna îi îndeplinea orice dorinţă, oricât de ciudată sau de imposibilă ar fi părut.
Când era liniştită, Prinţesa inventa jocuri pentru spiriduşi şi desena hărţile unor lumi noi pe care le adăuga hărţilor din bibliotecă. Zâna o ajuta să îşi realizeze cele mai năstruşnice idei şi îi aducea daruri din cele mai alese dar nimic nu era de ajuns.

Într-o bună zi Prinţesa găsi o carte despre dragoni în bibliotecă şi îşi aminti că i se spusese că un Dragon păzea turnul. Dacă ce scria în carte era adevărat însemna că Dragonul avea puteri mai mari chiar şi decât Zâna. Prinţesa se hotărî să coboare până în curtea cea mai de jos a turnului, unde locuia Dragonul.

Dragonul avea solzii mai mari decât palmele ei şi era de un negru mai lucios ca noaptea. Privindu-l, Prinţesa se gândi că şi-ar dori o rochie atât de lucioasă. Se apropie şi atinse solzii cu vârful degetelor. Dragonul se smuci, trezit din somn, şi scoase flăcări pe nări, pârjolind un perete al curţii cu tot cu florile plantate de spiriduşi. Se întoarse către intrus, deschizând ochii lunguieţi verzi-gălbui cu greutate. Deci aceasta era Prinţesa? Subţire şi înaltă, încruntată şi palidă...

În altă zi Prinţesa îi ceru să îi povestească despre bătălia în care Dragonii roşii şi-au pierdut aripile. Nu era deloc o amintire plăcută pentru Dragon. Ca să păstreze atmosfera liniştită din curte, unde spiriduşii tocmai îi aduseseră noile prăjituri create de spiriduşul bucătar şi îi pregătiseră ceaiul, Dragonul o invită pe Prinţesă la un ceai aromat servit în cănile lui favorite de porţelan englezesc şi îi povesti despre umilitoarea bătălie...

Voinicul se întoarse spre scări şi văzu o lumină mai dulce decât Amiaza. Era Prinţesa, frumoasă, mult mai frumoasă ca în tablouri şi cărţi. Atât de multă lumină se făcu în curtea turnului că se vedea până departe în regat, de parcă Soarele venise să locuiască acolo. Zâna Amiezii, uimită, sosi într-un suflet. Imposibilul se întâmplase - un voinic destul de nebun venise să se lupte cu cel mai puternic Dragon din lume şi adusese Soarele deasupra turnului.