La galop, prin civilizaţii

Citiţi un fragment din această carte.

Nu ştiu alţii cum sunt sau ce îşi mai aduc aminte din perioada de glorie a cailor de curse în România, dar eu, când îmi aduc aminte de nume ca Negropontes, Marghiloman şi altele asemenea, de celebrul cal Petrică, câştigător de Derby, încep să cred că România a existat totuşi pe harta ţărilor cu blazon, a ţărilor cu adevărat occidentale, nefiind doar epava de azi la care unii dau la vâsle împotriva curentului, încercând să facă ceva pentru a mai reconstrui măcar un pic din istoria ei distrusă.

De câte ori trec spre aeroportul Băneasa, mă uit cu jind la Casa Presei şi la Romexpo şi îmi imaginez cum îşi petrecea pe vremuri protipendada bucureşteană sfârşiturile de săptămână la hipodrom, cum îşi etalau doamnele toaletele şi pălăriile, în timp ce domnii discutau afaceri şi treburi politice.

Aceasta este lumea descrisă cu deosebit talent narativ de Alexandru Grigorescu, în cartea pe care o aveţi în mâini. Citind-o, un zâmbet ne mijeşte în colţul buzelor, gândindu-ne la distanţa care separă începuturile sportive ale echitaţiei de complexitatea de astăzi a categoriilor de călărie, de varietatea probelor hipice şi, mai ales, de dificultatea accederii la actualele performanţe internaţionale. Este aproape acelaşi lucru cu a compara un automobil de la 1900 cu unul din generaţia anului 2000.

Alexandru Grigorescu ne aminteşte că Henri Rang, cu al său cal Delfis, a adus României prima medalie olimpică de argint. S-a întâmplat acum mai bine de şapte decenii, când echipa hipică "de aur" a României era formată din Henri Rang, Felix Ţopescu, Constantin Zahei şi Toma Tudoran, avându-l ca antrenor pe Petre Kirculescu.

Peste ani, dorinţa tot mai pregnantă de reapropiere de natură a transformat arta călăriei într-o veritabilă "ecvestro-manie". Că, din păcate, la noi lucrurile nu stau tocmai aşa este de la sine înţeles.

Astăzi, pe elegantele şi modernele hipodromuri ale lumii (Anglia, Franţa, SUA, Italia, Polonia, Cehia, Rusia, Ungaria etc.), caii de rasă se întrec în curse spectaculoase de trap, galop, steeple-chase, obstacole, dresaj, cros, săniuţe şi troici. Crescători şi specialişti colaborează pentru ameliorarea raselor cabaline, cultivând însuşiri naturale (robusteţe, rezistenţă, viteză), pentru obţinerea unor exemplare cât mai valoroase.

Calul este un simbol care nu trebuie să dispară odată cu era tehnologică. N-am văzut încă un Lamborghini care să ne întruchipeze blândeţea, demnitatea, devotamentul, libertatea, iubirea pură şi dezinteresată.

Din aceste motive, precum şi din dragoste şi respect pentru frumos, pentru ceea ce reprezintă calul ca simbol şi ca realitate, o mână de oameni inimoşi se zbat pentru ca, "totuşi, calul să rămână".