Stâlpnicul Teatrului Radiofonic / Pe cînd cocoşul cânta pe placa de gramofon

Citiţi un fragment din această carte.

La 1 septembrie 1938, Teatrul Naţional Radiofonic primeşte în rândurile realizatorilor săi pe Mihai Zirra. Nu era un nume nou. Încă din 1926 începuse să "cocheteze" cu teatrul, din vremea când termina studiile la Ploieşti. Avea 31 de ani (se născuse la 7 iunie 1907) şi coagulase, ajuns în Capitală, o frumoasă trupă de tineri, în frunte cu Vasile Vasilache, talentul "monstruos" - cum îl socotea - dispărut sub dărâmăturile bombardamentului din 24 august 1944 asupra Bucureştilor.

Noul angajat la Teatrul Radiofonic fusese un neobosit colaborator al teatrelor particulare bucureştene, şi în primul rând al Companiei Maria Filotti, ca actor şi regizor de culise, în căutarea împlinirii unei cariere pe care o alesese odată cu începerea studiilor la Conservatorul de artă dramatică, beneficiind şi de încrederea din partea unor mari maeştri ai scenei româneşti ca Ion Manolescu, Maria Filotti sau Lucia Sturdza Bulandra.

Pătrundea sub cupola Radioului românesc cu o bogată activitate artistică, dornic să se manifeste ca slujitor al artei căreia i se dedicase. Şi avea să rămână, şi după pensionare, unul dintre faimoşii protagonişti ai artei radiofonice, cu realizări fără de care marii noştri actori nu ar fi prezenţi, în continuare, în cultura românească.

La scurtă vreme după inaugurarea Radioului românesc produsă la 1 noiembrie 1928, după primele recitări în studio, interpretate de Victoria Mierlescu şi apoi de G. Baldovin, Dorina Demetrescu, Alexandru Marius, A. Pop Marţian, Ion Manolescu, George Conabie, V. Valentineanu, Constantin Nottara şi numeroşi alţi actori, a venit rândul montărilor de "piese în studio".

Cea dintâi, programată ca atare pentru seara de 23 ianuarie 1929 era, cum anunţă "Revista Radiofonia", "poemul liric într-un act, O toamnă de Alfred Moşoiu", în interpretarea actorilor Lilly Popovici şi V. Valentineanu. Se transmitea de fapt o simplă montare dialogată care deschidea calea introducerii teatrului la microfon şi la noi, aşa cum se întâmplase deja la posturile de radio din Franţa şi Austria.

Prezentarea adevăratului Teatru Radiofonic s-a produs la 18 februarie 1929, când s-a difuzat piesa într-un act Ce ştie satul de V. Al. Jean, beneficiind "de preţiosul concurs al eminenţilor artişti ai Teatrului Naţional: d-na Maria Filotti şi d-l Bulfinski... În Broadcasting-ul românesc producţiunea aceasta trebuie subliniată, fiind prima încercare de a da teatru în studio" ("Radio şi radiofonia").

Autorul este un "comediograf spiritual şi plin de vervă", cum îl caracteriza G. Călinescu în celebra sa Istorie a literaturii, iar calea este deschisă deopotrivă pentru literatura română şi universală, montările fiind asigurate încă de la începuturi de importanţii regizori ai vremii, Victor Ion Popa şi Victor Bumbeşti, cu directa contribuţie a regizorilor tehnici şi de studio Al. Lohan, Dem Psatta, Atanasie Mitric şi sub conducerea culturală a instituţiei asigurată de Gh. D. Mugur, V. Voiculescu şi Horia Furtună.

Zece ani mai târziu, când Mihai Zirra, autorul cărţii de faţă, va intra în viaţa Teatrului în studio, Teatrului la microfon, Teatrului radiofonic (cum avea să se denumească în timp), emisiunea făcuse deja câţiva paşi în drumul său către un "adevărat Teatru Naţional", cum i-o ceruse încă de la începuturi Tudor Vianu. Acest deceniu al începuturilor a fost deosebit de important pentru impunerea noului teatru, pentru stimularea adaptării sau creării dramaturgiei sale specifice, pentru însuşirea meşteşugului.

Am evocat, în volumele Teatrul radiofonic (1972) şi Scena undelor (1980), evoluţia acestei emisiuni vreme de cinci decenii, constatând că timpul a transformat-o într-un Teatru Naţional. Din tot acest interval, doar primii zece ani sunt fără contribuţia lui Mihai Zirra, când Teatrul Radiofonic îşi căuta drumul, difuzând mai ales între 1929 şi 1932 piese într-un act, mai uşor de montat în studiourile radiofonice, dar şi mari, chiar grandioase pentru acea vreme, spectacole româneşti şi universale care i-au definit personalitatea impunând pe plan naţional personalităţi artistice de valoare cu adevărat universală.

Ascensiunea lui Mihai Zirra, după câţiva ani de profundă pregătire, în anturajul personalităţilor de mare anvergură regizorală ale vremii, Victor Ion Popa, Victor Bumbeşti, H. Acterian, Ion Sârbul, Ion Şahighian, G. M. Zamfirescu, se consolidează. Impus mai întâi ca regizor de studio, de "interior", apoi ca un distins interpret, cu o voce neegalată, folosită şi în meseria de crainic al Radioului, Mihai Zirra devine cu timpul cel mai de seamă regizor artistic al acestui teatru pe calea undelor.

După aproape zece ani dăruiţi teatrului cu scenă, Mihai Zirra debutează mai întâi aici ca actor în Faust, adaptat pentru microfonie de Al. Hodoş şi interpretat de o trupă de elită: Ion Manolescu, Aura Buzescu, N. Brancomir, Sonia Cluceru şi Mihai Zirra. Data premierei: 10 decembrie 1939, la câteva luni de când se afla încadrat în această nouă "meserie" a adevăratei arte, adică a celei radiofonice. Este distribuit şi în alte roluri, numai că Teatrul Radiofonic, deşi beneficia din 1932 de un studio destul de bine utilat pentru acea vreme din punct de vedere tehnic şi de doi remarcabili specialişti, Al. Lohan şi Dem Psatta, cunoaşte un trist regres în vremea războiului. Se difuzează puţine piese, dar Mihai Zirra trece în acele condiţii grele din funcţia de regizor de studio în aceea de regizor artistic.

Situaţia precară în care se afla emisiunea determină conducerea Radiodifuziunii să încerce reabilitarea ei. În acest scop se organizează, în primăvara anului 1943, o dezbatere privind perspectivele Teatrului Radiofonic la care au participat din partea instituţiei directorul ei, Vasile (Lulu) Ionescu, Gh. D. Mugur, Al. Hodoş, Horia Furtună, Vasile Voiculescu, Val Mugur, Al. Lohan ca şi dramaturgii şi oamenii de teatru avizaţi ai vremii: V. I. Popa, Tudor Muşatescu, Victor Bumbeşti, Mircea Ştefănescu. Se păstrează pe sistemul de înregistrări pe decelith această faimoasă şedinţă care a lansat idei remarcabile, din păcate greu de înfăptuit din cauza războiului şi apoi a bombardării Societăţii de Radiodifuziune.

Revenirea la normalitate a fost grea, dar sigură şi un merit însemnat l-au avut cei trei regizori artistici ai Radiodifuziunii, Mihai Zirra, Constantin Moruzan şi Paul Stratilat, atât în găsirea unor soluţii de continuare, din studioul improvizat la Liceul Sfântul Sava aflat în apropiere, cât şi, apoi, prin construirea noii clădirii, în care Teatrului Radiofonic i s-au destinat două studiouri speciale. Unul dintre ele poartă astăzi numele lui Mihai Zirra.

Odată cu anul 1949, Teatrul Radiofonic intră în atribuţiile sale naţionale: spectacolele sunt difuzate săptămânal, audienţa este remarcabilă, rolul regizorului Mihai Zirra devine esenţial.

Şi acum intervine marele miracol introdus în viaţa radioului de care aveau să beneficieze în primul rând muzica şi dramaturgia: banda de magnetofon.

Înregistrarea magnetică aducea suprimarea improvizării şi statornicirea cuvântului suveran. Regizorul devenea acum de două ori creator. El dădea ansamblul şi amănuntul, dar totodată avea posibilitatea să renunţe în timpul înregistrării la stridenţe, prin reluarea replicii până la desăvârşire. Muzica şi zgomotele puse adecvat nu mai puteau duce la ciudăţenii şi curiozităţi ca mai înainte. Totul devenea lucru finisat până la remarcabil. Sigur că şi aici era loc pentru mai bine. Să precizăm că magnetofonul se afla abia la începuturile lui şi că tehnica înregistrării avea nevoie de o anumită experienţă, care nu se putea căpăta decât în timp. Pe lângă regia artistică şi regia tehnică, magnetofonul cerea imperios o regie specială de studio şi o regie muzicală. Astfel, realizatorii Teatrului Radiofonic se înmulţeau în avantajul calităţii emisiunii. Creaţia individuală devenea opera echipei. Supremaţia o avea, definitiv, regizorul, în căutarea perfecţiunii nu numai pentru momentul difuzării, ci şi pentru posteritate.

Înregistrările pe banda de magnetofon fuseseră experimentale şi sporadice în anii 1948-1949 şi nu s-au păstrat. Din 1950, reţin atenţia Pământ desţelenit după M. Şolohov (regia Mony Ghelerter, 6 februarie), Întâlnirea de H. Nicolaide şi Lucia Demetrius (regia M. Zirra, 20 februarie), Vreau acasă de Serghei Mihalkov (15 mai), Pace pe pământ de Albert Maltz şi George Clark (5 iunie), Fonciera de Marin Preda (26 iunie), Nunta de M. Davidoglu (24 iulie), Avarul de Molière (7 august), Insula păcii de M. Petroveanu şi Crişan Toescu (14 august), 23 August - montaj de Radu Boureanu (21 august), Makar Dubrava, Crângul de călini şi Dreptatea de Al. Korneiciuc, Bulevardul Tabula Rasa de Aurel Baranga, O scrisoare pierdută de I.L. Caragiale, Pământ fără lege de Jorge Amado, Vadul nou de Lucia Demetrius, Oameni jefuiţi de Dan Costescu şi Titus Popovici, Sondele-s ale noastre de N. Tănase etc. etc. Din luna noiembrie, Teatrul Radiofonic se difuzează cu regularitate de două ori pe săptămână, sâmbăta şi duminica. La realizarea lui colaborează regizorii Mony Ghelerter, Mihai Zirra, Ion Şahighian, C. Moruzan, Paul Stratilat, iar pentru partea tehnică şi muzicală ing. G. Buican, Gabriela Barca, Lucian Ionescu, Ion Mihăilescu, Al. Miclescu, Al. Macri, Paul Urmuzescu, în echipă aflându-se Rodica Bobescu şi Leonard Efremov.

Începutul anului 1951 găseşte emisiunea întărită din punct de vedere organizatoric şi tehnic. Se depun în acelaşi timp eforturi pentru organizarea repertoriului stabil al Teatrului Radiofonic. O singură modificare se produce în primăvara acestui an: transmisiunile nu se mai fac în două zile una după alta, ci la mijlocul şi la sfârşitul săptămânii, ceea ce era neîndoios un câştig pentru ascultători. În ceea ce priveşte repertoriul, se observă o lărgire considerabilă a ariei tematice. Sunt adaptate lucrări din marea dramaturgie naţională şi universală, creaţii contemporane ale scriitorilor francezi, sovietici, italieni, germani; este insistent încurajată creaţia originală. Au fost în acest an prezentate pe calea undelor: Nevestele vesele din Windsor de Shakespeare, în viziunea regizorală a lui Ion Şahighian, Avarul şi Vicleniile lui Scapin de Molière (regia M. Zirra), Revizorul de N. V. Gogol (regia Ion Şahighian), O scrisoare pierdută şi O noapte furtunoasă de I. L. Caragiale, Hagi Tudose de Barbu Delavrancea.

Introducerea benzii de magnetofon în realizarea programelor radiofonice şi apoi folosirea ei sistematică din 1951-1952 a determinat un important salt în viaţa Teatrului Radiofonic. Când se întâmplau toate acestea, noul gen de teatru avea două decenii de existenţă, din care anii începuturilor şi cei ai războiului nu au fost favorabili evoluţiei acestei emisiuni.

Cei 80 de ani de existenţă a Teatrului Radiofonic coincid cu împlinirea a 60 de ani de la introducerea şi folosirea permanentă a benzii de magnetofon în practica acestui teatru. Pe lângă dezvoltarea impetuoasă a teatrului pe calea undelor, pe lângă sporirea calităţii artistice şi apoi a celei de audibilitate, prin folosirea stereofoniei sau - quadrofoniei, banda magnetică a revoluţionat politica de programare a Teatrului Radiofonic, orice spectacol putând fi reluat în conformitate cu cerinţele repertoriale şi ale auditorilor.

În felul acesta, pe măsura agonisirii tezaurului teatral înregistrat, evolua procesul de reprogramare a spectacolelor, putându-se oferi cicluri şi chiar istorii ale dezvoltării teatrale pe genuri, zone, probleme.

Teatrul Radiofonic dispune astăzi de impresionanta cifră de peste 7000 de spectacole difuzate şi înregistrate, devenind scena cu cele mai multe premiere, cele mai variate posibilităţi de repertoriu şi cei mai mulţi spectatori.

Din acestea, aproape 500 sunt interpretate, adaptate sau înfăptuite mai întâi ca regizor de studio şi apoi ca director artistic de Mihai Zirra. O muncă titanică, recunoscută mai întâi de colegii de meserie, dar şi de colaboratorii din Radiodifuziune. Să nu se uite nici o clipă că acest fapt artistic se petrecea dinainte de 1940, şi a continuat în condiţiile grele ale războiului şi ale unei Românii acaparate de ideologia sovietică. Conştient de însemnătatea meseriei artistice la care se înhămase, era firesc ca, la fel cum au făcut mari personalităţi din Teatru şi nu numai, şi Mihai Zirra să apuce condeiul şi să evoce drumul său pe scena undelor, aşternându-şi pe hârtie amintirile cu titlul, am zice memorabil, Am ales Teatrul Radiofonic... depăşind, desigur, relatările despre instituţia căreia i s-a dedicat, interferând cu munca desfăşurată în teatre, evocând prieteniile cu actorii şi făuritorii de spectacole radiofonice, împlinirile şi tristeţile fireşti în puţinele cazuri de nereuşită.

Am ales Teatrul Radiofonic... devine în acest fel nu numai o reconstituire fascinantă a începuturilor şi desăvârşirii noului teatru, dar în fapt şi prima monografie a scenei undelor. Până la Mihai Zirra s-au scris doar articole şi eseuri, punctându-se "specificul radiofonic" şi al culisei tehnice şi sonore. Ele au fost semnate de Victor Ion Popa, Emil Petraşcu, Alexandru Lohan, Dem. Psatta şi alţi înaintaşi ai Teatrului Radiofonic românesc. Nimeni până la el nu s-a decis însă să elaboreze o carte pe care noi o considerăm deopotrivă o reconstituire istorică a celor peste cinci decenii de "teatru la microfon", o evocare a propriei experienţe şi o teoretizare a unor probleme care configurează specificul radiofonic.

Renunţând la cariera pe care putea să i-o ofere teatrul obişnuit, cu scenă şi culise, cu fotolii pentru public şi cu lumini, Mihai Zirra a ales un cu totul alt teatru, fără culise, sau mai degrabă cu o culisă "sonoră", un teatru fără tradiţie îndelungată, de milenii, neavând, la venirea memorialistului nostru, decât zece ani de când, la începutul lui 1929 îşi desfăcuse aripile în văzduhul românesc.

La 1 septembrie 1938, când Mihai Zirra intra la Societatea de Radiodifuziune - şi se împlinesc acum 70 de ani de atunci! -, el venea cu o experienţă din teatrul clasic, unde lucrase câţiva ani mai înainte, dar care era "altceva, atât de altceva" faţă de teatrul la microfon.
"La capătul a patruzeci de ani de teatru din care douăzeci şi opt am rămas credincios microfonului, am fost ispitit să caut a defini profesia pe care mi-am ales-o în câteva cuvinte şi n-am izbutit decât să mă conving că această artă a ştiinţei de a pune în scenă este mult prea plină de contradicţii pentru a o putea sintetiza într-o formulă care s-o cuprindă... Regizorul de radio, care n-are probleme de decor şi lumină, are de rezolvat, cu actorul împreună, jocul pe cuvânt, care e cel mai greu... De aceea mie mi se pare că regia este esenţa poeziei tuturor aspiraţiilor spre culmile cele mai înalte... în Teatrul Radiofonic".

Acestui crez Mihai Zirra i s-a dedicat timp de peste patru decenii, cât a muncit cu abnegaţie, pasiune şi vocaţie pentru Teatrul Radiofonic românesc. Rezultatele muncii sale se înscriu în sutele de creaţii radiofonice pe calea undelor, ceea ce nici un regizor din teatrul tradiţional nu realizează în mod curent. Lui Mihai Zirra i se datorează mari montări ale teatrului românesc şi universal. El a dat viaţă sonoră Chiriţelor lui Alecsandri sau lui Tănase Scatiu de Duiliu Zamfirescu, a transpus pentru microfon aproape întreaga operă a celor mai de seamă dramaturgi interbelici: Camil Petrescu şi Mihail Sebastian, Al. Kiriţescu şi V. Eftimiu, T. Muşatescu şi Mircea Ştefănescu, George Mihail Zamfirescu şi Victor Ion Popa. A pus în undă cele mai reprezentative creaţii contemporane semnate de Aurel Baranga, Lucia Demetrius, Eugenia Busuioceanu, Mihail Davidoglu, D. R. Popescu, Ioan Grigorescu şi ale atâtor altora. Neuitate vor rămâne creaţiile de teatru radiofonic shakespeaeriene, Hamlet, Romeo şi Julieta, Richard al III-lea, Comedia erorilor, Mult zgomot pentru nimic, ca şi cele aparţinând lui G. B. Shaw, Beaumarchais, V. Hugo, Molière, Goethe, Schiller, Hauptmann, Cehov, Gorki şi atâtea altele. Multe capodopere interpretative vor rămâne nemuritoare prin contribuţia lui Mihai Zirra. Din atâtea exemple câte s-ar putea oferi, sunt suficiente câteva reale bijuterii: Înşir'te mărgărite (cu G. Vraca, Birlic, G. Calboreanu, N. Brancomir, Al. Giugaru, Niki Atanasiu, Agepsina Macri, Ştefan Ciobotăraşu), Leonardo da Vinci (cu G. Vraca şi N. Bălţăţeanu), Michelangelo (cu G. Vraca, I. Manolescu, Tanţi Cocea, Ion Aurel Manolescu, Geo Maican, Ion Manta), Take, Ianke şi Cadâr (cu Şt. Ciobotăraşu, Jules Cazaban şi Ion Manta) sau Regele petrece (cu G. Vraca, Ion Manolescu, V. Valentineanu, Emil Botta, N. Bălţăţeanu, Ion Talianu).

La acestea să adăugăm şi montarea scenariilor sale, adaptările după mari opere literare, montările de teatru pentru copii, sutele de emisiuni curente ale Radiodifuziunii pentru a completa imaginea activităţii complexe şi definitive a lui Mihai Zirra. Spunem definitive pentru că cele mai multe din "montările" sale, după 1950, sunt înregistrate pe bandă de magnetofon şi sunt mărturii nepieritoare pentru urmaşi.

Dar aceasta este o primă "secvenţă" din evocările regizorului. Cunoscându-i pe toţi actorii şi meseriaşii acestei arte din vremea sa, epocă de aur a teatrului românesc, Mihai Zirra a dublat notaţiile sale cu portretizarea celor mai de seamă personalităţi cu care a colaborat, de la Lucia Sturdza-Bulandra, Tony Bulandra, Ion Manolescu, la galeria interpreţilor din prima jumătate a veacului al XX-lea, până la generaţia care avea să depăşească mileniul III. Pe cei mai mulţi i-a avut părtaşi de idei şi de montări, pe alţii, şi ei mulţi, i-a format direct, în spiritul adevăratei meserii şi omenii.

Portretele sunt medalii unice, irepetabile, surprinzând particularităţile şi evidenţiind specificul artistic pe care numai un profund cunoscător al caracterelor putea să-l conceapă. Deplin înţelegător al personalităţilor, reţinând adesea momente existenţiale definitorii, dovedind reale calităţi scriitoriceşti, nelipsindu-i spiritul polemic, ironia şi umorul, Mihai Zirra este şi în această suită un original. Nimeni nu a dat, în nici un domeniu al artei şi ştiinţei româneşti, o galerie portretistică, în scris, atât de necesară configurării personalităţilor, ca în această suită pe care o tipărim în cartea de faţă.

În toate aceste pagini, cu adevărat memorabile, Mihai Zirra conservă - ca şi în înfăptuirile regizorale - unul dintre preceptele sale călăuzitoare: "personal am fugit totdeauna de superficialitate". De aceea rămâne un partizan total al adevărului, militează pentru crezurile sale, devenind un profesor de vocaţie la lecţiile privind meseria grea a mânuirii microfonului, propovăduieşte filosofia omului echilibrat, deopotrivă în faţa terorii legionare sau comuniste. În acelaşi timp, elogiază spiritul de echipă, biruinţa colectivă, mai ales în spectacolul radiofonic, acela care înalţă criteriul absolut al valorii vocilor pentru a da valenţa adevărată a cuvântului. De aceea face distincţia necesară între "actorul de teatru", cel "de radio" sau cel "de film", faţă de care nu emite discriminări, socotind particularizarea necesară a meseriilor ca în cazul medicilor dar unicat rămânea artistul.

Ceea ce îl călăuzeşte este valoarea, singura care conferă crezământ fenomenului teatral şi artistic în general, absolvindu-l de greşeli.

Conştient că oferă aceste pagini posterităţii, Mihai Zirra i se şi adresează cu căldură: "Dragă viitorime", cu încrederea neştirbită că urmaşii săi îi vor înţelege suferinţele, patimile, pildele, spiritul său de dreptate şi conceptul artistic: "Ai învăţat ceva, dragă viitorime?", formulează clar undeva.

Pentru că totul este "dincolo de mine", adică de estetul memorialist, chinuit să imprime arta adevărată pentru milioanele de ascultători ale teatrului radiofonic.

De aceea Mihai Zirra înfăptuieşte o istorie a acestui teatru în portrete, adevărate medalii în bronz (o şi afirmă în câteva rânduri), aşezându-i pe artiştii "dintr-un veac" într-un areopag teatral plin de semnificaţii pentru scena românească de valoare universală.
O asemenea carte, alcătuită din portrete, nu se află nici la noi, nici în altă cultură teatrală, iar autenticitatea ei este dată deopotrivă de inedit şi de tehnica portretizării, clasice, romantice, prieteneşti, poematico-pasteliste, eseistice, chiar de tristeţea monologului, neezitând, când este cazul, să intervină ironia, causticul, pamfletul năzdrăvan, întotdeauna de substanţă sigură, în care se cuibăreşte exactitatea.

Deasupra tuturor se înalţă credinţa în puterea şi viitorul marilor interpreţi ai artei teatrale româneşti, întrucât deasupra tuturor fenomenelor se află specificul interpretării româneşti în teatru şi implicit în Teatrul Radiofonic naţional.

Prin toate acestea, socotim că Mihai Zirra, în fapta lui, a desăvârşit Radiodifuziunea românească.

Acest volum era menit să apară cu foarte multă vreme în urmă.

Duminică, 30 ianuarie 1966, Radiodifuziunea Română difuza un reprezentativ medalion dedicat maestrului emerit al artei Mihai Zirra. Se împlineau 40 de ani de activitate a slujitorului teatrului românesc, şi în primul rând al Teatrului Radiofonic, şi a fost omagiat de cele mai distinse personalităţi ale artei româneşti, între care Costache Antoniu, Sică Alexandrescu, Radu Beligan, Niky Atanasiu...

A doua zi, luni 31 ianuarie, la Casa de cultură din strada Zalomit, are loc un "festival artistic" în regia lui Cristian Munteanu, la care îşi dau concursul cei mai reprezentativi interpreţi, interferând trei generaţii de iubitori ai maestrului Mihai Zirra, adică patruzeci de personalităţi - simbolica vârstă de trudă artistică. Alături de colegii de redacţie, am participat la manifestări, încercând să-l convingem să aştearnă pe hârtie tot ce a trăit trudind la crearea Teatrului Naţional Radiofonic. Aşa se face că mai apoi am devenit unul dintre cei dintâi lectori ai amintirilor sale pe care mi le-a încredinţat în vederea publicării. Eram şeful Oficiului de Presă şi Tipărituri al Radioteleviziunii Române, sector creat tocmai în vederea promovării, adunării şi păstrării valorilor precum şi a publicării unor cărţi semnificative. Drumul meu devenit altul, apoi dispariţia maestrului, au stopat dorinţa noastră de a tipări cartea scrisă cu atâta pasiune şi vocaţie. Abia acum o punem la dispoziţia cititorilor, prin implicarea Editurii Casa Radio, care şi-a asumat dificila menire de a face cunoscut uriaşul tezaur de valori al Radiodifuziunii care a împlinit 80 de ani de existenţă în cultura noastră naţională.

Între timp, omul de aleasă vocaţie artistică şi de suflet, Mircea Dascaliuc, mi-a pus la dispoziţie şi celelalte opere ale lui Mihai Zirra: medalioanele, caietele cu însemnări şi dedicaţii, alte documente, încredinţat că se vor regăsi într-o bună zi într-o lucrare complexă dedicată teatrului românesc.

În felul acesta, iată, poate vedea în sfârşit lumina tiparului această carte unică şi atât de necesară. Nu sunt destule cuvintele de mulţumire pentru întregul ataşament al lui Mircea Dascaliuc, fără de care ultimii ani ai maestrului Zirra ar fi fost umbriţi de nelinişte şi neîncredere.

Radiodifuziunea adaugă la atâtea merite incontestabile încă unul: martor istoric al unor evenimente culturale de interes naţional, s-a impus cu o prezenţă activă în viaţa naţiunii vreme de opt decenii. Contribuţia se cuvine a fi salutată ca atare consfinţind miraculosul Teatru Naţional Radiofonic prin propagarea creaţiilor artistice româneşti şi universale, excelent transpuse pentru milioane de ascultători în interpretări şi viziuni scenice de excepţie, dar şi prin păstrarea acestor valori. Ele sunt o glorie naţională la care şi-au adus contribuţia actori români de valoare internaţională.

Semnatarul acestor rânduri adaugă şi un eveniment de ordin personal: ca martor vreme de peste 40 de ani al acestor evenimente, m-am bucurat de prietenia marilor maeştri ai scrisului şi artei româneşti, la locul de cinste aflându-se neegalatul Mihai Zirra.


Pentru cei care mai ţin minte (după ce-o vor fi citit) Mătuşa Julia şi condeierul a lui Llosa, lumea teatrului radiofonic din prima jumătate a secolului, cu transmisii în direct şi inventarul improvizaţiilor de atmosferă, nu e chiar un mister. La fel arăta (sau, mai degrabă, suna), în septembrie 1938, "Radio România pe 1875 de metri şi Radio Bucureşti pe 364,5 metri lungimi de undă" - an în care fostul regizor de culise al Companiei "Maria Ventura" intra pe poarta Societăţii Româneşti de Radiodifuziune. Mihai Zirra era tânăr, jun era şi radioul. Pentru Zirra, teatrul pe unde scurte însemna şansa de a-şi vedea cu ochii visul regiei "adevărate", după ce morbul scenei îl condusese, pe un drum întortocheat, de la încercările de actor (mediocru) la împlinirea ca subtil şi de neînlocuit regizor tehnic. Pentru ceea ce avea să devină cel mai accesibil mod de informare "la secundă", era epoca evoluţiilor tehnologice în salturi care ne-au schimbat lumea. A trecerii de la placa de gramofon (decelith), pe care cu greu încăpea cântatul unui cocoş (de deschidere a programului), la banda de magnetofon, cu mii de ore de Ibsen, Caragiale, Shaw, Alecsandri...

Despre acea perioadă, de adevărată aventură, a teatrului radiofonic, în care gloria vedetelor din deceniile mitice ale scenei întâlnea marea provocare a unui alt mediu de expresie, nu există la noi prea multe mărturii. Nu mulţi sunt cei care şi-au dedicat viaţa acestei specii artistice, trăind acut conştiinţa faptului că ea nu ţine de secundar, că nu e un domeniu minor, că ţine în aceeaşi măsură de măiestrie ca şi de meşteşug. Dar în care altă viaţă, spune, pe bună dreptate, Mihai Zirra, ar fi avut un regizor ocazia să lucreze cu toţi marii actori ai timpului său, cu toate numele importante din trei generaţii ale teatrului?

Radioul l-a făcut, în acelaşi timp, un director de scenă căutat, care ajungea, într-o vreme când regia era o meserie furată pe parcurs, iar cei care-o practicau erau, cu excepţia reformatorilor Soare Z. Soare, Aurel Ion Maican sau Ion Sava, meşteşugari cunoscători în ale obiceiurilor teatrului (de preferinţă, actori), ajungea, deci, să monteze cu uşurinţă patru spectacole pe stagiune. Erau deceniile dinainte de 1948, Bucureştiul mustea de companii private agitându-se sub spectrul falimentului, producţiile trăiau puţin (cam cît cele de proiect din Europa zilelor noastre) şi la mare căutare erau comediile, farsele ori dramele cu iz romantic.

Zirra a montat pe scenă şi după ce s-a decis să rămână regizor de radio (cu o demnă de respect carieră de crainic de ştiri, de altfel), iar scrierile lui memorialistice, adunate acum într-un singur volum, abundă în detalii anecdotice, savuroase chiar şi pentru cei cărora trecutul teatrului nu le spune foarte mult. Maria Ventura panicându-şi partenerii cu vocea ei joasă la repetiţii şi explodând în spectacol, Lucia Sturdza Bulandra vânzându-şi covoarele din casă ca să plătească salariile actorilor ei, aceeaşi doamnă Bulandra cu înclinaţia ei de a vorbi în franceză, răstindu-se în româneşte la un partener care se întinsese pe o bancă şi care-i răspunde, evident, în franceză, teatre finanţate cu bani obţinuţi din întâmplare la o şuetă la bere etc. Amintirile propriei vieţi se amestecă, la Mihai Zirra, cu viaţa celor care au lucrat cu el, de la inginerul de sunet la actori şi regizori, desenaţi într-o galerie unde griul şi auriul se amestecă în mii de nuanţe.

Zirra e un om de teatru în adevăratul sens al cuvântului: în portretele pe care le face colegilor de breaslă, simpatiile şi antipatiile personale îşi dau măsura, pe picior de egalitate cu instinctul valorii. Sigur că pe Maria Ventura o adoră, societara Comediei Franceze e cea care i-a deschis drumul profesionalizării, "după şase ani de peregrinări, de activităţi imprecise, de amatorism în toate domeniile teatrului" (nu că Ventura nu ar merita cu prisosinţă veneraţia cu care o înconjoară fostul ei regizor de culise...).

Ce-l va fi făcut, însă, pe atât de manieratul Zirra s-o considere pe Marietta Sadova "un vierme greţos care necinsteşte breasla, târându-se oportun în aşteptarea piciorului care să-l isprăvească"? E drept, fanatismul legionar, urmat de obedienţa sinistră a noilor imperative ale proletcultismului dejist, n-au făcut-o deloc simpatică pe Sadova, la care, vorba aceluiaşi Zirra, "inteligenţa a ţinut tot timpul loc de talent". Şi ce să-i fi displăcut atât de mult la Liviu Ciulei, încât să-i dedice trei pagini de supărare? Faptul că era "le fils à papa", "fiul lui tată-său, arhitectul milionar Liviu Ciulei", care i-a "oferit" subsolul actualului Teatru Nottara drept "jucărie"? E multă umoare personală în portretul vitriolant pe care Mihai Zirra i-l face acum faimosului regizor - atacându-i câteva montări arhicunoscute (Sfânta Ioana, cu Clody Bertola, piesă "schimonosită" "într-un chip de a inova, de a actualiza - dragă Doamne - până ce l-ar fi putut înlocui pe autor în semnătură", Cum vă place, unde a vrut "să demonstreze cu orice preţ că Jacques melancolicul era pederast şi pocit la figură, ca să-şi explice pentru ce n-a rezistat şi să se autodistribuie") şi aneantizându-i filmele, Zirra dovedeşte, de fapt, nimic altceva decât o lipsă funciară de apetit pentru inovaţiile de direcţie care aveau să facă din generaţia lui Ciulei cel de-al doilea val al reteatralizării româneşti. Sau, poate, e vorba de dispreţul celui care a răzbit prin forţe proprii faţă de cel născut cu tichie de aur.

Asta să fie şi în cazul lui Vlad Mugur, şi el, fiul unui tată celebru? Ori, poate, la data când scria despre Mugur ca fiind un înfumurat, regizorul plecase deja din ţară (era, cred, încă devreme pentru asta)? Luase Zirra personal nemulţumirile actorilor respinşi la concursul de la Galaţi, despre care vorbeşte memorialistul? De ce dispreţuieşte el cu atâta forţă gestul lui Mugur, considerat de istoria teatrului ca unic şi fundamental, de a-i lua cu el, la Craiova, pe cei mai talentaţi dintre actorii generaţiei sale, de la Gheorghe Cozorici la Victor Rebengiuc şi de la Ileana Popovici la Sanda Toma?

Mihai Zirra e un om al primei jumătăţi de secol, contemporanul lui George Vraca, admiratorul Aurei Buzescu, "protectorul" lui Tantzi Cocea. N-are cum să iubească stilul lui Emil Botta, la fel cum nu-i poate înţelege pe Ciulei şi Mugur. E un mare teoretician al stilului radiofonic şi al vocilor expresive, companionul de drum al celor care făceau să se nască teatrul de radio. Dar e, în primul rând, mărturisitorul entuziast al credinţei nesmintite în măreţia clasicismului, aşa cum vârsta lui l-a moştenit şi l-a dus mai departe.

Să nu-i luăm în nume de rău lui Mihai Zirra nici propria mândrie, nici teatrul căruia i s-a dedicat. E deja istorie, între paginile unei cărţi care niciodată nu plictiseşte.