Amazoanele

Citiţi un fragment din această carte.

În America anilor '50, să fii femeie înseamnă să fii victimă. O sclavă albă. Neputincioasă. Lipsită de apărare. Lipsită de drepturi. La bunul plac al poftelor Celorlalţi. Nu însă dacă te cheamă Legs Sadovsky. Sau Goldie, Lana, Rita sau Maddy. Altfel spus, nu şi dacă faci parte din gaşca Foxfire, prima "gaşcă de fete" din Istorie care s-a răzvrătit. Suferinţele le-au unit. Nedreptăţile. Abuzurile. Şi dorinţa de răzbunare. Iar răzbunările nu au întîrziat să apară.

La început a fost un profesor de matematică pedepsit pentru că nu-şi putea ţine mîinile acasă. A urmat un unchi, taxat pentru că nu-şi putea ţine altceva în pantaloni. Domnul Gifford, cel ce-şi maltrata cîinii, a fost al treilea pe listă, dar a scăpat ieftin, în comparaţie cu primii. Vinnie Roper, şeful găştii de băieţi, Viscounts, a fost al patrulea. Imobilizat, ameninţat cu cuţitul. Fără să poată opune rezistenţă. Învins. Mene, Mene, Techel Upharsin. Pentru toţi aceşti "Baltazari" din Hammond, New York, pedeapsa a fost pe măsură. Nu însă mortală. Dar lucrurile au degenerat. Treptat, gaşca s-a lărgit, dar s-a şi fisurat. Animozitatea a luat locul armoniei. Suspiciunea s-a substituit încrederii. Iar nevoia de bani - nevoia de independenţă totală - a dus la gesturi extreme. Răpire. Tortură. Tentativă de omor. Arestare. Condamnare. Moarte.

În 1953, adică în acelaşi an în care Al Doilea Sex al lui Simone de Beauvoir era tradus în engleză, lua fiinţă Foxfire. Trei ani mai tîrziu, grupul deja se destrăma. Povestea facerii şi desfacerii, a măririi şi decăderii sale ne-o spune Maddy, alias Monkey, una dintre membrele fondatoare şi cronicara acestui grup de "ilegaliste", la mulţi ani după ce gaşca s-a autodizolvat. Actualmente în vîrstă de 50 de ani, Madelaine Faith Wirtz a ajuns să studieze universul, atentă la lumină, "în căutarea dezordinii iminente, a catastrofelor stelare inevitabile". Dar acum mai bine de 30 de ani, ea însăşi părea o catastrofă inevitabilă în ochii celorlalţi, ai tuturor celor care credeau că Foxfire nu însemna decît o adunătură de tîrîturi, trăind în promiscuitate. Cînd, de fapt, "tîrîturile" erau doar nişte adolescente naive, dar şi războinice, care credeau că frăţia lor, bazată pe încredere, şi nu pe cruzime, are să schimbe lumea.

Apărut în 1993 şi ecranizat în 1996, Foxfire este un roman în aceeaşi măsură postmodern şi feminist. Feminist prin radiografierea Zeitgeist-ului mijlocului de secol XX, dominat de ură rasială şi un neîndurător sexism, postmodern, prin raportare la trecut. Să le luăm pe rînd.

În 1953, segregaţia e în floare, negrilor, numiţi "cioroi", li se dă foc, iar femeile, numite "curve", trebuie să-şi cunoască lungul nasului. Ca de exemplu, atunci cînd rămîn însărcinate la 16 ani - ca şi cînd să rămîi însărcinată ar fi un act solitar, ca masturbarea -, ele sînt forţate să renunţe la şcoală şi să se izoleze de familie şi comunitate, pentru a-şi ispăşi "vina". America este, deocamdată, imperiul "masculului alb", care a capitalizat totul, inclusiv al doilea sex, îngrădit metodic în rezervaţia prejudecăţilor, a cutumelor sociale, a obscurantismului şi obtuzităţii. Yetta, numită şi Pitica, o femeie retardată, avînd o "zgardă în jurul gîtului care la rîndul ei e legată de un lanţ, iar lanţul legat de o sfoară pe care se pun haine la uscat" devine, în acest context, un simbol pentru condiţia tuturor femeilor din această perioadă. Legs, lidera grupului, va încerca să o elibereze, dar independenţa femeii este considerată răzvrătire, extravaganţa ei, o malformaţie ce trebuie corectată. Postmodernismul ţine de caracterul retrospectiv şi autoreflexiv al consemnării. Madelaine reface cronica grupului după însemnările pe care le-a ţinut "la cald", în perioada 1953-1956, dar orice reconstituire, chiar şi una bazată pe nişte informaţii scrise, este un proces selectiv, sincopat şi mistificator. Trecutul îţi scapă printre degete, aceleaşi care cîndva au bătut cu fervoare la maşina de scris - "Foxfire arde totul! Foxfire nu priveşte niciodată înapoi!". Iar cînd "timpul este uitat în trecut", imaginaţia ia locul mărturiei, şi documentul devine o povestire.

Alert, incisiv, muşcător, tonul naraţiunii redă chiar atitudinea grupului narat. Foxfire este romanul unei scriitoare pline de forţă, iar Legs Sadovsky, un amestec de vigilante şi outlaw, intră în galeria marilor revoltaţi americani, alăturîndu-se căpitanului Ahab, de pe Pequod, şi lui Tom Joad din Fructele mîniei.