Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hîrtie  Sageata  Cronici de atelier

Cuvânt înainte. Cafeaua de-a lungul veacurilor


Michel Braudeau, traducere de Raluca Sava

04.03.2009
Editura ART
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Michel Braudeau
Cafea. Cafenele
Traducere din limba franceză de Raluca Sava
Editura ART, 2008



Citiţi un fragment din această carte.

*****

Cuvânt înainte. Cafeaua de-a lungul veacurilor
Originea cuvântului cafea rămâne obscură. Poate vine de la numele provinciei etiopiene Kaffa, pământul natal al unui arbust din familia rubiaceelor care creşte acolo de mii de ani în stare sălbatică. Sau poate de la regiunea Moka sau Yemen, de pe malul opus al Mării Roşii, acolo unde ţăranii au importat şi au cultivat arbustul, din care au învăţat apoi, în secolul al VIII-lea, să extragă o băutură stimulantă şi miraculoasă, numită kawah. Probabil că ambele etimologii sunt valabile. De-a lungul timpului, legendele şi cuvintele, călătoare neobosite ale mărilor, pricepute într-ale metamorfozelor, se diseminează şi se înmulţesc prin metonimie. De la bure [fr.], lâna groasă din care unii călugări îşi improvizau roba, a fost derivat cuvântul bureau [birou] pentru a desemna masa acoperită cu această stofă pe care scriem, apoi încăperea în care se află această masă şi, în cele din urmă, tributari progresului, clădirile din piatră, administraţiile abstracte care îi adăpostesc pe bureaucrates [birocraţi], de acum înainte pasionaţi de bureautique [birotică], şi munca lor vinovată, atât de îndepărtată de lână şi de mănăstire. Tot aşa, atunci când cafeaua a cucerit Veneţia şi Europa, numele plantei a trebuit să se adapteze la modulaţiile fiecărei limbi (caffè, café, coffee etc.) şi s-a răspândit, fireşte, în localurile în care amatorii o consumau împreună. Şi astfel, cafeaua a inventat cafenelele.

Doamna de Sévigné s-a crezut plină de fler şi dintr-un foc a ratat de două ori ocazia de a deveni scriitoare, atunci când a consemnat într-una dintre scrisorile sale: "Racine scrie comedii pentru Champmeslé: nu va rezista în secolele viitoare. Racine e trecător, ca şi cafeaua." Înţepătura a rămas, dar în dezavantajul ei. Racine nu şi-a pierdut vigoarea, spre deosebire de neostenita epistolieră, după cum nimic nu e trecător în pasiunea pentru cafea. În 1721, după douăzeci şi cinci de ani de la moartea marchizei, un alt aristocrat, mai perspicace însă, Montesquieu, denunţa în ale sale Scrisori persane pericolul pe care îl reprezenta cafeaua pentru ordinea publică. "Secolele viitoare", începând cu al său, în 1789, au rezolvat problema. Astăzi cafeaua este pe locul al doilea în comerţul mondial.

Pentru a ilustra teoria lui George Steiner, potrivit căreia am înţelege mai bine "noţiunea de Europa" dacă am trasa o hartă a cafenelelor, m-am oprit la şase cafenele celebre de pe Bătrânul Continent. Fireşte că multe alte localuri faimoase, privilegiate deţinătoare ale unor titluri de glorie, ar fi meritat la fel de mult să figureze în această listă, mai ales în Italia. Totuşi, a trebuit să păstrez un echilibru şi să mă menţin decent în limitele pe care un ziar (Le Monde, 18 şi 23-24 iulie 2006) le poate impune răbdării cititorilor săi, în general ei înşişi obişnuiţi ai acestor locuri altădată fumegânde - vom vedea de ce.

La finalul fiecărei etape din acest traseu, de la Veneţia la Paris via Viena, Madrid, Lisabona şi Praga, am introdus cifre sau episoade legate de istoria cafelei. Un studiu detaliat, la fel ca în cazul mirodeniilor, al bumbacului, al petrolului, ar putea umple lesne volume întregi, adevărate romane. Aceste date faptice, deşi foarte succinte, mi s-au părut pertinente pentru a înţelege aventura triumfală şi planetară a unei băuturi cândva preparate de ciobanii din Abinisia: descoperirea ei accidentală şi miturile care au învăluit-o - de pildă, prăjirea ei întâmplătoare, utilizarea ei de către pelerini, succesul dobândit în Orientul Mijlociu, apoi cucerirea fulgerătoare a Occidentului, dezvoltarea culturii sale în toată lumea, varietatea speciilor sale, mecanismele sofisticate imaginate treptat pentru prepararea sa.

Dimensiunea spirituală a fenomenului este şi mai uimitoare. Mai întâi, cafeaua a fost apreciată pentru că îi ajuta pe călugării din deşert să-şi prelungească veghea pioasă. Dar n-a trecut mult şi s-a observat că, pe măsură ce dormeau mai puţin, oamenii obişnuiţi nu se prea gândeau la rugăciune, vorbeau între ei, făceau glume. Or, un popor care se pune pe gândit, evident, nu poate să debiteze decât idei proaste. Bodegile în care cafeaua îşi clădea bisericuţele rebele erau imposibil de interzis; o revoltă forţa imediat uşile. La Veneţia erau temute efectele insidioase ale acestei cafele, care îi face pe toţi guralivi şi-i însufleţeşte fără nici o discriminare. Dar judecata negociatorilor a fost victorioasă. Decât să cedăm beneficiile concurenţei, mai bine să ne înfruptăm din ele, chiar cu preţul spionării. În câţiva ani, întreaga Europă a depus armele în faţa intrigantului negru şi rezultatele au fost peste tot aceleaşi: amatorii acestei băuturi au făcut cunoştinţă, conversaţiile s-au încins, la fel şi ziarele. Viaţa intelectuală şi socială, viaţa cotidiană s-au transformat. Circulaţia noilor idei a prins viteză şi nu suntem departe de Epoca Luminilor.

Montesquieu, şi înaintea lui stăpânii Imperiului Otoman sau înţelepţii Veneţiei nu se înşelau când priveau cu suspiciune cafeaua. Ascunde un spirit de libertate, un demon delicios ("negru ca dracu\', fierbinte ca iadul, pur ca un înger, dulce ca amorul", spunea Talleyrand), un elixir indispensabil filozofilor, scriitorilor şi simplilor vorbăreţi, dar şi otravă, duşman al autorităţii. În schimb, e drept, vrăjitorul hrăneşte mari speranţe, răsunătoare şi oscilante.

Cafeaua n-a declanşat singură Revoluţia Franceză, însă cafenelele au oferit liberalismului, politic şi economic, una dintre cele mai bune arme ale sale. Această băutură fără credinţă şi fără lege, care cultivă spiritul critic, prin esenţă ostilă oricărei supuneri, a contribuit indirect şi subtil la zdrobirea cu un dos de palmă a Vechiului Regim, muribund deja. Cu cealaltă mână a luat bani buni şi şi-a ţinut promisiunea făcută protectorilor ei invizibili, întorcându-le serviciul însutit. Cei care au pariat pe cafea, şi anume speculanţii, au obţinut profituri fabuloase, aruncând în mizerie cea mai mare parte dintre lucrătorii săraci.

Şi toate astea pentru un suc negru absolut inutil subzistenţei noastre şi de care ne-am putea lipsi oricând? ar spune marchiza. Da, doamnă, şi arbustul din Etiopia n-are nici o vină. Omul confundă atât de des graniţele necesarului cu cele ale superfluului. Suntem prinşi deja, prea târziu să ne căutăm un alt lux. În curând ni se va pune o taxă pe apa mării, pe aerul pe care îl respirăm. Se va găsi cineva să depună un brevet pentru albastrul cerului. Nimeni nu spune că e rezonabil, dar se asortează perfect cu logica cinică a pieţei capitaliste. Doar dacă nu schimbăm logica. De câteva decenii, au fost create diverse asociaţii după modelul Oxfam (Oxford Commitee for Famine Relief), fondat în 1942 în Marea Britanie, reunind ONG-uri care încearcă să impună multinaţionalelor regulile "comerţului echitabil" în relaţiile cu ţările producătoare. În domeniul cafelei, marca Max Havelaar (1988) este cea mai cunoscută. Procesele câştigate de aceşti utopişti umanitari împotriva uriaşilor de talia Nestlé au demonstrat că în timp blânzii visători pot deveni imbatabili. Sensibilizarea care s-a produs în jurul cazului scandalos al cafelei ia amploare şi se extinde pe zi ce trece către alte produse, cum ar fi bumbacul. Pe o planetă palidă, comerţul echitabil este nu numai corect din punct de vedere moral, dar e şi din ce în ce mai "fashion". Dacă elanul de solidaritate va persista şi va deveni rentabil ca şi comerţul "bio", marile companii vor vinde echitabil începând de mâine. Puţin mai scump.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer