Cavitate, nu cantitate

Citiţi un fragment din această carte.

Puer fiind, lumina filtrată printre jaluzele mă trecea din esteză-n extază în catatonie. Şi îmi mai plăcea şi Cavit-ul (un RedBull solid, dulce, gălbior şi paralelipipedic al anilor 1960). Flanînd prin Cluj toamna trecută, am dat peste Cavitatea lui Maxim Crocer - un foliet cu copertă şi titlu care m-au atras cum Psaltirea pe mire şi verigheta pe mireasă. Am luat cartea şi am inhalat-o, că-i mică. Mi l-am amintit pe Max, pe care îl cunoscusem nu mult după ce mă lăsasem de Cavit. Şi lui îi trecuse epidemia de coşuri cu care ne îmbolnăveşte adolescenţa de parcă nu s-ar putea şi altfel. Dintre defectele pe care le-am constat la Max, spicuiesc erotomania şi intelectualismul. Nu era nici brusc nici frust, dar nici pervers nu-mi părea. S-ar fi vrut femeie pe cînd avusese prea puţine; mai apoi nu ştiu ce s-a mai întîmplat cu el. Cred că a rămas vegetarian, cel puţin aşa îi înţeleg cavitismul din această delicioasă (şi uneori cam intelectualoidă), carte. Şi mai cred că trăieşte prin Germania (unde s-o fi strămutat pentru că numele nu i se termina, turceşte, în U).

Erotomani! Doamne, domnişoare şi domni care nu v-aţi da duşi din aste paradise nici în ruptul capului: după ce ai fost captiv în cavitate, timpul nu mai e acelaşi. Trecutul se face vîrtej, pofta ne pofteşte-n capticavitate - din bonjur în stradă, alee, coridor şi hamac şi pat şi mat; locurile însele sînt eviscerate, deruta e mlădie ca melanholia, and everything's a 3some. Îmi place să cred că barocele clownerii din peştera lui Platon sînt rezultatele unor atari voiaje erosofice. Pascal Bruckner, andrisantul unora din scrisorile şi fişele clinice ale Cavităţii, ştie cel puţin la fel de bine că, dincolo de cavitate nu e nimic: că doar în imanenţa ei transcendentă Ideea se confundă cu fenomenul prin extaza lor reciprocă.

Henry Miller, fostul drept şi-eternul frust, i-a eliberat pe bonzii sexului de pudibonzii care stăpînesc statistic planeta. Eliberarea asta trebuie reîncercată iar şi iar, căci mama tuturor pudibonzilor naşte-ntruna refulaţi care se defulează prin faldurile pornoului. Pe cînd pornografia e industria plăcerii preluate, "erotismul ludic aduce cu sine o nuditate firească", reieşită din joaca dintre a giuca şi-a se giuca. Nuditatea e împresurată de o sumedenie de nu-uri, de la avatarele despuierii şi ştiinţa crudă a jupuirii. În scrisul prost şi majoritar, ca-n imaginile porno statuare sau mişcate, despuierile stimulate de vorbele fără perdea doar sfîşie tabuuri şi sexul rămîne doar o tabubiţă - el însuşi sadic şi resentimentar. Max se reuşeşte să se ferească uneori de pornouirea expresiilor care, eliminînd (cata)clismic umorile, evacuează şi farmecul jocului nud. Dar, uneori, el cade în formule rezonabile şi rigide, face rabat madamei Party-Pooper, defineşte, conferenţiază şi toarnă punctele pe "i" din stropitoarea sa. Cînd el "joncţionează cu propriile-i fantasme", cînd spune că "sexul e la fel de important ca Dumnezeu", ori că "a vorbi urît în sens sexual nu e... întotdeauna blamabil", Max se îmbracă în moralist, îşi supravieţuieşte futil şi elimină, metodic, principiul "Unde-i jenă nu-i plăcere la nevoi şi la durere".

Spre a nu se transforma în pedanterie colonialistă ori în irelevanţă metodică, o carte erotică, parcă, trebuie să se distrugă singură prin fiecare lectură a sa. Există pasaje, totuşi, în care scrisul lui Max e liber şi cititorul e lăsat să-l devore, după gustul său masochist ori sadic, pervers ori jucăuş ori altfel. Ceea ce e un bun început pentru diviziunea hedonistică a muncii.

Cavitatea lui Max e un hors d'oeuvre. Bon a petit!