Mozaic cultural indian

Citiţi un fragment din această carte.

Cultura indiană este ca un mozaic al mai multor culturi, unde fiecare piesă reprezintă un desen specific. Prin milenii, diferite popoare străine, atrase de frumuseţea acestei ţări, au venit s-o cucerească şi în cursul secolelor s-au integrat în popoarele ei autohtone. Astfel, diferitele naţiuni din India se deosebesc prin tradiţiile lor proprii; dar gândirea indiană, provenită din înţelepciunea străveche, manifestă un aspect unitar. Este interesant de observat că pe meleagurile indiene se află mai multe culturi care se îmbină armonios într-o vastă panoramă, cu o varietate de reliefuri.

Cultura bengaleză, de care ne ocupăm aici, oferă, din acest punct de vedere, un captivant subiect de studiu. Poporul bengalez - locuitori ai Statului West Bengal, în răsăritul Indiei, şi ai Bangladeshului -, îşi trage originea din amestecul unor popoare venite din nordul şi nord-vestul ţării cu cele autohtone.

Primul contact al Bengalului cu cultura brahmanică începuse aproximativ prin secolul al III-lea î.e.n., şi în cursul următoarelor opt secole legăturile spirituale sunt din ce în ce mai largi. În perioada aceasta, Bengalul are legătură şi cu culturile buddhiste şi jainiste, dintre care prima a exercitat o mare influenţă. Fiind dominat de o dinastie buddhistă timp de 400 de ani, Bengalul devenise cel mai dezvoltat centru al filozofiei buddhiste între secolele VIII-XII, şi ca atare s-a bucurat de un deosebit prestigiu în întreaga Asie.

Prin secolul XIII, popoarele islamice au început să aibă contact cu Bengalul. Deşi dinastia hindusă de atunci a dus grele lupte pentru a-şi păstra independenţa politică, în decursul timpului, păturile de jos ale societăţii hinduse au fost atrase de spiritul democratic promovat de islamism. Ca urmare, populaţia bengaleză a adoptat totodată şi multe din obiceiurile societăţii islamice. În acelaşi timp, unele legende hinduse şi buddhiste au pătruns în miturile islamului.

Relaţiile comerciale ale Bengalului, ca şi ale Indiei, cu Europa au început prin secolul XV, dar întrepătrunderea culturilor indiene cu cele europene s-a desfăşurat pe pământul bengalez prin secolul XVIII.

Aceste popoare au adus cu ele obiceiuri şi norme de viaţă, influenţând nuanţat viaţa şi gândirea bengaleză, adăugând la caracteristicile autohtone şi indiene şi unele trăsături universale.

Aceste caracteristici ale culturii bengaleze se dezvăluie în istoria limbii şi a literaturii bengali. Aşadar, limba bengali, formată din limba sanscrită în cursul a 3000 de ani, are în vocabularul ei un bogat fond de cuvinte străine, anume, cuvintele de bază ale populaţiilor străvechi, cuvintele împrumutate din limbi vorbite în regiunile vecine, din limbile arabă şi persană şi din unele limbi europene, mai ales engleză şi portugheză. Începutul acestei limbi îl găsim prin secolul X, forma actuală a ei fixându-se prin secolul XIX.

Astăzi limba bengali este vorbită de 45 de milioane de locuitori din Republica India si 72 de milioane de locuitori din Republica Bangladesh, ea fiind una din cele 14 limbi indiene cu statut naţional şi limbă de stat în Republica Bangladesh.

Literatura bengali are la origini izvoarele autentice ale spiritualităţii maselor largi populare. Cele dintâi manifestări ale ei, poezii scurte, numite ciorja-pada, şi care conţin părerile filozofice ale unei secte buddhiste, datează de prin secolul X. Lectura acestor poezii revelă o mare sensibilitate artistică şi un profund simţ umanist, ilustrat prin adorarea oamenilor din păturile de jos ale societăţii. Limba în care s-au scris aceste poezii este atât de îndepărtată de limba bengali actuală, încât astăzi ele nu sunt prea răspândite; doar unele versuri, transpuse în limba curentă, fiind amintite ca zicători.

În timp ce limba bengali îşi căuta formă proprie, numărul producţiilor literaturii populare sporea necontenit, cuprinzând balade, cântece de dragoste şi de leagăn, proverbe, zicători şi ghicitori. Acestea sunt creaţii ale poporului şi ca atare oglindesc viaţa societăţii rurale, nesofisticată şi apropiată de natură şi de pământ.

Prin secolele XIII-XIV au luat fiinţă diferite poeme în jurul miturilor şi cultelor regionale. Cel mai reprezentativ poem de acest gen - Manasa-mangal - este o prezentare artistică a cultului şarpelui şi exprimă pe deplin spiritul liber şi democratic al poporului bengalez.

Prin secolele XV-XVII poezia bengali a înflorit în două sensuri deosebite: unul - poezia vaişnava - a avut ca subiect viaţa zeului Krişna, eroul din Mahabharata, şi altul - poezia şakto - care se leagă de mitul zeiţei Durga, ocrotitoarea universului. Cele două ramuri îşi trag originea din tradiţia religiei hinduse; dar originalitatea poeţilor bengalezi le-a dăruit un remarcabil aspect uman, convertind zeităţile mitologice în personaje umane.

În unele poezii şakto din Bengal, Durga este o fetiţă căsătorită la o vârstă fragedă pe care o mistuie necontenit dorul de părinţi; în alte poezii ea este mamă, de care poetul se apropie ca un copil.

În poezia vaişnava, Krişna apare uneori ca un copil zburdalnic, care fură brânză şi smântână din cămările mamei, este mustrat şi chiar legat cu sfori. Alteori, el e un păstor tânăr, care o cheamă pe iubita sa, Radha, cântând din fluier.

Poeziile de dragoste între Radha şi Krişna şi-au găsit loc, prin traducerea orientaliştilor europeni, între cele mai frumoase poezii universale. În cazul celor mai multe dintre aceste poezii, sub vălul mistic se dezvăluie în realitate o dragoste cu totul umană, o dragoste de o nesfârşită duioşie şi tristeţe, o dragoste care inundă sufletul şi stăpâneşte trupul. Aici Krişna este un iubit veşnic şi Radha o eternă femeie iubitoare, care-şi sacrifică până şi propria-i viaţă pentru dragoste.

Aceste personaje nu se aseamănă cu alte chipuri din mitologia indiană. Ele sunt creaţii originale ale poeţilor bengalezi, care totdeauna au considerat omul mai presus de orice.

Până acum literatura bengali s-a dezvoltat mai ales în atmosfera rurală. Tendinţele urbane s-au manifestat mai pronunţat după contactul Bengalului cu cultura islamică. Aşadar, prin secolul XVIII aceste legături au dat naştere la un nou stil, retoric şi sofisticat, în poezia bengali.

Secolul XIX a marcat începutul unei epoci noi în cultura indiană, prin întâlnirea Indiei cu literatura europeană. Bengalul a avut un rol de pionier în însuşirea gândirii europene, ca şi în regenerarea interesului pentru literatura clasică sanscrită, Calcutta, capitala Bengalului, fiind totodată leagănul orientalismului european. De aceea, perioada aceasta este cunoscută în istoria culturii indiene drept cea a Renaşterii din Bengal.

Primele lucrări în proză în literatura bengali datează încă din secolul XVIII, dar primul roman în această limbă a fost scris în anul 1865.

Secolul XIX a dat Indiei cel mai mare geniu literar din epoca modernă, pe Rabindranath Tagore; o mare parte din operele lui sunt scrise în secolul nostru. Imensa creaţie literară a acestui poet universal cuprinde la un loc esenţa întregii gândiri indiene, şi introduce o epocă nouă a tendinţelor progresiste din viaţa culturală a Indiei.

Tagore şi contemporanii săi, ca şi scriitorii din generaţiile ulterioare, au înzestrat toate ramurile literaturii bengali cu diverse scrieri, cu creaţii din ce în ce mai profunde, mai sensibile şi mai umane. În literatura epocii acestora, omul apare din ce în ce mai pronunţat, cu toată complexitatea sa psihologică şi socială.

Viaţa poporului, mai ales a ţărănimii, ocupă o mare parte din operele lui Tagore şi ale contemporanului său romancier, Sarat Chandra Chatterjee. Începând din perioada interbelică, în literatură şi-a găsit loc şi viaţa muncitorilor. După cucerirea independenţei Indiei (1947), prin desfiinţarea marilor moşii s-a pus capăt societăţii feudale. Drept urmare, din ultimele decenii, noua generaţie de scriitori progresişti din Bengal, ca şi din alte regiuni ale Indiei s-a simţit atrasă de problemele şi aspectele vieţii muncitoreşti prezente în societatea actuală, fapt ce a condus la reflectarea acestora în scrierile lor. Căpătând conştiinţă politică, fondată pe principii ştiinţifice, această generaţie şi-a luat drept sarcină să caute soluţii problemelor sociale şi să trezească în masa poporului dorinţa de a realiza o orânduire socială mai bună şi lipsită de orice nedreptate şi exploatare.

Literatura populară este creaţia unei societăţi întregi şi ca atare reprezintă mentalitatea unui întreg popor. Din acest punct de vedere proverbele sunt cele mai grăitoare expresii ale gândirii unei ţări. Fiind transmise din gură din gură, din loc în loc şi din generaţie în generaţie, ele se integrează în viaţa poporului şi evidenţiază caracteristicile societăţii respective.

Odată cu dezvoltarea societăţii umane s-au stabilit unele norme de conduită în viaţă, principii morale etc. Experienţa de viaţă, normele, într-un cuvânt înţelepciunea, s-a transmis pe cale orală şi prin literatură, între care există un schimb permanent, unele cugetări culte trecând în literatura populară ca proverbe, iar proverbele îmbogăţind experienţa scriitorilor. Astfel, unele citate din literatura clasică indiană, de exemplu: "Unde e virtute, acolo e victorie", din Mahabharata, sunt folosite ca proverbe, în versiunea sanscrită originară, în diferite regiuni ale Indiei. De asemenea, multe versuri ale poeţilor bengalezi din diferite epoci, ca Vidyapati şi Bharat Chandra Ray, circulă în Bengal ca proverbe.

Câteodată, oameni de cultură folosesc expresii populare în scrierile lor. Spre pildă, o expresie cunoscută în Bengal, "Copii răi se mai întâlnesc, dar niciodată o mamă rea" apare în operele unor autori. În asemenea cazuri, e greu de stabilit dacă proverbul îşi are originea într-o cugetare, sau cugetarea a pornit de la un proverb.

Pe lângă proverbele cu valoare pozitivă, există şi proverbe cu valoare negativă, pe care le-au rostit oamenii în baza experienţei practice a vieţii. Aşadar, nu este surprinzător că în culegerile de proverbe din diferite ţări întâlnim şi idei contradictorii. De exemplu, între proverbele bengaleze găsim două proverbe despre adevăr: "Adevărul învinge orice" şi "Cine spune adevărul nu poate să mulţumească pe toată lumea". Primul proverb exprimă un adevăr etic, iar ultimul un adevăr practic, a cărui existenţă nu o putem, din nefericire, nega. Dar dacă, în cursul anilor, părerea pozitivă nu şi-a pierdut valoarea, putem conchide că, în ciuda tuturor slăbiciunilor morale ale omului, valorile esenţiale ale vieţii nu s-au schimbat. O ilustrare a acestui fapt o putem găsi într-o cugetare a lui Tagore, unde cele două idei contradictorii de fapt se completează: "Adevărul mărunt se exprimă prin vorbe; adevărul mare se exprimă prin tăcere". Prin expresia "adevărul mărunt" înţelegem o realitate de moment, iar prin "adevărul mare" se înţelege adevărul etern.

Vasta culegere a proverbelor bengaleze, care numără aproape 10.000, exprimă astfel înţelepciunea populară şi cultă despre calităţile morale ale omului, ca virtutea, caritatea, fidelitatea etc. şi totodată găsim observaţii subtile despre aspectele negative ale caracterului uman, ca prefăcătoria, falsitatea, trădarea sau şiretenia. Întâlnim şi observaţii pline de umor despre slăbiciunea umană, ca lăudăroşenia, mândria sau trândăvia, de exemplu: "Ca să-şi arate plosca, prostul bea apă până moare", "Fiul se laudă cu vitejia, pentru că tata a omorât un purice", "Dacă mi-ai dat daruri, cară-mi-le până acasă". Un mare număr de proverbe umoristice vizează prostia: "Prostul dă foc casei, ca să facă lumină".

În proverbele bengaleze găsim sfaturi practice despre comportare, prudenţă, chibzuinţă şi aşa mai departe; totodată găsim şi reproşuri ironice la adresa laşilor, paraziţilor şi leneşilor; de exemplu: "Ştii cât costă orezul? - Pe mine mă hrăneşte unchiul"; sau: "Leneşul fuge când e vorba de muncă, dar vine cel dintâi când e vorba de mâncare".

Proverbele acestea ca şi cele despre curaj, muncă şi perseverenţă dezvăluie vitejia şi hărnicia poporului bengalez şi constituie încă o dovadă împotriva părerii false prin care se atribuie poporului indian înclinarea spre pasivitate şi fatalism. Ba chiar, unele proverbe, cum ar fi "Talismanul nu te ajută cu nimic, dacă nu depui şi eforturi", avertizează direct pe oameni împotriva fatalismului şi a superstiţiei.

De fapt, un mare număr al proverbelor bengaleze arată că încă din vechime poporul bengalez preţuia raţiunea mai mult decât dogma religioasă şi nu-i tolera pe acei oameni care exploatau pe alţii în numele religiei sau sub orice alt pretext. O subtilă influenţă a gândirii buddhiste, care totdeauna a protestat faţă de monopolizarea intelectuală şi tirania religioasă a castei brahmanice, se vede în proverbele de următorul fel: "Acela e preot care ştie să păcălească", şi "Brahmanul poate citi scriptura, fără să cunoască abecedarul". Această mentalitate - raţiunea şi lipsa de dogmă - se manifestă în cugetările savante ale epocii moderne, de exemplu în Învăţăturile lui Sri Ramakrishna şi în operele lui Bankim Chandra Chatterjee, Rabindranath Tagore şi într-un mod mai critic în operele lui Sarat Chandra Chatterjee.

Exemplele de mai sus oglindesc viaţa exterioară a omului bengalez ca fiinţă socială; există însă tot atât de multe proverbe care dezvăluie viaţa sa intimă, ca membru al familiei. Respectul poporului indian faţă de relaţiile din familie - relaţii între soţi, afecţiunea părinţilor faţă de copii, a bunicilor faţă de nepoţi şi invers, iubirea dintre fraţi - sunt exprimate cu o deosebită duioşie în proverbele bengaleze.

Cele mai frumoase proverbe de acest gen se referă la afecţiunea între mamă şi copii. Aşa cum poeţii bengalezi au transformat zeităţile mitologice în nespus de frumoase personaje întruchipând copii, mamele din Bengal şi-au divinizat copiii în proverbe şi poezii populare. La rândul lor, şi copiii au divinizat-o pe mamă, citând proverbul sanscrit: "Mama şi ţara sunt superioare raiului. O anume doză de sensibilitate se observă în proverbele despre relaţiile între soţi: astfel, în concepţia bărbatului, fie frumoasă, fie urâtă, soţia este socotită "bijuteria cea mai scumpă" pentru un soţ, iar despre femeia fără soţ se spune că este "ca noaptea fără lună". Desigur că frumuseţea poetică a unor asemenea proverbe, în care este relevată partea agreabilă a vieţii casnice, coexistă cu alte convingeri, din care reiese că odată cu mierea, omul mai găseşte şi fierea. Unele surprind oftatul unui soţ plictisit de cerinţele interminabile ale soţiei şi care se consolează sau se tânguie la gândul că "Încă nu s-a născut un bărbat cu care soţia să fie mulţumită pe deplin". Aflăm deopotrivă, ca într-un dialog, şi replica femeii: "Mâncarea nu ţi-o dă bărbatul, ci o câştigi prin munca ta proprie". Apoi, cum spune şi un proverb românesc: "Ei se ceartă, ei se iartă", se împacă şi ei. Bărbatul o potoleşte spunându-i: "Cine n-are soţie trăieşte degeaba" şi ea se mulţumeşte şi zice: "femeia care are soţ şi hrană are de toate".

Paralel cu "reproşurile" ce se iscau între soţ şi soţie, apăreau în anumite cazuri şi alte neplăceri între cele două sau mai multe soţii ale aceluiaşi bărbat. Întrucât acest obicei nu mai există astăzi, proverbele în care era exprimată suferinţa femeilor de pe vremuri şi-au pierdut valoarea reală.

În afară de cele legate de relaţiile casnice, există şi multe proverbe despre dragoste, dor şi iubire, unele dintre ele ridicându-se la o adevărată valoare literară: "Fericirea trece, amintirea rămâne", "Dragostea fără suferinţă nu există". Foarte apropiate de aceste proverbe sunt poeziile populare: "Tu ştii numai să aprinzi focul, dragul meu, dar nu ştii să-l şi stingi".

Sentimentul iubirii a făcut obiectul unor creaţii poetice de-a lungul epocilor. Vidyapati, poetul vaişnava, aprecia că, oricât de frumoase ar fi cuvintele, ele nu pot exprima în întregime fiorul dragostei. Tagore spunea că, atunci "Când iubeşti, sufletul începe să cânte şi florile vieţii tale înfloresc singure".

Conform multor cercetători ai literaturii populare, Proverbele bengaleze au o cuprindere tematică atât de vastă şi variată cum nu se întâlneşte în nici o altă limbă indiană. Proverbele conţinând referiri uneori la floră şi faună ca şi aproape la toate obiectele de care se foloseşte omul, pe lângă valoarea lor de tezaur de înţelepciune, ori de exprimare literară, au şi o certă valoare documentară.

Muncitorii de cele mai felurite meserii - aurari, bijutieri, fierari, olari, fermieri, bărbieri, croitori, morari, barcagii, spălă-torese, moaşe - toţi figurează în lumea proverbelor.

Vaca - cel mai iubit animal în familia bengaleză - şi peştele - cea mai delicioasă mâncare pentru un bengalez - apar cel mai ades în proverbe. Nu lipsesc, de asemenea, nici uriaşii elefanţi, ferocii tigri şi crocodilii şi alte vietăţi mari şi mici, de exemplu: cămila, calul, maimuţa, şacalul, capra, câinele, pisica, şoarecele, şobolanul, şarpele, papagalul, cioara, vrabia, gândacul, licuriciul, albina, musca, ţânţarul, puricele, păduchele şi chiar şi termita şi molia.

Exprimarea sentimentelor sau întâmplărilor din viaţa umană prin metafora naturii arată aici tendinţa poporului bengalez, a poporului indian în general, spre integrarea omului în natură. Acest fapt se manifestă în proverbe ca şi în scrieri, unde soarele şi luna îşi varsă lumina când sufletul omului e luminat şi cerul se acoperă de nori, când inima omului e întunecată.

O altă - şi poate cea mai distinsă - caracteristică a proverbelor bengaleze este preţuirea artei vorbirii, care caracterizează poporul bengalez.

Acest popor nutreşte şi o deosebită admiraţie pentru literatura sa proprie, faptul fiind confirmat de Bankim Chandra Chatterjee care spunea că: "Literatura bengali este speranţa de viitor a Bengalului", precum şi de Tagore care-şi exprima adânca preţuire faţă de literatură prin următoarea remarcă: "Tronul literaturii stă neclintit deasupra ruinelor timpului".

Preocuparea pentru culegerea proverbelor bengaleze a început prin secolul XIX şi până acum s-au publicat aproximativ 30 de volume de proverbe din diferite localităţi ale Bengalului. Cea mai cuprinzătoare este însă cea a lui Sushil Kumar De, care conţine 9.235 de proverbe si zicători.

Interesul ştiinţific fată de literatura populară a pornit de la Tagore şi în ultimii 75 de ani acest subiect a fost studiat până în cele mai subtile detalii. Cea mai cunoscută lucrare pe această temă este studiul critic al lui Ashutosh Bhattacharya în cinci volume.

În selectarea proverbelor şi citatelor din literatura populară, ne-am orientat după aceste două cărţi; cugetările scriitorilor clasici sunt culese din operele respective. Pentru ca acest volum să nu fie prea mare, ne-am oprit la perioada interbelică şi tot din acest motiv nu am putut cita toţi scriitorii reprezentativi.
Pentru întocmirea acestei ediţii am lucrat în biblioteca India Office, din Londra, şi în School of Oriental and African Studies a Universităţii din Londra. Folosesc această ocazie pentru a mulţumi bibliotecarilor din aceste instituţii pentru ajutorul pe care mi l-au acordat. De asemenea, mulţumesc Bibliotecii Academiei Republicii Socialiste România, pentru a-mi fi pus la dispoziţie cărţi din fondul ei şi pentru înlesnirea împrumutării unor cărţi din biblioteci din străinătate.