Aşa a prins viaţă fenomenul Celibidache

Citiţi un fragment din această carte.

Nu pot cu precizie să stabilesc data când l-am cunoscut şi nici cine mi l-a prezentat. Mi se pare totul atât de departe... Poate să fi fost în 1934, al doilea an de facultate al meu. Deci ne cunoaştem de aproape 50 de ani.

Aş putea spune că a fost o dragoste la prima vedere. Nu o fac, deşi bănuiesc reciprocitatea.

Era un om aparte, altfel decât toţi cei cunoscuţi până atunci. Înalt şi slab, cu cap prelung, păr negru, des şi cârlionţat, dat peste cap, cu pielea măslinie. Îmi amintea de cântăreţul de culoare, specialist în "scat", Cab Calloway. Îmbrăcat în haine la două rânduri, de un gri nu prea deschis, cu dungi albe, cu cămaşă albă din in de casă, cu guler jos şi colţuri lungi, care lăsa să se vadă, atunci când nu purta cravată, o cruce mărişoară de lemn purtată la gât. Avea un fel cald de a vorbi, moldovenesc, uşor precipitat.

L-am inclus imediat în grupul nostru studenţesc cu care bântuiam Calea Victoriei şi bodega Mercur. Aşa i-a cunoscut pe Jenny Sutter, pe Dodo, pe Puiu Hamat sau Gică Lupescu.

Amintirile sunt însă vagi. Poate că eram studenţi pe atunci, poate că terminasem deja facultatea. Ne întâlneam pe Calea Victoriei şi de acolo ne îndreptam cu toţii spre Mercur, la ceaiuri, la cinema, la patinaj sau la ştrand.

L-am cunoscut vara. Purta permanent cu el o mică valiză în care îşi ţinea slipul, casca de pânză şi peria de păr. Avea "teoriile" lui: nu se spăla pe păr, nu se pieptăna, nu se spăla pe dinţi dimineaţa, nu purta niciodată nimic pe cap. Era un tip original şi asta te făcea să-l admiri înainte de a-l auzi vorbind.

Nu ştiam prea multe despre el. Venise din Iaşi la Bucureşti pentru a studia la Politehnică însă părea un vântură-lume.

L-am invitat la mine, la cină. Când a sosit, s-a aşezat direct la pian, fluturându-şi degetele pe clape. Ascultam cu atenţie ceea ce cânta, ochii lui erau mari. Se aşeză mai bine pe scaun, degetele-i zburau pe clape, armoniile se întretăiau iar mâna stângă urmărea cu nerv fantezia, improvizaţia, inspiraţia mâinii drepte. Totul suna ca la cea mai bună orchestră, o orchestră cu un genial dirijor, Sergiu Celibidache. Acesta a fost începutul.

Mi-a demonstrat la pian cum muzica hot îşi are rădăcina în muzica lui Bach. Îmi deschisese astfel un nou orizont privind jazz-ul, cu toate că la acest gen de muzică nu eram deloc un începător. Au urmat apoi discuţii furtunoase pe teme clasice. Lui nu-i plăcea Richard Strauss, pe care eu îl adoram, căci "vorbeşte mult prea mult fără a spune nimic". Mult mai târziu am realizat câtă dreptate avea.

L-am introdus în cercurile pe care le frecventam şi aşa a ajuns, de exemplu, să antreneze un timp echipa feminină de volei "Iureş Club". Nimeni nu se întreba din ce trăia Sergiu în Bucureşti. Ştiau toţi cât era de încăpăţânat şi toţi ştiau că nu avea ce mânca. Dar el trăia, prefera să cânte jazz prin cluburi sau să danseze pentru a câştiga un ban, dar n-ar fi renunţat niciodată la ideile lui.

Aşa a început să prindă viaţă "fenomenul Celibidache".