Cavitatea

Citiţi o cronică a acestei cărţi.

Tocmai fiindcă fac ceea ce fac, colecţionarea segmentelor de sexualitate nu trebuie înţeleasă ruşinos, pudibond şi după canon. Atâta timp cât suntem făcuţi mai ales din carne, de carne trebuie să ne slujim ca să ajungem la o minimă iluminare. De iluminările celelalte, mari, se ocupă sfinţii şi aleşii lui Dumnezeu. Dar s-a înţeles deja că mărturia mea nu este despre ei. Nu are cum să fie. Nici un moment, ţin să previn asupra acestui lucru, nu am avut intenţia să schiţez vreo teologie a trupului. Chiar şi antropologie trupească şi tot ar fi prea mult spus şi săţios. Îmi place, în schimb, termenul de economie politică a trupului. Mă gândesc, de pildă, cât ar putea cântări termeni precum plus-valoare sexuală, valoare adăugată sexual, credit sexual, impozit sexual, dividende sexuale etc. Căutând în catastifele şi hârţoagele minţii mele needucate la pension, dar educate, totuşi, după cutume exacte ale societăţii, găsesc că astfel de termeni pot fi mototoliţi şi smotociţi pentru a obţine în eprubetă o nouă teorie speculativă asupra sexualităţii. Ce i-ar mai tihni lui Pascal Bruckner aşa ceva? Ce l-ar mai excita intelectualiceşte!

Uneori, de altfel, stau la taclale imaginare cu monsieur Pascal Bruckner (al cărui nume are nu în zadar legătură cu un alt gânditor de performanţă, chiar dacă exact pe dos decât domnia sa), ba chiar îl ciupesc de nas pentru a-i atrage atenţia că nu a depăşit încă de tot barierele umane ale ilegitimităţii în sexualitate. Credeam, în prima mea tinereţe, că a făcut acest lucru în Luni de fiere, dar m-am înşelat cu vârf şi îndesat. Luni de fiere este un soi de apretare a sexualităţii, de apăsare cu fierul de călcat sau cu presse-papierul multiplelor posibilităţi de dezaxare prin delăsare, dar nu conţine limita Everestului, decât a unuia răsturnat, cu vârful în jos. Monsieur Bruckner şi-a haşurat cu dexteritate zonele erogene ale textului său, însă doar atât. Mult mai apropiat mie, dar imperfect şi el, este fostul păcătos Henry Miller, individ care, într-adevăr, a distrus crustele dintre cuvinte pentru a vorbi despre sex pe şleau, apoi a reuşit să aducă la suprafaţă magherniţele unui erotism frust dar sănătos, atât de sănătos şi sălbatic încât i-a băgat în sperieţi pe pudibonzi. Văd, însă, că mărturia mea deviază, începe să devină livrescă şi să gesticuleze graseind, aşa că înapoi la trup.

Urbanitatea demersului meu mă irită, uneori, fiindcă evită starea de perplexitate. Or, ca să simţi excesiv, este nevoie de o perplexitate igienizantă care nu are nimic de-a face cu idioţia. Trebuie să fii un bun meseriaş sau meşteşugar în acest sens, iar nu un simplu figurant la ospăţ. Nu mă îndoiesc că, din când în când, un fel de amnezie securizantă pune stăpânire pe mine, acesta fiind motivul pentru care mă încăpăţânez să judec intelectualiceşte lucruri care au sens tocmai prin dimensiunea lor non sau anti-intelectuală. Dar aşa este cu europenii: flecăresc la nesfârşit, într-un hal fără de hal, despre orice i-ar putea face să creadă că sunt mai buni, mai frumoşi şi mai dezirabili decât restul lumii. Ironia mea nu este, din fericire, o prăpastie fără fund, ci doar un context de serviciu prin care îmi leg centura de siguranţă de umorul pe care suntem îndreptăţiţi să-l avem atunci când strâmtimea sufletească nu a ajuns la apogeu. Ar fi păcat să aruncăm la pubelă voioşia şi jocul doar fiindcă acestea nu mai alcătuiesc nişte nuanţe tari de caracter, ci nişte trăsături umane catalogate îndeobşte ca minuscule. Cred că tocmai astfel de calităţi fac viaţa mai plină de miez, prioritar dulce; mai mult chiar decât profunzimea. Doar fantezia poate avea un impact mai mare, datorită faptului că preschimbă talmeş-balmeşul vieţii într-o fabulaţie mai mult decât onorantă prin care nu este nevoie să te strecori hoţeşte, ci la vedere şi cu graţie înnăscută.

Erotismul ludic aduce cu sine o nuditate firească şi nechircită; una din puţinele mele iubite, care era cât se poate de înzestrată în acest sens, obişnuia să spună că voioşia sexuală are nevoie de o limbă specială precum lapona; chiţăiam şi hohoteam împreună derivând din limba laponă alte două limbi extravagante şi năbădăioase precum lapula şi lapizda - şi de aici creşteau şi descreşteau jocuri resimţite ca nişte podoabe princiare de purtat la un banchet carnavalesc. Travestiurile ludice sunt un deliciu bine temperat în erotism şi numai proştii sau tembelii nu le-ar folosi dacă le au la îndemână. În ţărişoarele unde se vorbea lapula şi lapizda aveam de-a face cu un carusel veselos, cu oglinzi deformante dar simpaticoase, cu un histrionism debordant şi, fireşte, cum altfel, cu înzecită plăcere.

La capătul opus voioşiei sexuale se găseşte paralizia şi mortificarea. Precizez iar şi iar, nu mă refer aici la asceţi, ci la făpturile care vor să-şi folosească pântecul sexual. Paralizaţii sau mortificaţii trăiesc un coşmar în ceea ce priveşte mai întâi propriul lor corp metamorfozat într-un fel de cutie craniană zgâlţâită tot timpul de spasme, schisme şi alte lucruri de acest fel. Este un soi de circ în care îmblânzitorul de fiare e sfâşiat pe îndelete de tigrii săi pe care se vădeşte că nu îi cunoaşte deplin şi cărora nu este capabil să le repereze sălbăticia impetuoasă şi să le facă faţă. Mortificaţii sunt apoi nişte auto-abuzaţi: nu cunosc deloc plăcerea, pentru că nu ştiu ce este aceea stare hazlie, vioiciune, lejeritate ori alte astfel de staze necomplicate, simple, dar care fac să nu existe abandon, frustrare, ranchiună şi părăsire de sine. Dacă nu există gentileţe faţă de noi înşine şi al nostru corp, înfrângerea este inerentă şi fără drept de apel. Ca un mereu nou născut, trupul se cuvine a fi alintat, răsfăţat, tachinat în mod delicat. Lucrul acesta nu l-am învăţat din propria mea experienţă, ci din a altora.

Aveam un prieten mai tânăr, sclipitor de inteligent, nu prea arătos la chip, dar cu un corp splendid. Superb nu în sens atletic, musculos, ci superb sexual. Era un animal masculin de lux. Splendoarea venea din prospeţimea răcoritoare şi fină a acelui trup. Mai tânărul meu prieten îmi povestea că îşi crescuse el însuşi corpul ca pe un animal de rasă: se masturba des, deşi avea relaţii consistente cu femei. Nu din autoerotism se născuse, însă, trupul lui splendid, şi nici din narcisism. Ci, oricât ar fi de ciudat, dintr-un fel de alint gentil pe care şi-l acorda sieşi. În fiecare zi, trupul său era o nouă dimineaţă: proaspătă şi luminoasă. Se masturba, ca să îşi simtă corpul mai bine, mai aproape.

Dialectica între detaşare şi implicare este foarte vie în chestiunea sexualităţii: filamentele reacţiei de plăcere oscilează în funcţie de subtile simptome. Există, de pildă, simptomul numit "la foc iute" sau un altul numit "la repezeală", dar există şi simptomul "a molfăi bătrâneşte" sau "a munci pe brânci". Cristalele obţinute alchimic din erotism sunt, de aceea, foarte diferite; fiindcă nu de pietre filosofale este vorba aici. Anchilozarea este, din această pricină, boala cea mai gravă în erotism, întrucât declanşează o letargie senzorială de o asemenea anvergură, încât nici măcar o injecţie cu aşa-numitul ser al imortalităţii nu poate trezi. Miasme stătute, hăuri, înstrăinări, toate acestea şi ele strecoară lucruri insuportabile care instaurează prizonieratul atât pentru suflet, cât mai ales pentru trup. Un simţământ clinic se naşte atunci în chinuri: acela că lumea se dezagregă, că substanţele se golesc şi putrezesc în ele însele, că nu mai există nici direcţii, nici destin, nici plenitudine. Ci doar constrângeri oculte, ruşine, disensiune. Sau altfel spus, durere. Iar durerea, o ştim cu toţii, este opusul direct proporţional al plăcerii. Cel puţin în aparenţă!

Muşcăturile, ştie cineva cum sunt acestea? Muşcăturile pe umăr, ca nişte cicatrici voioase ori ca nişte tatuaje cu cerneală invizibilă, sunt acceptabile; dar cele care provoacă starea de voluptate sunt muşcăturile pe fese: nu foarte adânci, nu foarte dureroase, ci doar relativ suave. Nu mai este vorba de cvasicicatrici care ar putea avea efect stigmatizant, ci de nişte flori de gheaţă săpate în carne; cei care le provoacă nu au morgă de violatori, să fie limpede lucrul acesta. Femeile spuneau că astfel de muşcături dosnice (poate că acesta este termenul cel mai potrivit) catalizau frenetic extazul. Cine îndrăzneşte să facă aşa ceva, ca să verifice cum stau lucrurile, să facă; eu mă abţin: îm place, însă, imaginea de sine stătătoare a acestor muşcături care dantelează carnea unei femei. Ar putea fi, în ultimă instanţă, o formă de eleganţă recurentă, ştiu şi eu!

Când am văzut pentru întâi dată The Pillow Book, unul din filmele extravagante ale lui Peter Greenaway, dedicat caligrafiei erotice în piele, am regretat că insolitul regizor britanic nu folosise, ca mostră caligrafică, şi muşcăturile fesiere cu efect senzual. Drept care i-am scris lui Greenaway, explicându-i acest tip de caligrafie în carne, pe care o trecuse cu vederea. Spre uluiala mea netrucată, Greenaway mi-a răspuns într-o epistolă de-a dreptul structuralistă, explicându-se astfel: îl interesase materialul epidermic doar ca substitut al materialului filmic; în plus, nu mizase nici o clipă pe efectul de dantelărie în piele, ci pe acela de palimpsest. Nu este greu de ghicit că, treptat, am ajuns să-l întreb pe Greenaway cum ar putea folosi erotismul ca material filmic. Răspunsul a venit imediat: erotismul este îndeajuns de încâlcit, încât arta cinematografică ar face bine să-l descâlcească şi nu să-l înşurubeze şi mai tare. Aceasta nu înseamnă că sexualitatea se cuvine despicată în patru, ci doar că ea are nevoie, în artă, de addende şi efecte secundare mai degrabă decât de o abordare pedagogic-anatomică. Lecţiile de anatomie nu mai sunt gustate şi nici îngăduite, fiindcă riscă să fie omogene şi oţioase. Or, ceea ce vizează epoca noastră este heterogenitatea, caruselul, mozaicul şi efectul de puzzle! Şi cu asta basta, Greenaway a închis pentru totdeauna epistolarul nostru electronic.

Pot să mărturisesc acum că mi-aş fi dorit să primesc scrisori de dragoste caligrafiate în epidermă şi că, la fel de mult, mi-ar fi plăcut şi să trimit astfel de scrisori, precum în The Pillow Book. De fapt, ştiu sigur că va veni timpul când voi fi apt să scriu astfel de epistole şi să le trimit: mai mult decât epistolele în sine, este necesar să existe, însă, destinatarul lor. Şi mai mărturisesc aici încă un lucru: acela că muşcăturile fesiere au efect turbulent nu doar când sunt materializate de bărbaţi, ci şi de femei. Ba chiar aş spune că dantelăria muşcăturii executate de o femeie pe fesele unui bărbat este mai adâncă şi mai intensă. Cât despre artisticitatea ei, nu o mai pun la socoteală!

Oricât de esteţi am fi, oricât de gurmeţi, decadenţi, sofisticaţi, aristocraţi (sau mai puţin aristocraţi), decelabil mai cu seamă înăuntrul erotismului este cotidianul simţitor: pielea, şi nu ochii, mucoasele, şi nu ideile. Oare chiar cred în ceea ce scriu acum? Nu sunt cumva terapeutic de ipocrit şi de perdant? Nu dezinfectez aici presupusa purulenţă a sexualităţii, pentru a o infecta cu excesiv trăirism? Cuvintele însele mi se par neghioabe, irigând cu imprudenţă adevărul despre erotism, dacă există un astfel de adevăr, ca să-l pastişez pe Pilat din Pont, chiar dacă el minimaliza alt tip de adevăr decât cel de aici. O concluzie nu ar fi nici vitală, nici mortificatoare în acest caz, ci ar produce o năuceală de uzură ca din pricina unei nopţi de arest. Să lăsăm astfel de echivoc intempestiv pentru mai târziu, poate va fi nevoie de el, cine ştie! Deocamdată mă concentrez pe ceea ce înseamnă a fi liber până la dezorientare în erotism.

Nu voi emite accente despre pasiune, nici bule retorice despre gelozie şi invidie sexuală (invidie de penis, invidie de vulvă - sic!): nu ştiu nici măcar dacă este adecvat să fie puşi în joc termeni precum profunzime ori dragoste. Nu îi evit neapărat şi în nici un caz nu îi resping, dar nu îmi par aplicabili în pragmatica sexuală. Este o chestiune de receptivitate pe care Peter Greenaway, cel pomenit nu cu mult timp în urmă, a priceput-o: atingerile sunt poveşti incomplete (întrucât întotdeauna există, ca halou, o atingere şi mai febrilă, şi mai electrizantă decât cea care tocmai a fost epuizată şi pusă pe tapet) care pot fi corijate estetic, dacă emoţional nu este posibil. Minate de interdicţii, atingerile construiesc fie o anecdotică superfluă, fie se deplasează pe picioroange care să le ofere un aer tainic şi ocult. Cum nu există niciodată o asemenea atingere, ci mai multe, cu un conţinut şi o evoluţie diferite, Greenaway le percepe ca alcătuind un palimpsest caligrafic. O asemenea definiţie poate produce derive, întrucât excitaţia nu mai are nici o picătură de clandestinitate, ci este ca drumul în fiecare dimineaţă la serviciu şi întorsul, seara, acasă. Palimpsestul nu este periculos, fiindcă nu inaugurează o sală de bal sau o mare bibliotecă, ci un cub epidermic care poate fi manevrat cu parcimonie. Dezgustător de simplă definiţie, poate, dar care are darul să lanseze nelinişti tranzitorii. Palimpsestul este o întretăiere de replici contagioase, care pot fi savurate într-o carne iubită (sau măcar dorită). Dar, poţi, oare, într-atât să iubeşti un corp încât să faci din el un templu stratificat din castele de nisip? Întrucât tocmai aici, în acest punct, se ratează prin sine însăşi carnalitatea: rămâne să fie doar o indiscreţie lubrică şi o confidenţă pulverizată în stâlcite liaisons dangereuses.

Din păcate, formaţia mea de intelectual mă provoacă mereu la suite de monologuri vag socratice, adaptate, după cum se vede, la subiectul expus pe masa de lucru. Prefer, însă, formula de interogatoriu moderat, pentru a cuprinde ceea ce fac eu acum, înflorind pe alocuri. Dacă palimpsestul unui trup are efect vizionar şi conţine straturi de aventuri cognitive (pe lângă cele senzoriale), atunci succesul acestei definiţii este garantat. Dacă, însă, el este doar o platformă pentru peisaje automate cu pistile şi fante, care instigă la ceea ce îndeobşte şi foarte pe şleau numim coit, atunci palimpsestul este doar un balon de săpun, iar banalitatea sa poate fi uşor inventariată. În viaţă este nevoie de show, de surle şi trâmbiţe, de boxe prin care sonoritatea pulsează dement. Teatralitatea gesturilor drenează într-o parte sau într-alta reacţia sexuală; sau reactivitatea sexuală? Mereu mă protejez prin dubluri de cuvinte şi înghesuieli de imagini: miezul îl acopăr cu prea multe cuverturi şi cruste.

Mă întorc la discuţia pe care am deschis-o şi închis-o despre muşcături: este o adevărată cutie a Pandorei, eclectică şi inoperantă. Poţi să faci din muşcăturile erotice o dantelă vie sau chiar o pânză de păianjen? Femeile spun că acele muşcături nu trebuie să fie adânci şi dureroase, ci subtile, întrucât de fragilitatea lor depinde senzaţia magică. Eu, ca bărbat, pe de altă parte, cred că acele muşcături trebuie să conţină incisivitate şi chiar o formă de acaparare prin care trupul muşcat să devină, de fapt, un trup spontan posedat. Muşcăturile, deşi exterioare, interiorizează furtunile sexuale ori chiar le domolesc atunci când acestea riscă să se extindă pe un întreg ocean schizoidian. Destinate unei plăceri efemere, muşcăturile au ceva dintr-o iluzie pe cale de a se preschimba în acting-art, ca picturile lui Jackson Pollock care nu m-au convins niciodată, esteticeşte vorbind, dar a căror tehnică în mişcare rămâne, totuşi, fecundă. Muşcăturile executate erotic deschid, la rândul lor, posibilităţi de reactivitate sexuală sporită. Este adevărat că ele nu pot fi aplicate oricui şi că este nevoie de o breşă în cutume şi mentalitate, pentru a cultiva un asemenea demers despre care nu se poate spune că ar fi pitoresc!

Ambiguu, extravagant, deloc anodin - da; prudenţa mă face să evit cuvântul perversitate, întrucât prea este folosit abuziv. Nu am la îndemână o dialectică specială pentru a încerca să fac prozeliţi în mica artă a muşcăturilor erotice şi nici nu vreau acest lucru. Dar doresc să se ştie despre acest straniu insight în piele. Un psihanalist franţuz vorbea cândva despre eul-piele; oricât m-aş feri de zbaterile şi înţepenelile psihanalizei, termenul acesta îmi este cât se poate de util în acest caz. Când Dumnezeu l-a făcut pe om, el i-a pictat în ochi, buzele şi sexul, scrie Sei Shonagon, japoneza de la care a pornit Peter Greenaway când a făcut filmul The Pillow Book. Hristos pe cruce este aproape întotdeauna gol, mi-a scris Greenaway, iar muşcătura erotică ar putea fi echivalentul unui tatuaj. Am acceptat prima observaţie: Hristos este, într-adevăr, aproape totdeauna gol în timpul răstignirii (cum altfel?), dar nu există nici un fel de posibil (scornit) erotism în acest caz. În schimb, muşcătura erotică nu este deloc un tatuaj, ci exact pe dos.

În sfârşit, ajung acum, cu întârziere, la cel mai important cuvânt creat de Greenaway şi comunicat mie: corporealitate (a nu se confunda în nici un fel cu termenul corporalitate). Şi leg acest cuvânt, croindu-i haine ferfeniţite pe măsură, de eul-piele. Trebuie să ai ureche muzicală pentru a percepe spectacolul de tragedie antică al corporealităţii: tonuri şi inflexiuni de catifea metalizată, o senzualitate de erori şi găuri cosmice, abstinenţe şi asceze părăginite în care înmugureşte dorinţa ca un tren cu o întârziere prea mare - sau mai degrabă ca un ascensor oprit între etaje. Corporealitatea este o şedinţă de fotografie în care lumina are aburi şi ceţuri, iar umbra este intenţionat nefinalizată, pentru a putea intra mai bine în carne, agasând-o. Când Dumnezeu l-a făcut pe om, el i-a pictat în ochi, buzele şi sexul, scrie Sei Shonagon. Aceasta înseamnă că Dumnezeu a dorit să se ştie de la început ce este bărbatul şi ce este femeia şi ce fel de alcătuire sexuală îi desparte pe unii de alţii. Întrucât i-a făcut pe amândoi deodată. Ochi, buze, sex: a vedea, a atinge, a face dragoste. A nu vedea, a nu atinge, a fi abstinent - oricare variantă este posibilă.

Revin la corporealitate cu destulă înfrigurare conceptuală: cuvântul acesta instituie un timp suspendat şi o metarealitate ca o carapace de ţestoasă, apărând mai degrabă ideea de corp decât corpul concret. Cum sunt un admirator pătimaş al trupurilor devastatoare, nu pot decât să-mi închipui cum li s-ar putea aplica un asemenea concept prin intermediul efectului de seră. Cât de mult sau de puţin trebuie trupurile să se opună în aşa fel încât să devină dezirabile până la demenţă? L-am întrebat pe prietenul meu, bătrânul şahist, ce înţelege prin corporealitate (bătrânul şahist care habar nu avea de Peter Greenaway). El mi-a spus că probabil este vorba de complicitatea dintre trupul care funcţionează independent de realitate şi realitatea care nu poate funcţiona altfel decât prin trupuri, întrucât acestea sunt nişte tuburi (nu neapărat vicioase) care leagă zone de viaţă, ori chiar ţări şi imperii. Sunt nişte poduri care păcălesc, punţi care conţin o formă de prostituţie moale, întrezărită cu coada ochiului. Nimic nu este maşinal în corporealitate: informaţiile din viaţa cotidiană sunt nişte maseuri deloc orbi, cu degete butucănoase, dar apte pentru orice fel de intimitate.

Bătrânul şahist mi-a dat, de fapt, o definiţie sastisită, cheală şi boantă, fiindcă nu ştia ce să spună exact. Corporealitatea era un concept asemănător cu acela de liber arbitru, îngăduind evadări şi contradicţii, dar şi rarefiate fatalităţi riscând să se deşire pentru totdeauna. Şi atunci, brusc, am avut intuiţia că acest cuvânt, corporealitatea, are un conţinut înrudit cu ceea ce vor fi descoperit misticii spanioli, în special Sfântul Ioan al Crucii, atunci când a lansat pe piaţa religioasă formula de noapte obscură a sufletului. În sfârşit amorsasem bomba artizanală pe cale de a exploda. Fermitatea cuvintelor pe care nu ştiam să le îmblânzesc găsise o libertate dincolo de circumstanţe, o autoseducţie ca o cămaşă de zale aplicată pe corp, după ce a fost îmbibată cu miere; şi un fals determinism care descuraja meandrele şi intervalele de aşteptare. Noaptea obscură a sufletului!

Dar misticii spanioli mai găsiseră o meteahnă nuanţată a corporealităţii (avant la lettre) în formula mult mai dragă urechilor mele, aceea de trup al sufletului. Era o cruzime, oare, să văd în acest trup al sufletului singura formă desăvârşită de acuplare? Era o blasfemie acră? Palpitam la ideea că sunt un intelectual excentric care simte ca un animal. Trupul sufletului? Sei Shonagon, japoneza lui Greenaway, ar fi zâmbit discret, ca un fluture nocturn, cu aripi pufoase. Sau ca o pasăre pufoasă călare pe o pisică neagră, rostogolită în formă de ghem. Oricât de curaţi am fi, oricât de simpli şi sănătoşi, mereu există un strat de mizerie la baza gândurilor noastre. Mereu este trebuincios, de aceea, un colector de gunoi. Trupul sufletului era o nişă protectoare, un colac de salvare, un SOS lansat suav. Îl preluasem de la Sfântul Ioan al Crucii şi, iată, că îl prelucram, la rândul meu, dar nicidecum în sens mistic.

Corporealitatea se vădea astfel a fi, dincolo de spusa genezică a lui Peter Greenaway, o şansă de a face din corp nu un sandwich turtit, ci o limpezire a lumii prin nemaifărâmiţare, prin deschidere, ca o tunică încă necusută sau ca o piramidă de sticlă prin care soarele îşi reflectă protuberanţele şi pseudopodele altfel invizibile cu ochiul liber. Nu mai există solitudine, în acest caz, ci o împărtăşanie elastică, fără fixitatea şi rigiditatea unicităţii mult prea împovărătoare, adesea. Nu un gol plin, ci un preaplin deloc leneş, eficace în materiile sale compacte şi dense. Dar care nu instituia un prizonierat al excitaţiei. Ca şi cum ai preschimba, prin flash-uri, un bar de noapte într-un loc de rugăciune. Trupul sufletului - mereu la aceste două cuvinte mă întorceam, întrucât nu mă plictiseam de ele niciodată: erau de nedomesticit şi de neanchilozat. Erau ireversibile.