Cafea. Cafenele

Citiţi cuvântul înainte al acestei cărţi.

Într-o zi de marţi, 25 iulie 1815, un anume Henri Beyle desenează în jurnalul său intim un stingător de lumânări şi scrie: "Tot ce se va face de acum înainte în Franţa ar trebui să fie însoţit de următorul epigraf: Stingătorului de lumânări. Bastarzii ar trebui să fie mulţumiţi." Acest Henri Beyle, căzut împreună cu eroul său Napoleon după cele O Sută de Zile, s-a exilat la Milano, în Italia, patria aleasă. În 1817, va semna prima sa operă, Roma, Napoli şi Florenţa, cu pseudonimul Stendhal.

În iulie 1815, trecând prin Veneţia, continuă să scrie în jurnal, sensibil mai curând la femeile pe care le-ar putea poseda fără prea multe bătăi de cap decât la splendorile arhitecturale ale Serenissimei; se plimbă, se duce la baluri, se cam plictiseşte şi proferează brusc: "Am citit în cafeneaua Florian despre nenorocirile şi degradarea Franţei, mă refer la intrarea regelui şi la primele sale acte. Partidul stingătorului de lumânări triumfă." Indiferent de ce am putea crede despre reacţiile lui Henri Beyle, trebuie să remarcăm aceste cuvinte - "Am citit în cafeneaua Florian..." -, care au o rezonanţă la fel de anodină ca: "Am auzit la radio, am văzut la televizor...", din zilele noastre.

Aceste informaţii care îi provoacă astfel de stări în iulie 1815 nu îi sunt relatate de un călător sau un diplomat, ci le găseşte în presă. Le citeşte într-un ziar pus la dispoziţia clienţilor în cafeneaua Florian. Henri Beyle nu lungeşte subiectul, înainte de mijloacele audiovizuale, lucrurile mergeau de la sine. Regii, generalii, bancherii aveau spioni rapizi sau porumbei călători cu ajutorul cărora câştigau uneori câteva ore preţioase pentru a putea acţiona, dar publicul larg nu era informat decât prin intermediul ziarelor. Şi, cum distribuirea acestora nu era organizată ca astăzi, care era cel mai bun loc pentru a le consulta - mai ales ca străin - dacă nu o cafenea?

Cât despre Florian, de care Stendhal vorbeşte puţin, alegerea se impune de la sine şi lui Henri Beyle i se pare ridicol să spună mai multe. Florian nu este doar cafeneaua preferată a francezilor din Veneţia, dar e şi locul în care contele Gozzi a lansat una dintre primele reviste din Italia, Gazzetta Veneta. În acest strămoş al revistelor people, contele ţine cronica evenimentelor mondene, a bârfelor din oraşul dogilor, acordând un spaţiu generos anunţurilor de la mica publicitate. Potrivit lui Robert de Laroche, distins istoriograf al localului (Café Florian, Renaissance du Livre, 2000), Gazzetta este adesea citită în public, pentru ca toată lumea să se poată bucura de ea: "Citirea ziarului este o activitate colectivă care stârneşte discuţii şi comentarii aprinse. Cât despre anunţuri, e simplu: ţi-ai rătăcit vreun evantai, ţi-ai pierdut vreun câine? Vrei să vinzi un apartament? Câteva rânduri în Gazzetta, şi persoanelor în cauză sau interesate nu le rămâne decât să se adreseze acestui Florian atât de cumsecade, iar el va transmite mai departe."

Publicaţia lui Gozzi, a cărui politică este cenzurată, se vinde la preţul unei gazzetta, un ban în moneda locală. Ca o ironie a limbajului, cuvântul înseamnă şi "coţofană", şi această coţofană indiscretă şi vorbăreaţă, după chipul şi asemănarea amatorilor de cafea, va inspira nenumărate "gazete" în toată Europa, pe măsură ce băutura neagră îşi extinde imperiul dezlegând limbile, şi, după caz, inteligenţele. Prin urmare, încă de la începuturi a fost pecetluit un pact între cafea, conversaţie şi presă. Ziarele care conţin informaţii mai serioase se vor alătura, desigur, cuiburilor cancaniere înecate de fum, dar în 1815, pentru un personaj curios ca Henri Beyle, este cât se poate de firesc să meargă la Florian pentru a-şi savura cafeaua la lectura ziarului.

Piaţa San Marco, "cel mai frumos salon din lume", dispune deja de numeroase bodegi cu cafea atunci când în decembrie 1720, la începutul carnavalului, un anume Floriano Francesconi închiriază două săli micuţe sub noile palate ale procuratorilor, unde îşi atârnă firma patriotică Alla Venezia trionfante. Să nu fi ştiut el oare că în plan militar Veneţia nu mai este triumfătoare de la pacea semnată cu doi ani înainte la Passarowitz între austrieci şi turci? Clienţii săi nu văd în asta ceva maliţios şi îşi spun pur şi simplu: Andiamo al Florian, "să mergem la Florian". Localul e modest, fără ferestre. Iarna, cafeaua se bea cu picioarele în zăpadă; vara, la mesele aşezate pe dalele din piaţă. Nu ştim nimic despre acest Francesconi, cel care nu va lăsa în istorie decât moştenirea prenumelui său. Ce-i drept, suficient de simpatic ca să atragă un număr mare de obişnuiţi ai locului, el rezistă la presiunile concurenţei, găzduieşte Gazzetta contelui Gozzi, îşi extinde cafeneaua cu încă două saloane în 1750. Preocupat să-şi păstreze reputaţia de om cinstit într-un oraş închis în el însuşi, căzut în frenezia petrecerilor, unde nobilimea se ruinează la jocuri de noroc mai mult sau mai puţin clandestine, are grijă să alunge trişorii din cafeneaua lui.

Nepotul său Valentino îi va lua locul în 1773 şi dă dovadă de aceeaşi abilitate în vremuri care se anunţă grele. Atunci când Consiliul celor Zece limitează accesul femeilor în cafenele doar în perioada carnavalului, Valentino obţine o derogare pentru localul său select în care niciodată nu izbucneşte vreun scandal. Meseria de cabaretier presupune multă diplomaţie şi uneori ceva josnicii. Florian este locul de întâlnire preferat al blestemaţilor de francezi care proferează gânduri revoluţionare, şi, neputându-i împiedica să vorbească, Valentino nu se poate abţine să nu-i denunţe zelos Inchiziţiei, dacă e să-i dăm crezare lui Robert de Laroche.

De fapt, adevărata convingere politică a celui care îşi spune Valentino Florian este să lupte împotriva vânturilor şi a mareelor pentru a-şi menţine barca pe linia de plutire. La sosirea trupelor lui Bonaparte în mai 1797, el este cel care înlocuieşte firma Veneţia triumfătoare cu prenumele unchiului său. Republica Serenissima se scufundă, însă cafeneaua Florian rămâne la suprafaţă. Valentino amenajează alte saloane, mese de biliard, şi cafeneaua sa devine cea mai celebră din Europa. Este locul care, de-a lungul secolului al XIX-lea, reuneşte toată aristocraţia literelor, cum ar fi Germaine de Staël, Benjamin Constant, Chateaubriand, Stendhal, Lord Byron, Shelley, George Sand, Alfred de Musset, Charles Dickens, Alexandre Dumas tatăl, Théophile Gautier. Fără să-l uităm, desigur, pe Honoré de Balzac, ilustru amator de cafea: "Florian este în acelaşi timp bursă, foaier, sală de lectură, club, confesional şi e atât de prielnic pentru numeroasele chestiuni care privesc ţara, încât unele femei veneţiene habar nu au cu ce se ocupă soţii lor, care, ori de câte ori au de trimis o scrisoare, vin s-o scrie în această cafenea."

După moartea lui Valentino în 1814, cafeneaua rămâne în grija văduvei lui, Chiaretta, după care fiul său preia ştafeta. Ostil austriecilor care tocmai reprimaseră insurecţia republicană din 1848 şi care defilau în cafeneaua de vizavi, Quadri, din Piaţa San Marco, acestuia îi lipseşte vocaţia tatălui sau a unchiului său. În 1858 o vinde proprietarilor Cafenelei Oglinzilor (Caffè degli Specchi), care îi păstrează numele şi cheltuie o avere pentru a revoluţiona localul. Transformarea interiorului, unde abundă simbolurile masonice ale Progresului, Ştiinţelor şi Artelor, este atât de radicală şi fastuoasă, încât, odată cu alipirea Veneţiei pacificate la coroana italiană, nimeni nu va mai îndrăzni să schimbe ceva din decorul cafenelei Florian, aşa cum îl ştim astăzi, intact şi încremenit într-o eternitate stranie.

Odată cu căderea Republicii Dogilor, urmată de invazia franceză şi apoi de anii jugului austriac, veselia şi nepăsarea devin străine Veneţiei, care leneveşte şi se plictiseşte într-un mod burghez. Atmosfera oraşului decăzut e tristă, iar călătorii se complăceau în a-i descrie morbiditatea fantomatică; un sentiment de epocă, suav şi nociv, care face furori, dacă putem spune aşa, printre mulţi artişti născuţi prea târziu, care regretă că au ajuns la petrecere după stingerea focurilor. Oscar Wilde vorbeşte despre turul în gondolă ca despre o plimbare "prin mocirlă într-un sicriu". Thomas Mann îşi lasă personajul, Aschenbach, să moară de holeră în decadenţa din Lido, iar Henri de Régnier declară adunăturii sale de dandy melancolici: "Viaţa te degradează"... Paul Morand evocă cu destul umor, în lucrarea sa Veneţiile, "silueta de plop desfrunzit de toamnă" a lui Régnier, şef sentenţios al "Mustăţilor Lungi", care ţinea cenacluri la Florian sub portretul zâmbitor al chinezului.

Şi totuşi, nu toţi resimt aceleaşi apatii afectate. Şi spleenul unei generaţii se estompează odată cu ea. Alte glorii se înscriu cu zecile în cartea de aur a cafenelei Florian, de la Arthur Rubinstein la Jean-Paul Sartre, fără a-i uita pe Hemingway, Vittorio Gassman, François Mitterrand, ca să nu cităm decât câţiva dintre ei.

De acum înainte, în ciuda hoardelor de turişti care invadează aceste locuri sfinte, picturile murale sub sticlă, lămpile de Murano, lemnăria aurită, oglinzile, măsuţele de marmură, banchetele de catifea roşie, toate arată la fel de bine ca în 1858. Cafeaua şi produsele de patiserie sunt ireproşabile, personalul e amabil (aproape deconcertant într-un oraş în care portarii hotelurilor de lux arborează de bunăvoie o aroganţă odioasă) şi prompt: cafeneaua Florian are şaptezeci de angajaţi, într-adevăr. Chelnerii cu papion negru iau comanda şi încasează banii; cei cu papioane albe pregătesc tăvile şi servesc clienţii. Afară, în piaţă, o orchestră de patru-şase muzicieni interpretează valsuri vieneze şi arii tradiţionale nemuritoare, rivalizând cu aceleaşi şlagăre din Quadri. Fie că venim din Franţa sau Japonia, iluzia este perfectă: timpul s-a oprit aici.

O iluzie care se plăteşte, desigur: în spate, la bar, putem bea în picioare un espresso cu 2,50 euro în compania puţinilor veneţieni care locuiesc în zonă. Dacă ne aşezăm, expresso trece la 3 euro. Tot aşa, într-unul dintre saloanele fastuoase, însoţit de graţioasa carafă de apă, ajunge la 5,30 euro. Pe terasă, nota sare imediat la 10,80 euro dacă orchestra cântă (taxă care nu se aplică decât pentru prima consumaţie), şi doar am fi gata oricând să plătim dublu numai să le curmăm elanul muzical. Siropurile şi prăjiturile sunt scumpe şi ar fi bine să nu invitaţi sub o umbrelă la ora gustării patru copilaşi melomani. De asemenea, la Florian se vând tot felul de produse derivate: scrumiere, eşarfe, pahare, carafe, ceşti, cafetiere inscripţionate cu emblema sa. Şi CD-uri cu muzica sa redutabilă, 24 de euro bucata (un fleac).

Şi totuşi, preţuri deloc exorbitante dacă e să le comparăm cu cele practicate de alte localuri de acelaşi rang din Paris, Londra sau New York. Ar fi păcat dacă turiştii nu şi-ar oferi acest lux moderat. Dar să mergi zilnic la cafeneaua Florian presupune venituri mai confortabile decât în vremea lui Francesconi. Nu mai este locul în care se complotează, nu se mai revoluţionează lumea şi veneţienii care dispreţuiesc Florian se întreabă dacă mai este vorba de o cafenea sau de martorul unui timp încheiat, de vestigiile unei religii dispărute.

Întrebare valabilă, din păcate, pentru tot oraşul. Galeriile de artă înlocuiesc treptat buticurile obişnuite. Găsim mai uşor pantofi de firmă decât şerveţele de hârtie; sau mai degrabă groaznice bibelouri de duzină decât pâine. Şi, deşi aerul este încă gratuit, turistul istovit - avertizat că ceea ce nu are preţ este, în general, extrem de scump - se va gândi de două ori înainte să respire. Şi nu e singurul: în centru (56 000 de locuitori) unde lucrează 20% dintre imigranţi, preţul chiriilor a pus pe fugă în doisprezece ani un sfert din populaţie. Cine e de vină? Celebrul declin al Veneţiei nu datează din momentul marilor migraţii turistice de astăzi, ci din ziua în care s-a mulţumit să trăiască doar din propria-i reflectare. O mască nu e un chip, după cum nici carnavalul nu e viaţa.

Să fie totuşi muzeificarea Veneţiei ireversibilă? Oare, energia şi frumuseţea sa s-au pierdut în simulacrul climatizat al hotelurilor din Las Vegas unde navighează gondole electrice? Ameninţarea care planează asupra Veneţiei nu îi priveşte doar pe veneţieni; naufragiul lor va fi şi al nostru - naufragiul unei părţi bune din imaginarul european -, iar miza nu este numai estetică. Când o comunitate umană pierde sensibilitatea propriilor peisaje, îşi pierde şi busola, armele, se şterge. Protejarea lagunei împotriva mareelor, restaurarea pietrelor nu sunt decât o etapă a salvării; esenţialul se află în altă parte, în reîntoarcerea oamenilor şi a sensului, presupunând că putem schimba cursul istoriei. Subiect amplu unde simţim că apare efectul de seră. Prin urmare, este imperios necesar să-l dezbatem cu calm şi la rece. Într-unul dintre saloanele de la Florian de pildă, înainte să crească apele. Inchiziţia nu mai există, iar cafeaua este excelentă, ca-ntotdeauna.

Istoria cafelei este veche şi controversată. Cu două mii de ani î.e.n., în Etiopia, arbuştii de cafea creşteau în stare sălbatică în provincia Kaffa. Din ei se extrăgea un fel de terci hrănitor amestecat cu unt.

Se spune că în secolul al VIII-lea un tânăr păstor yemenit, pe nume Kaldi, intrigat de comportamentul caprelor sale, care erau agitate până în zori după ce păşteau bacele roşii ale arbustului respectiv, ar fi povestit fenomenul la mănăstirea Chahodet. Stareţul a fiert sâmburii acestor fructe şi, dat fiind că s-a dovedit a fi foarte stimulantă, băutura astfel obţinută a primit numele kawah (însemnând "elan", "vitalitate"), pe care îl regăsim în "caoua" din bistrourile noastre pariziene.

În secolul al XIV-lea sau al XV-lea, cafeaua este cultivată în Yemen şi exportată prin portul Moka. Oare e posibil ca, în acelaşi timp, în Etiopia sau în Yemen alţi doi călugări, care au pus la uscat prea aproape de foc crengile ude ale arborelui de cafea, constatând mirosul plăcut care emana, să fi sfărâmat întâmplător boabele prăjite, eliberând astfel aroma cafelei adevărate? E greu de spus cât e legendă şi cât e adevăr, şi ne vom abţine să punem la îndoială episodul fabulos în care Allah l-a trimis pe îngerul Gabriel să-l salveze cu o ploscă de cafea pe Mahomed aflat în suferinţă: întremat cât ai zice peşte, profetul ar fi dezonorat patruzeci de cavaleri şi onorat patruzeci de femei.

Călăreţii de cămile arabi şi pelerinii au răspândit apoi cafeaua, licoarea divină, pe traseul caravanelor, iar locurile în care poposeau au luat numele de cafenele. Şi, cum alcoolul era interzis de Coran, băutura euforizantă a suscitat un adevărat entuziasm popular, din Damasc la Bagdad, din Cairo la Istanbul, unde în 1475 se deschide primul local, Kiva Han. Emirii turci, la fel ca guvernatorii egipteni, neştiind să cântărească riscurile acestei băuturi febrile care îi făcea parcă prea vorbăreţi pe supuşi, au încercat de nenumărate ori să stăvilească valul, dar de fiecare dată închiderea cafenelelor a provocat revolte atât de violente, încât decretele de interdicţie au trebuit ridicate. În 1630, în Cairo existau o mie de cafenele.

Călătorii europeni în Orient au descoperit destul de devreme virtuţile revigorante ale kawah-ului. Din 1750, boabele de coffea arabica erau utilizate la Veneţia pe post de medicament. Înţelepţii oraşului l-au trimis în 1580 pe botanistul Prospero Alpino la Cairo pentru a studia această plantă care le plăcea atât de mult vecinilor turci. Cerându-i-se să interzică această otravă venită de la păgâni, papa Clement al VIII-lea a gustat-o: "Ar fi un păcat să le lăsăm doar păgânilor o băutură atât de delicioasă; să-l învingem pe Satana binecuvântând-o, ca s-o transformăm într-o băutură cu adevărat creştină." Botezată de suveranul pontif, cafeaua le-a fost recomandată călugărilor în lupta lor împotriva somnolenţei din timpul rugăciunilor nocturne.

După care boabele de cafea ajung în Marsilia în 1644, în timp ce olandezii încep să o cultive în Ceylon în 1658. În 1683, îşi deschide porţile în Piaţa San Marco o bottega di caffè. Veneţienii priveau totuşi băutura cu neîncredere. Umbla un zvon cum că ar exacerba lubricitatea femeilor, ar scădea virilitatea bărbaţilor şi i-ar incita la "vicii orientale". Ce-i drept, se ştia că băutura cu pricina înflăcărează verva adepţilor săi şi lumea se temea de agitaţia psihică, poate "liberală", sau chiar subversivă, pe care cafeaua risca să o provoace în rândurile poporului. Dar, odată cu avântul irezistibil al cafelei, începuse şi Secolul Luminilor şi al filozofilor - acela, mai sumbru, al Revoluţiei Franceze şi al Terorii -, iar Republica Veneţiană, la capătul cuceririlor sale militare, nu mai era "Dominanta" şi din ce în ce mai puţin "Serenissima". Rămânea cu îndelungata experienţă a negoţului: traficul cu acest straniu aur negru a dat naştere atâtor speranţe de profit, încât prudenţii veneţieni au preferat să-l transforme într-un adevărat comerţ. Veneţia devine astfel placa turnantă a importurilor care în 1789 ating recordul de 1.440.963 de livre.