Foxfire. Confesiunile unei găşti de fete

Citiţi o cronică a acestei cărţi.

Sărmana Elizabeth O'Hagan, cea micuţă şi dolofană, al nouălea copil al familiei O'Hagan, a doua fiică, dar de ce o chinuia toată lumea? - fraţii ei, ca să-i amuze pe puştii din vecini, băieţii ăia zgomotoşi, duri şi răutăcioşi, care odată, pe când avea şapte ani, i-au rupt chiloţii şi i-au aruncat sus, într-un copac, în curtea şcolii Rutherford Hayes, altădată i-au agăţat de gât un şarpe de casă ameţit şi rănit, iar ea a luat-o la fugă ca o isterică, un spectacol de tot râsul, iar odată, o întâmplare şi mai crudă (la care Maddy Wirtz, care încercase să-i oprească, fusese martor involuntar: îşi aminteşte totul atât de limpede de parcă ieri s-ar fi întâmplat), i-au înecat pisica de pânză într-un canal, sub ochii ei îngroziţi, ceea ce se dorea a fi o faptă amuzantă, dar urmată de plânsete, de isteria aceea copilăroasă, atât de durdulie şi de drăguţă era Elizabeth, cu buclele ei de un blond roşcat, care arătau de parcă i-ar fi dat cineva foc la păr, cu ochii căprui, calzi şi umezi, mereu întrebători şi îndureraţi; până la vârsta de unsprezece-doisprezece ani, avea deja contururi şi proporţii de femeie, sâni moi, de mărimea pumnului, nu prea bine susţinuţi de maioul de bumbac pe care îl purta, şolduri şi coapse ca jeleul, genunchi palizi, cu gropiţe şi cicatrice de la accidentele din copilărie, deoarece Elizabeth sau Rita, cum avea să i se spună, era renumită pentru neîndemânarea ei. Dacă nu o trântea nimeni la pământ, cădea şi singură. Dacă nu i se furau din mâini geanta cu mâncarea pentru prânz sau cărţile de şcoală, le scăpa şi singură. Insulte ca Mototoalo! şi Prostănaco! şi Grăsanco! şi chiar Retardato! au urmat-o chiar şi în primul an de liceu şi cu toate că vocile erau în general bărbăteşti, nu erau numai bărbăteşti şi cu toate că erau în general batjocoritoare, nu erau exclusiv batjocoritoare, uneori căpătau un ton de afecţiune entuziastă, de interes febril - deoarece dincolo de chipul palid şi rotofei al Ritei O'Hagan, ca şi în teroarea ei copilăroasă, strălucea, vizibil chiar şi pentru ochiul cel mai neexperimentat, o frumuseţe americană, de tipul celei care apare în mod curent pe coperţile de la Screen World, Women's Day, Collier's sau în reclamele la produsele de uz casnic fabricate de Procter & Gamble şi General Foods. Iar lacrimile Ritei - globulele acelea grăbite şi dolofane, semn al neputinţei - al lipsei de apărare - erau răsplata care venea negreşit: răsplata călăilor săi.

Şi când Rita i-a spus lui Maddy Wirtz: "Eu nu vreau ca lucrurile astea să se întâmple, ele se întâmplă pur şi simplu", Maddy Wirtz a dat din umeri, cu un aer agasat, nu voia să audă, nu voia să aibă de-a face cu fata asta ghinionistă din cartier, care era de fapt prietena ei, sau putea să pretindă că exista între ele un fel de prietenie vagă, atunci când "ceilalţi", cei care o batjocoreau, nu erau prin preajmă, "O, Maddy, nu mai fi atât de scârbită, nu eu vreau ca lucrurile alea să se întâmple, ele se întâmplă pur şi simplu", o lamentaţie repetată de parcă lucrurile penibile, ruşinoase şi ocazional alarmante care i se întâmplau Ritei veneau cumva din afara ei, de dincolo de ea, ca vremea, fără nici o legătură directă cu propria ei persoană: cu fizicul sau feminitatea ei.

"Pentru că plângi, d-aia se întâmplă, le place să te vadă plângând", îi spusese Maddy Wirtz Ritei O'Hagan, nu o dată, ci de nenumărate ori, în toţi anii aceia în care fetele au fost vecine, "...dacă măcar te-ai opri din plâns", iar Rita mergea repede, tipic pentru ea, ca să ţină pasul cu Maddy şi spunea, cu răsuflarea tăiată, dând din cap, şi cu bărbia grasă, palidă şi moale, tremurând: "Of, ştiu, ştiu... dar nu-mi dau seama că fac asta, pur şi simplu se întâmplă."

Dinţii de copil ai Ritei erau uşor încovoiaţi şi decoloraţi şi îşi făcuse un obicei din a-şi pune mâna la gură când râdea sau când zâmbea, un obicei de care nu avea să scape niciodată, dar şi mai enervant era că avea tendinţa să mijească ochii sau să clipească în felul ei dulce şi laş, de parcă privirea intimă a altcuiva sau conştiinţa altcuiva ar fi intimidat-o. Rita nu era grasă, era doar durdulie, ba chiar avea oase delicate, şi nici nu era înceată la minte, Maddy credea că e la fel de deşteaptă ca majoritatea colegilor, poate chiar mai deşteaptă, chiar dacă acest lucru nu se reflecta în activităţile sau rezultatele ei şcolare, aşa cum se întâmplă de obicei. Lui Maddy îi părea rău pentru Rita, fireşte că îi părea rău (îi venea greu să-i spună "Rita", deoarece numele era o parodiere batjocoritoare după numele Ritei Hayworth al cărei păr era şi el de un roşu la fel de aprins, ca o flacără), dar o şi dispreţuia pe Rita, da, probabil că o dispreţuia, şi se temea de ea, ce ciudat era că se temea de ea, de parcă neputinţa feminină, izbitoare, a amândurora şi atracţia pe care o declanşa această neputinţă putea fi contagioasă: ca atunci când, aşa auzise ea, îţi venea ciclul mai devreme dacă aveai surori mai mari, şi mai ales dacă împărţeai patul cu vreuna dintre ele.

Apoi a venit şi vara de dinaintea clasei a şaptea, când a început să circule povestea despre fraţii Ritei, cei doi fraţi mai mici, care au convins-o pe sora lor să meargă cu ei la un fel de casă izolată, construită de o gaşcă de băieţi mai mari, Viscounts îşi spuneau, undeva dincolo de şinele de tren, pe un teren necultivat, deluros, plin de gunoaie şi de panouri publicitare ridicate pe picioroange uriaşe, şi despre cum Rita O'Hagan, în vârstă de doisprezece ani, captivă acolo, a fost supusă la anumite acte care s-au săvârşit cu ea, asupra ei sau deasupra ei, pentru o bună parte dintr-o lungă amiază de august; şi când a fost eliberată şi lăsată să plece acasă, singură, ciufulită, plângând şi curgându-i sânge menstrual, mama ei a ţipat la ea şi a pălmuit-o şi nu a întrebat-o nici atunci, nici mai târziu, ce s-a întâmplat în acea după-amiază - dacă se întâmplase într-adevăr ceva. (Prima grijă a doamnei O'Hagan a fost ca soţul ei să nu afle nimic, deoarece domnul O'Hagan, muncitor la un atelier de reparaţii auto, avea o înclinaţie către chefurile melancolice cu spirtoase şi către acte de violenţă sporadice, majoritatea domestice, atunci când îl tulbura ceva.) Rita nu i-a spus nici lui Maddy Wirtz ce se întâmplase în acea după-amiază, deşi Maddy era pregătită să-i spună prietenei ei, cu desconsiderare şi dispreţ, ba chiar cu dezgust, că astfel de lucruri nu se întâmplă pur şi simplu, ci se întâmplă pentru că le laşi să se întâmple.


Ai fi crezut, nu-i aşa, că profesorii Ritei O'Hagan se arătau mult mai protectori faţă de ea, şi poate că aşa şi era în anumite cazuri, dar doamna Donnehower, profesoara de engleză de la clasa a opta, care i se adresa Ritei cu o voce uşor pierdută şi răbdătoare, atunci când venea rândul ei să citească cu voce tare (citeam Marjorie Kinnan Rawlings, The Yearling - o citeam de câteva săptămâni) şi Rita se bâlbâia şi se înroşea şi pierdea şirul, deşi urmărea cu degetul rândurile tipărite, cu o precizie fanatică; şi mai erau şi nenumăratele episoade umilitoare de la orele de gimnastică, de la care profesorul nu se obosea să o scutească, biata Rita, cu sânii şi şoldurile ei care se legănau, în mijlocul unui grup restrâns de fete supraponderale sau mioape sau prost coordonate, cu greu tolerate de restul copiilor; dar cel mai rău a fost la matematică într-a noua, când vocea tărăgănată, nazală a domnului Buttinger suna repetat, "Rita! Ri-ta! Du-te, te rog, la tablă şi arată-ne cum se face!" şi clasa chicotea în aşteptare, în vreme ce Rita nu nimerea nici să ia creta din mâna domnului Buttinger, şi se ducea la tablă într-o zăpăceală de neînţeles şi cu o ruşine fizică mută. Rita O'Hagan nu era nici pe departe cel mai încet sau cel mai prost elev din clasa domnului Buttinger (deşi, de dragul distracţiei, putea să pară astfel), dar era elevul care se ruşina cel mai uşor de greşelile sale, cel mai sfios, cel mai predispus să izbucnească în lacrimi. Şi ce lacrimi mari, ca nişte bijuterii, îi curgeau pe faţă! Aşa că domnului Buttinger i se făcea milă de ea în cele din urmă, în timp ce mâzgălelile ei de pe tablă deveneau din ce în ce mai mici, şi chiar dacă Rita ar fi ştiut răspunsul corect, tot nu l-ar fi putut reproduce în faţa atâtor ochi zeflemitori, iar el nici nu se aştepta ca ea să ştie şi o trimitea la loc, agitându-şi mâinile, de parcă ar fi mânat o oaie sau un câine, clătina din cap, zâmbea şi făcea cu ochiul către clasă: "De-ajuns, Rita, te-ai expus destul."

Ochii lui străluceau palizi ca nişte stridii în spatele lentilelor ochelarilor. Dacă te uitai de-aproape, îi vedeai urme de degete pe lentile.


Multe zile a meditat-o domnul Buttinger pe Rita - pronunţa cu mare atenţie cuvântul "me-di-ta" -, obligând-o să-şi corecteze greşelile din ziua respectivă de la tablă. Câteodată mai erau prezenţi şi alţi elevi înceţi sau nepregătiţi, dar, de cele mai multe ori, era singură.

Astfel putea să-i ofere Ritei, după cum el însuşi spunea pe un ton acru, atenţia pe care o necesita ignoranţa ei.

Domnul Buttinger era şi el un bărbat durduliu, mic de statură, îndesat, cu un păr ţepos, brun-roşcat şi pe alocuri încărunţit, cu o faţă care părea compusă din mai multe straturi, cusute parcă unele de altele, ca pielea unui elefant, cu pliuri şi cute; buzele lui erau groase şi veşnic umede -"Buze de Negru" i se spunea pe la spate. Prenumele lui era Lloyd şi avea patruzeci şi şapte de ani, urma noi să aflăm din ziarele care relatau despre pensionarea lui. Ştia pe de rost toate formulele şi problemele de matematică din cartea noastră, putea să ne predea în timp ce se holba pe fereastră la cer sau, pe jumătate zâmbind, pe jumătate încruntat, în spatele clasei, de parcă acolo ar fi fost linia orizontului, sau la oricare dintre noi, la Rita O'Hagan de exemplu, evident, ea îl fascina, o femeie-copil, o femeie pe cale de a îmboboci, de a se împlini, ghemuită în banca ei din primul rând, la doar câţiva paşi de catedra domnului Buttinger, prima bancă în dreapta. Unde în mod firesc aşezi un copil încet şi ignorant, de dragul pragmatismului; unde, fără a-şi părăsi catedra, putea să stea cu ochii pe ea.

Trebuie să spun, deşi pe-atunci n-o ştiam, că am avut ce învăţa de la domnul Buttinger. Sau prin intermediul lui, sau în ciuda lui. Îl uram şi mă ura şi el pe mine, pentru că stăteam la fel ca Legs, mă holbam şi refuzam să râd la glumele lui scârboase, refuzam să rânjesc la batjocorirea Ritei, de care ne era într-adevăr ruşine, dar care rămânea totuşi prietena noastră, era prietena noastră şi stătea pe capul nostru, dar eu tot am învăţat lecţiile din carte, săptămână de săptămână, şi poate că notele mele nu arătau asta (domnul Buttinger, ca şi alţii din şcoală, era sever la note când aveai ceea ce se cheamă o temă neîngrijită, ţi se putea scădea nota cu până la optzeci şi cinci la sută pentru "aspect neîngrijit"), dar eu am înţeles entuziasmul universului numerelor invizibile şi neatinse, care nicicând nu puteau fi contaminate de practicienii umani, şi cu siguranţă ştia şi domnul Buttinger lucrul acesta, el, cu oftatul lui zgomotos şi comic, cu batista lui murdară cu care îşi ştergea fruntea, se vedea în felul în care întrerupea un elev care se împotmolea la răspunsul corect, la unul din paşii corecţi care conduc la răspunsul corect, întotdeauna exista un răspuns corect în universul numerelor.
Şi se ridica în picioare şi se ducea la tablă gâfâind şi asudând, cu o fericire violentă în felul în care mânuia creta. "Vedeţi? Aşa se face!" Buzele îi luceau de salivă. Nu ne dădeam seama dacă era supărat sau dacă râdea de noi.

Domnul Buttinger şi-a limitat cu viclenie persecuţiile hărţuitoare la elevii mai slabi precum Rita O'Hagan. Ştia să nu se lanseze în confruntări cu alţii, cu băieţii mai mari de pildă, cu nume ca Bocci, Rinaldi, Wolwicz, Korenjak, care stăteau pleoştiţi în băncile din spatele clasei, şi nici cu anumite fete independente, ca "Margaret Sadovsky", care nu puteau fi făcute să zâmbească şi de la care se aştepta să primească în loc de temă o coală albă de hârtie, ruptă neglijent din caiet, doar cu numele mâzgălit pe ea.

(Legs se lăuda: "Să mă pice la teste în timpul anului, că dacă iau examenul de sfârşit, trebuie să mă treacă", ceea ce era corect, cu excepţia faptului că, la fel ca mulţi alţi profesori mai în vârstă din şcoală, domnul Buttinger nu a picat pe nimeni aproape, îi trecea cu indiferenţă pe toţi, chiar dacă învăţaseră sau nu. Era felul lui de a spăla putina, o răzbunare subtilă şi severă.)

În toamna şi în iarna acelui an, eram în clasa a noua, Ritei îi era deja groază de şedinţele de "meditaţie" de după şcoală, deoarece, după cum ne spunea şi nouă, domnul Buttinger se holba atât de insistent la ea! - o punea să facă probleme de matematică la tablă, în timp ce el stătea pe scaunul lui, tras de sub catedră, cu faţa foarte aproape de ea, într-atât de stânjenitor de aproape de ea încât îi auzea răsuflarea şi îi simţea mirosul dulceag şi stricat al corpului, care îi penetra hainele şi, din când în când, mormăia în semn de aprobare sau dezaprobare, din când în când ofta de parcă s-ar fi confruntat cu o datorie paternală, cu o sarcină dificilă, se ridica în picioarele lui scurte ca să apuce bucata de cretă dintre degetele Ritei, ca să-i arate cum ar trebui rezolvată problema, din când în când îi şi strângea umărul durduliu ca să accentueze, "Nu, Rita, aşa se face, te rog, fii atentă, aşa se face", se încrunta şi pufnea dispreţuitor, şi dacă Rita se retrăgea din faţa lui, el înainta spre ea, o înghiontea, uneori chiar o atingea pe sâni, prefăcut accidental, pentru ca ea să nu-şi dea seama ce face sau în aşa fel încât să pară ea vinovată dacă se întâmpla.

În acea după-amiază oribilă de august, Rita încercase să fugă de băieţi, care o făcuseră să ţipe de durere. Practic, domnul Buttinger nu i-a făcut niciodată rău. Nici nu a ameninţat-o. Aşa că ea nu a fugit niciodată, nu a avut niciodată curajul să fugă, mergea încet spre casă după şedinţa de "meditaţii", năucită şi suspinând încet, sperând ca mama ei să nu o privească şi să nu observe imediat ceva pe chipul ei, ceva ce ea nu conştientiza, şi să o pălmuiască tare, ca în după-amiaza aceea de august.

Cu o excepţie: într-o după-amiază, spre sfârşitul lui ianuarie 1953, iată-l pe profesorul de matematică de la clasa a noua, domnul Buttinger, ieşind pe uşa din spate a liceului Captain Oliver Hazard Perry, cu servieta în mână, evident grăbit, evident sperând să nu se întâlnească cu vreunul dintre colegii săi profesori, nici să fie văzut de ei, priveşte grăbit în dreapta şi-n stânga, apoi se îndreaptă spre maşină, un Ford din acelea care trec mereu neobservate, parcat în poziţia lui obişnuită, în parcarea şcolii, îşi drege zgomotos glasul şi tuşeşte, scuipă în timp ce descuie portiera, intră, ciudat, e un bărbat scund, grăsuţ şi îndesat, cu o faţă care pare înfierbântată, cu ochii tulburi, dar de fapt e emoţionat, chiar bucuros, pantalonii îi sunt prea strâmţi între picioare şi pe talie, dar lăsaţi la genunchi, însă el nu se gândeşte la asta, se gândeşte la ceva care îl face să schiţeze un zâmbet viclean şi libidinos, rapid ca limba unui şarpe, apoi scoate maşina cu spatele din parcare, iese în trafic şi se îndreaptă spre nord, pe Erdman Street. Apoi spre est, pe Church Street, apoi din nou spre nord, pe Fairfax. Merge pe ruta lui obişnuită, pe Second Street, unde locuieşte, într-un bloc, lângă un parc micuţ, locul ideal pentru un burlac, într-un cartier bun, unde lumea îl cunoaşte şi îl respectă, e profesor, aşadar un om cu carieră, să fii respectat înseamnă mult pentru Lloyd Buttinger şi de aceea, crede el, are succes ca profesor, este admirat şi temut şi nu-şi lasă niciodată elevii să întreacă măsura, trebuie să pretinzi respect, spune Lloyd Buttinger, altfel îţi pierzi autoritatea şi nimic nu e mai preţios decât autoritatea.

Pe Fairfax, aproape de Sixth Street, se află o cale ferată şi tocmai trece un tren, vagoanele de marfă zăngăne necontenit, ceasul arată patru şi treizeci de minute şi traficul este blocat în aproape tot cartierul şi atunci Lloyd Buttinger îşi dă seama cu nelinişte că oamenii se uită în direcţia lui: la maşina lui? pe laturile şi în spatele maşinii? şi apoi la el, cel din spatele volanului? înghite în sec, se încruntă, se foieşte nervos pe scaun, priveşte hotărât în altă direcţie, dar nu rezistă să nu se uite în spate şi, ca într-un coşmar, îşi dă seama: un bărbat pe care nu-l mai văzuse în viaţa lui, îmbrăcat într-o geacă de blugi, stă pe trotuar şi se holbează neîncrezător la maşina lui, clipind, uitându-se cruciş, şi doi adolescenţi se opresc din mers ca să se uite şi ei, izbucnesc în hohote de râs arătând spre el, acum e deja disperat din cauza traficului, să se mişte mai repede, să-i dea drumul mai repede, dar vagoanele de marfă huruie în continuare, iar acum o tânără femeie, îmbrăcată într-o haină cu un guler elegant de blană, se opreşte înainte de a se urca în maşina ei parcată, privind încruntată la ceva din spatele maşinii lui, apoi îl priveşte pe el, ducându-şi mâna la gură în semn de dezaprobare şi oare nu o cunoaşte de undeva? să fie mama unuia dintre elevi, sau, mai rău, soţia vreunui coleg?

Lloyd Buttinger ştie că ar trebui să coboare din maşină şi să cerceteze, dar îi e groază de ce ar putea vedea, nu vrea decât să ajungă acasă, e disperat să ajungă acasă, să aranjeze lucrurile, să devină invizibil. Dar ce coşmar să meargă pe Fairfax jumătate de oră, cu o droaie de martori după el, unii dintre ei elevi, feţe pe care le-ar recunoaşte dacă ar îndrăzni să se uite, ştie că toată lumea îl priveşte ca la circ, dar nu-şi poate da seama de ce expresiile pe care le vede sunt diferite, uimire dezaprobatoare, dezgust, râsete, cele mai supărătoare sunt râsetele obscene şi grosolane, bărbaţii rânjesc şi îi arată pumnul, băieţii fac gesturi obscene, câteva claxoane sună şi, la o intersecţie aglomerată, un tânăr loveşte în capota maşinii şi strigă cuvinte pe care Buttinger nu le înţelege: şi-a închis bine geamurile, nu aude. Ajungând în parcarea de lângă locuinţa lui, trebuie să mai îndure încă doi sau trei martori, oameni care îl cunosc pe Lloyd Buttinger după nume şi reputaţie şi, zărindu-i maşina, văzându-l pe el, se uită lung câteva secunde, apoi îşi întorc hotărâţi privirea şi trec mai departe fără să-l salute, în afară de ei, nu mai e nimeni (doar dacă nu cumva, desigur, cineva priveşte pe furiş) şi, în sfârşit, coboară din maşină, se uită ameţit nu o dată, ci de două ori, nu de două ori, ci de trei ori, el însuşi se uită la literele mari, de un roşu înflăcărat, pictate peste vopseaua fără luciu a Fordului său din 1949: SUNT BUZE DE NEGRU BUTTINGER SUNT UN BĂTRÂN LIBIDINOS MMMMMM FETE!!! PREDAU MATE ŞI GÂDIL ŢÂŢE IO'S BUTTINGER DAU LIMBI.

Şi cel mai enigmatic lucru dintre toate: RĂZBUNAREA FOXFIRE! pictat pe bara de protecţie din spate, nu o dată, ci de două ori. RĂZBUNAREA FOXFIRE!

Iată-l aşadar pe Lloyd Buttinger privind cuvintele acelea oribile pictate pe maşina lui, nu pe portiera stângă, unde le-ar fi putut vedea când a descuiat-o, ci pe spate şi în partea dreaptă, e uluit, îngreţoşat, literalmente i se face greaţă, urechile îi vâjâie, îşi linge încontinuu buzele, încercând să înţeleagă cine a făcut asta şi de ce, şi oare secretul lui a ieşit la iveală, nu poate să gândească, dar da, a ieşit la iveală, nu mai poate fi un secret, de-acum e dat în vileag, priveşte în gol, clipind prin ochelarii lui murdari RĂZBUNAREA FOXFIRE! RĂZBUNAREA FOXFIRE! chiar şi când un bărbat, dezgustat, îi strigă: "Hei, mai bine ştergi chestia aia de acolo, e chiar scârbos, omule!"