Liviu Ioan Stoiciu, Craterul Platon,
Editura Vinea, Bucureşti, 2008, 96 p.
Epica suportă periodic injecţii de viaţă, de realitate nouă, adaptându-şi formele şi registrele la scheme succesive, diferite, de configurare socio-culturală. Lirica (fie ea şi aceea ironică şi biografistă a "optzeciştilor") are un grad mai mare de autonomie şi indeterminare. Ea evoluează în răspăr şi chiar în afara modelelor oficiale, creându-şi propriile culoare şi sisteme auto-centrate. Prozatorii veritabili pot coagula o şcoală şi o direcţie; poeţii adevăraţi, nu. Punându-i alături în antologii de grup, constatăm cât de slabă e coeziunea grupării şi cât de puternică se dovedeşte personalitatea câte unui solist.
Inclusiv într-un volum precum Băutorii de absint (2007), reunind poeţi atât de originali şi de diferiţi (Traian T. Coşovei, Nichita Danilov, Ion Mureşan, Ioan Es. Pop), Liviu Ioan Stoiciu se vedea ca "răţuşca cea urâtă şi îndărătnică". Ambiţia ieşirii din rând e manifestă, sub forma clasică a încăpăţânării, în toate volumele mai noi ale poetului, mult dincolo (dincoace) de etapa maturizării şi consacrării. Publicistica lui, adesea aţoasă şi înfierbântată, şi poezia, ilustrată pe cât de abundent, pe atât de pregnant, reconfirmă o solitudine orgolioasă, de care scriitorul suferă numai pe jumătate. Un obraz plânge, dar celălalt râde fiindcă poetul e singur şi nefericit, în cadrul ostil ori indiferent al societăţii, în mijlocul regrupat şi relocat al semenilor săi. Din această izolare şi înşurubare în propria singurătate apar... noile secvenţe lirice, tractate de un discurs prozaic, fragmentar şi serial.
În Craterul Platon, realitatea înconjurătoare, socială şi pur umană, aproape că nu mai este percepută. Am notat o singură referinţă la epoca "batjocoritoare şi blazată" care ne-a fost dată. În rest, lumea poeziei e susţinută de o gândire producătoare paradoxală, proiectând viitorul şi reproiectând trecutul într-un flux continuu. Craterul de pe suprafaţa Lunii care a înfierbântat imaginaţia astronomilor e o metaforă suficient de enigmatică şi de cuprinzătoare pentru a reuni toate aceste proiecţii şi fantasme ale unui protagonist ce simte "că-i ţâşneşte sufletul prin creştetul capului". Volumul e plin de emanaţii şi câmpuri energetice, uşi secrete spre alte dimensiuni, corpuri meteorice, "cristice" (ghilimelele îi aparţin autorului) şi un şirag de sistem-informaţie-revoluţie. Oceanul originar, cu infinite resurse, şi realitatea spirituală paralelă, cu prefigurarea şi conservarea unei noi energii, completează acest decor astral, ce scapă presiunilor atmosferice şi istorice. În altă viaţă, dinspre finalul cărţii de faţă, dă o stranie senzaţie de reîntregire. Însă nu ajutorul cosmic e decisiv aici. Dragostea pierdută, evocată cu o neobişnuită intensitate, reface conturul uman. Splendid, poemul trebuie citat in extenso: "ascuns sub un şal, corpul/ tău astral, cu/ o coadă încolăcită în jurul capului, corp invizibil pentru/ orice alţi ochi în afară de ai/ mei, oprit să/ mă învăluie, fierbinte, plăcut, senzual,/ lucitor, în pulberea/ iernii, gata să-mi înăbuşe orice voinţă... De unde ai/ reapărut? «Din care strat spiritual/ sedimentat»?/ (...) Îţi aminteşti, era cald, o vară/ întârziată: pe când acum... Mai pun un lemn în soba de teracotă,/ lemn de prun. Lemn de prun,/ lemn de prun... Cânt. Nu mai există cale de întoarcere?/ Stau sub (sic!) cu o cutie de pizza,/ goală. Draga mea, sunt un om istovit: nu te uita că în fiecare zi// alerg după tine prin casă! Alerg din senin/ şi deodată alunec pe/ pardoseală, azi m-am agăţat în ultima clipă de scrin, să/ mă echilibrez, şi am vărsat un/ sertar. De la o vreme, păţesc la fel, vărs, ieri am vărsat un sertar cu/ făină, alaltăieri unul cu cafea, mâine voi/ vărsa sigur un sertar cu ceai, răspoimâine unul cu zahăr... Sunt morţi/ care cer de pomană? Acum a rămas să-mi vărs/ maţele... Sunt confuz. Îţi simt prezenţa în casă. Deşi sunt atât de singur...// Aud un huruit. Tu erai aşa neîndemânatică! Vino/ înapoi, dragostea/ mea. De ce nu mai apari în carne şi oase? Alerg de la birou la/ geam, poate m-ai chemat? Ai bătut în geam? Nu/ am auzit bine... Mă uit înlăuntrul meu. Am senzaţia de întreg. Ah, luminiţele caselor amestecate cu luminiţele ochilor/ tăi, mănunchiuri de steluţe, deasupra/ gheţii patinoarului/ din grădină. Şi tot felul de materii/ rupte, împrăştiate, din câmpul tău energetic... Ai fost azi/ pe aici? Parcă mi te închipui: purtând/ resturi animale şi spori, dispărând în abis, visătoare...// Restul? E în fotografie, în spatele căreia/ pâlpâie ceva.".
Textul este întru totul caracteristic pentru lirismul sincopat al lui Liviu Ioan Stoiciu; şi pentru scenografia sa dezarticulată. Procesul creaţiei poemului pare mai important decât produsul finit. Când acesta e în fine obţinut, nu are rotunjime formală. Păstrează un aspect descusut şi, mai mult decât atât, face vizibil efortul autorului de a-l fi scris. Ezitările, răsucirile, întreruperile, reluările rup, aparent, structura poeziei, reconfigurând-o însă într-un plan de autenticitate superior. Puterea sentimentelor "diurne" şi forţa pulsiunilor obscure se sprijină pe o scriitură dezasamblată. Pe scurt, poetul "optzecist" nu scrie frumos. Miza lui nu e retorica, dar intensitatea lirică.
Şi el ştie, în acest univers enorm adus în contextul poeziilor din Craterul Platon, să evite glisarea curentă a altor autori fantezişti, de la cosmic la comic. La câţiva centimetri numai de ridicolul figurativ ce abia aşteaptă să apară din "teaca proceselor organice şi psihice", Liviu Ioan Stoiciu se repliază brusc şi adecvat, schimbând registrul, mutând accentele, trecând de la o gravitate prea marcată, riscantă sub raport artistic, la oralităţi bine înscenate. Apar frecvent pauze de respiraţie în construcţiile fantasmatice, fragmente de realism într-o mare energetică şi, invers, deschideri ale existenţei obişnuite către Altceva.
Biograficul va fi reordonat şi reinterpretat pe această scală neliniştitoare a paranormalului. Din seria de întâmplări trăite, nu puţine devin experienţe cântărite şi înţelese retrospectiv. "Retras în pustiul sufletului său", personajul construit şi urmărit îndeaproape de autor (el însuşi) descoperă peisaje halucinante, devastate şi amestecate, reale şi spectrale în aceeaşi măsură.
Trecutul în straturi-straturi de cenuşă, contemplat cu ochiul avid al turistului la Pompei sau la Piramide, e "remodelat" local, cu cioburile de oale, bălegarul şi lutul strămoşului. Din "mâlul" memoriei, care sare peste epoci întregi pentru a recupera originile propriu-zise, apar secvenţe, întruchipări, întrupări, "grupuri de suflete" pulsând după "o inimă preistorică". Să fiţi pe aproape e un alt poem notabil, pe care o lectură cuminte (ca să nu zic leneşă) nu-l poate asimila: "ce fum înecăcios! Tuşeşte, se sufocă./ Ard paiele umede în tine, mocnit. Sunt paiele tainei/ pocăinţei... Arzi în propriul tău/ interior la foc/ mic, în singurătate, bătrâne, lasă acum învăţăturile.// Îşi pipăie iar săculeţul cu plumbi,/ pentru puşcă: în curând,/ în curând voi striga «Luaţi Duh Sfânt!», să fiţi pe aproape...// Cu tatuaje pe mâinile groase, cu/ cercei în urechi - îşi dă jos, încet-încet, masca verde,/ grea, de plumb oxidat, de pe faţă şi/ pocneşte dispreţuitor din degete: mă tot cheamă apa/ adâncului din mine, de trei zile, să-mi/ sting focul/ dar eu sunt surd. «Adevărul e că trebuia s-o rupi mai/ demult cu trecutul»... Noul a luat locul/ vechiului?// Merge agale, cu capul/ plecat, cu ochii în jos, ţinând în mână un/ toiag şi purtând pe spate o/ puşcă de vânătoare şi o raniţă goală făcută din/ piele de ţap. Poate va reuşi să/ determine ca anumite evenimente să se producă mai repede. Sau mai încet."
Completată aici de fotografiile nu mai puţin expresive ale lui Dan Alexandru Taban, de interior (templul Luxor) şi de exterior (o formidabilă încolăcire de rădăcini a unui copac de la cascada Putna), lirica lui Liviu Ioan Stoiciu se joacă încă bine cu anii. Craterul Platon e poate cel mai bun volum de poezie din 2008.