Un tovarăş de sus - Fantoma din moară, de Doina Ruşti

După debutul în roman cu Omuleţul roşu (2004) şi după insolitul Zogru (2006) cu un vampir, fantome, glole şi morgoni pânditori, Doina Ruşti revine în scenă cu o carte evident mai ambiţioasă: Fantoma din moară.

Culoarul supranatural este păstrat, dar tonalitatea se schimbă. Dacă în Zogru autoarea îşi propunea să dea o carte agreabilă, un story cursiv, punctat de surprize şi revelaţii eterice, noul roman, masiv şi "aglomerat", se citeşte cu o anume - scontată - dificultate. Alternările de planuri şi glisarea continuă de-a lungul unui ax temporal, inserturile narative ce par să disperseze, dar completează până la urmă povestea centrală, romanul stafiei pe care îl scrie un tânăr, Florian Pavel, perfect familiarizat cu experienţele intime ale unui alt personaj, Adela Nicolescu: toate aceste fineţuri (meta)ficţionale arată o prozatoare nu doar talentată, ci şi exersată.

Scena ei este cea a satului românesc în comunism, cu episoade individuale ale dramei colective. Comoştenii doljeni înseamnă, cu trecerea timpului, tot mai puţin. O comunitate chircită, bătrână şi nevoiaşă, în care se mai disting parcă doar figurile lătăreţe ale factorilor de răspundere: preşedintele Căruţaşu, miliţianul-şef Grigore, directorul unui Institut fantomatic, poreclit Pionierul şi consoarta lui veterinara, temperamentala Iulica. Personaje de prim-plan, mai discrete însă în manifestări, sunt omnipotentul Nini Jighereanu şi omul lui de execuţie, Mitiţă Pistol, plastic portretizat: "Mitiţă era paznicul dosarului cu lacăt. Un om scund, negricios şi cam îngrămădit, cu omoplaţii blocaţi de grăsime şi faţa încordată, ca de tigru, Mitiţă era bătrân, dar bătrân, cum nimeni nu bănuia, trecut de 80 de ani. Ieşise de mult la pensie, dar nu stătuse nicio zi deoparte. Rămăsese acolo, lipit, chiar Nini îl reîncadrase, nici nu se mai ştia pe ce post, rămas la acelaşi grad din anii \'60. Dar neobosit, mişcându-se cu aceeaşi faţă de când îl ştia, indispensabil şi nemuritor" (pp. 233-234).

În cealaltă extremă socială, alunecă mai rapid sau mai lent mulţi dintre săteni. Cu excepţia celor daţi pe brazdă, a adaptaţilor deveniţi informatori şi activişti mărunţi, familiile numără "o sumă" de probleme şi cazuri. Aparent, acestea sunt izolate şi particulare. Doar ghinionul, neşansa, ceasul rău au făcut ca părinţii Adelei Nicolescu să dispară din sat, iar femeia de casă a familiei lor unanim respectate să fie găsită moartă, cu faţa făcută zob. Doar fiindcă aşa vrea ea, Lucica, tânără şi apetisantă profesoară rurală, va participa la o petrecere sordidă organizată de miliţian, unde va fi violată de câţiva tovarăşi de nădejde. Numai printr-un concurs nefast de împrejurări se explică faptul că un om care a avut neinspiraţia să moară înainte de 1 Mai muncitoresc va fi îngropat abia după cinci zile. Revenind la casa Nicoleştilor, să observăm graficul dezordonat al furturilor din gospodăria întemeiată, la începutul secolului, de către învăţătorul satului. Urmaşilor săi li se fură ba scaunele, ba întreg bufetul (!), ba cărţile, pentru a se face focul cu ele (de înţeles: e criză de lemne). Iar după moartea bătrânilor neputincioşi, o şatră de ţigani ocupă şi usucă pur şi simplu curtea care, altădată, reprezenta centrul de lumină al Comoştenilor. Revenită în sat, Adela (Del) Nicolescu priveşte cu jale către casa părintească: "Curtea se întindea netedă, acum fără copaci şi fără clădiri, ocupată de corturile costorarilor ca o tabără de război. Din fosta casă mai rămăseseră doar scara şi zidul dinspre moară, ca un decor de teatru, cu fereastra de la care Del privise de atâtea ori spre crucea roşie a morii." (p. 167). Senin şi vesel, apărătorul ordinii publice îi are la mână şi pe ţiganii autoîmproprietăriţi (ei trebuie să cotizeze pentru a rămâne în graţiile şefului de post), şi pe moştenitorii siluiţi: "La urma urmelor - analizează el situaţia, cu un cinism "tehnic" -, ţiganii nu erau pe teren public, ci în curte la Nicolescu. Fata aia, Adela, trebuia să se ocupe, să-i dea în judecată pe ţigani şi aşa mai departe. Ceea ce ştia foarte bine că nu era posibil, pentru că ţiganii n-aveau acte, nu figurau în evidenţe şi nu puteau fi convocaţi. Vânzarea terenului ori a caselor particulare era interzisă. Se puteau face doar vânzări prin înţelegere, fără acte. Prin urmare, Adela nu putea să facă nimic, nu putea să-şi apere terenul. Totul rămânea la mila lui." (p. 343).

Înainte de a fi un roman al supranaturalului manifest, Fantoma din moară e cronica, remarcabil conturată, a unei comunităţi distruse în epoca "omului nou". Cu instinct de romancier veritabil, Doina Ruşti se fereşte să caracterizeze pozitiv ori negativ oamenii şi faptele lor. Istoria fiecăruia este desfăşurată (nonlinear, dar coerent) în condiţiile date, impuse de către noul Centru. Satul trăieşte după indicaţiile şi tabelele activiştilor judeţeni: cine să fie promovat şi cine să fie sancţionat, câte arestări să se facă şi pentru ce delicte. Fiecare unitate politico-administrativă este legată, cu cătuşe sigure, de cea imediat superioară. De aici şi senzaţia Adelei că toţi oamenii venind şi coborând din maşini negre la Comoşteni au exact aceeaşi figură, prea bine ştiută: "nasul cioplit în grabă, ochii fanatici şi buzele viermuitoare".

În acest cadru de fier ideologic şi clone sociale, micile învârteli locale sunt tolerate, ba chiar încurajate, pentru a se păstra motivaţia şi, implicit, zelul tovarăşilor. În a doua parte a cărţii, în care sunt grupate treizeci de secvenţe epice centrate pe unul sau altul dintre personaje (în partea întâi, aveam un desfăşurător biografic al Adelei Nicolescu), multe dintre "victimele" Sistemului se arată a fi altfel şi altceva decât păreau iniţial. Mircea Buţescu, părintele care înnebunise în ziua morţii lui Dej, se dovedeşte, după o vreme, un raţional şi obedient informator. Gabriel Neicuşoru, profesor nonconformist îndrăgit de elevi, va face orice pentru a intra în Partid. Până şi Săndina, cu gura ei slobodă ce acuză, zi şi noapte, stricarea bunelor obiceiuri, e o autoare de multe şi detaliate delaţiuni. O reţea vastă şi circulară de complicităţi cuprinde gradele superioare şi cele inferioare, pe şefi şi subordonaţi, tovarăşii de la centru şi cei din sat, informatori şi cei care i-au racolat. Postura morală fiind de regulă aceeaşi (şi prea limpezită pentru a o mai caracteriza), poziţiile de putere, adică figurile de pe eşichier, fluctuează.

Aşa se întâmplă în relaţia Grigore-Nini: cele mai tari, social şi caracterologic, personaje ale romanului. Primul l-a omorât accidental pe Maxu (unchiul Adelei) în moara satului şi l-a convins pe al doilea, martor ocular înfricoşat, să ia asupra lui crima. Efectul de persuasiune a fost atât de puternic, încât până şi un critic literar de obicei atent ca Paul Cernat a ajuns să susţină (într-o cronică din "Bucureştiul cultural") că Nini e criminalul. Dincolo însă de acest qui pro quo, e de observat că, în timp, mai tânăra victimă ia faţa călăului său. Grigore rămâne Miliţianul. În schimb, Nini devine Securistul, cu o majusculă şi mai terifiantă. Cu învârtelile, cotizaţiile şi şantajurile lui, gardianul ordinii publice pare un găinar în comparaţie cu liniştitul, discret-maleficul Jighereanu. Imaginea acestuia dinspre finalul romanului e un stop-cadru al puterii absolute. Precum demonii umani din excepţionalul F al lui D.R. Popescu (un roman cu care Fantoma din moară emulează), învingătorul nu mai trebuie să ia nimic, fiindcă are deja totul: "Era el, stăpânul lumii, căruia îngerul morţii sau al lui Maxu i se închinase, ca un vasal care-şi venerează seniorul şi se bucură de privilegiul de a-şi avea feuda în cel mai bun loc al domeniului. În tot cazul, nu mai era singur, ci luminat în singurătatea lui de mantia albă a morţii." (p. 377).

Cu o seară înainte de a fi dărâmată de factorii "progresului", moara roşie, ca o cruce uriaşă, cu uşa ei "morfăită de timp", respiră greu, în agonie. Suflul vital al satului, refugiat şi "regrupat" aici, ipostaziat apoi, după moartea lui Maxu, în atâtea alcătuiri imateriale, fantasmatice, se va revărsa din nou peste sătenii docili, umplându-le sufletele răbdătoare şi laşe. Ultima parte a romanului, redusă ca întindere, dar de mare intensitate, încadrează şi mai bine istoric întâmplările şi faptele oamenilor din Comoşteni. Împotriva unui "tovarăş de sus" ca Nini Jighereanu, atât de bine adaptat la realitatea socialistă, nici măcar elementul supranatural nu poate câştiga.

Fantoma din moară prezintă cel puţin o inadvertenţă moral-psihologică ("În vara în care am aflat de moartea tatălui meu am intrat la Automatică, iar victoria aceasta m-a făcut să mai uit de moartea lui." - p. 146) şi câteva fraze rău scrise. Una chiar pe aceeaşi pagină: "Mărturisirile de acest gen şi cu aproape aceleaşi cuvinte mi se păreau pe atunci de o primejdiozitate absolută, dar cu timpul m-am convins că nu erau decât un mod laudativ pentru persoane înfricoşate de gândul ratării.". Partea a doua, cea mai extinsă, se citeşte şi se asimilează mai greu, fiindcă descripţia e puţin prea minuţioasă, cvasireportericească. Dar merită. Ansamblul este la înălţime: o materie epică deopotrivă densă şi fluidă, diversificată tipologic şi rearticulată simbolic; un ritm adaptabil, alert sau lent, al naraţiunii; un montaj inteligent şi un bun dozaj; în primă şi ultimă instanţă, o vizibilă maturitate artistică.

Cu al treilea său roman, pe cât de ambiţios, pe atât de reuşit, Doina Ruşti intră în elita prozei noastre încă-tinere.