Marcă înregistrată - Aberaţii de bun-simţ, de Sorin Stoica

De obicei sunt destul de circumspect în faţa volumelor postume. Bunul cel mai de preţ al unui autor, numele său, apare pe coperţile a diferite alcătuiri şi încropiri editoriale, prin strădania unor moştenitori legali sau a unor prieteni buni neîntrecuţi în a compromite - prin exces de zel - imaginea scriitorului. Rareori aceste volume sunt realizate cu spirit critic, cu scrupul filologic şi totodată în sensul major urmărit de opera antumă. Cel mai adesea, ele supraîncarcă abuziv dimensiunea specifică a creatorului dispărut, venind cu inedite recuperate de te miri unde, proiecte, bruioane, dedicaţii şi glumiţe scriitoriceşti, făcute în momentele de respiraţie. Moştenirea culturală, în accepţia proprie a termenului, e o problemă delicată în posteritatea unui artist.

Sorin Stoica reprezintă o excepţie şi în această privinţă. Prolific, fără a fi industrios, în cei cinci ani câţi numărăm de la momentul debutului său editorial la cel al dispariţiei, foarte tânărul autor a lăsat în urmă texte nu numai publicabile, ci şi în cel mai înalt grad reprezentative. Iniţial, am crezut că paginile grupate în volumul Aberaţii de bun-simţ sunt onorabile şi-atât. Că ele nu-l fac de ruşine pe prozator, dar nici nu-l arată la nivelul lui de maximă expresivitate. M-am înşelat. Aproape toate povestioarele de aici au marca înregistrată a lui Sorin Stoica, acea respiraţie relaxată, dar profundă a scriitorului cu interes antropologic şi retină realistă. Şi, nu în ultimul rând, umorul particular, pe jumătate copilăros şi pe jumătate înţelepţit, al celui ce scrie io.

Textele sunt savuroase, dar nu în detrimentul fondului. Cursivitatea nu înseamnă, în cazul de faţă, facilitate în registrul compoziţiei şi al efectelor. Înregistrăm o deplină familiarizare cu obiectul divers, survenită la capătul unui proces suficient de lung şi de intens de explorare. Nu există, practic, subiecte importante şi subiecte derizorii, teme înalte şi teme compromiţătoare prin banalitate, ori personaje setate, tot aşa, în categorii strict delimitate. Ecranul atenţiei şi al selecţiei este larg. Sorin Stoica procedează ca un reporter aflat pe teren, în mijlocul unei realităţi imprevizibile şi schimbătoare. Diferenţa faţă de jurnaliştii în goana după eveniment, după faptul senzaţional, nemaivăzut, nemaiauzit, e dată de perspectiva antropologică a autorului, care împinge şi menţine în prim-plan omul, oricât de mărunt. Mai importante decât evenimentul zilei sau al anului, al istoriei mari, sunt întâmplările ce amprentează, modifică ori, dimpotrivă, reconfirmă cursul banal al existenţelor focalizate. Cartea e plină de personaje "umile", de la tanti Cati, dactilografă într-o dugheană, la tanti Magdalena, plasatoare pe Valea Prahovei; de la un Sterică Comănescu, care-i ascunde ochelarii, în glumă, unei bufetiere, la pompierul instituţiei unde era angajat autorul şi care, văzut îndeaproape, se arată a fi un intelectual şi un filozof...

A găsi comportamentului cotidian o anumită coerenţă cu suport tipologic, dacă nu chiar o "întemeiere simbolică", pare să fie pariul lui Sorin Stoica. Un pariu la vedere, făcut şi reînnoit la fiecare text. Indiferent de subiect, de regim (reportericesc, confesiv, analitic, epic) şi de perioada istorică dată ("anii optzecişti ai copilăriei mele", respectiv trecutul apropiat, postrevoluţionar), autorul caută interfaţa dintre mediul socio-istoric, cu presiunile şi provocările sale, şi registrul de manifestare al individului pus în contexte şi situaţii inedite. Un capitol aparte va fi, de aceea, călătoria conaţionalului nostru în străinătate, o aventură în toată puterea cuvântului, urmărită în trei texte diferite: Pisoarul lui Duchamp, Prezenţe româneşti peste hotare şi Aventurile unor români în străinătate. Prima bucată, ceva mai ştearsă, prezintă avatarurile turiştilor ex-socialişti confruntaţi cu complexităţile tehnologice ale băilor franţuzeşti. În a doua, mai suculentă, îl vedem la lucru pe nea Jean, malacul carpatin care ajunge să subtilizeze, în Elveţia, "talăngile de la gâtu' vacilor" (!). Preferata mea, din acest set de trei povestiri amărui, este cea cu peripeţiile unei întregi familii de excursionişti, înfăţişate de capul familiei într-o istorie orală - captată şi pusă în pagină de acel io care ştie când să se eclipseze. Trecerea de bariere, plata parcărilor şi a taxelor de autostradă, alimentarea cu benzină sunt episoade tragicomice dintr-o adevărată odisee. Drumul către inima civilizaţiei e lung şi cu multe obstacole. Iar povestea şoferului de Dacia este povestea noastră, a (cum zicea tovarăşul Ceauşescu?) tutulor: "Cum am plecat din Strasbourg, n-am mai avut benzină. Mă, dacă n-am căutat... Mă tot opream şi întrebam, dar nu mai ştiam cum se spune la benzină, le-am arătat la ăştia rezervorul, poate se prind. Până la urmă, îmi spune unul, aaa, essence! Essence-ul benzinei pizdei mă-tii! Şi ne-a arătat, era la vreo 50 de metri mai încolo o benzinărie. Am luat benzină. Frumuseţea care-a fost? Trag maşina la benzinărie, vine o fetiţă drăguţă, zâmbăreaţă, cât vă pun? Bagă acolo până crapă! Şi stăteam, mă jucam cu capacul de la rezervor. Şi pe capacul de la rezervor scria foarte mare essence, că Dacia era copiată după Renault. A fost circul după lume! După Strasbourg, continua să plouă, vedeam ceva, aşa, care bara drumul, numai bariere şi barieraşe. Mă, ce se întâmplă aici? (...) Mergeam pe autostradă pe partea proştilor, ne claxonau şi tirurile. Mergeam de se zgâlţâiau şi tablele de pe Dacie, şi era nouă. Aveam 140 liniştit. Mai încolo, altă barieră, pregăteşte banii, când, haţ, îmi dă un tichet, parcă-l văd şi acuma. A, e bine, asta e fără bani! După n kilometri iar barieră, dar aici erau ghişee şi era o fătucă acolo. Tu, hai să oprim undeva, că nu mai puteam, mă durea spatele. O parcare, frumos de tot, cu jucărele pentru copii. Am mâncat, mi-am făcut ditamai cana de ness. Am tras un pui de somn de vreo oră. Primisem alt tichet pentru tronson. Am pierdut acolo o groază de timp. La următorul ghişeu, să mi se facă părul măciucă. Fuseseră numai vreo 30 de kilometri şi-mi luase mai mult decât de la Strasbourg şi până la tronsonul ăla. P-ormă mi-am explicat treaba că în toate parcările nu plăteai nimica, dar ei probabil aveau un timp calculat, cu o viteză de, de aici până aici atât faci, în rest înseamnă c-au folosit parcările, veceurile, aşa că să plătească." (pp. 179-182).

Ilustrativ pentru ambitusul şi ambiţiile prozei deliteraturizate (sau literaturii non-ficţionale) scrise de Sorin Stoica îmi pare şi Jurnalul unui călugăriţe căreia nu i s-a întâmplat nimic. E un text pe două nivele, expunând şi comentând istoria unei vieţi ea însăşi expusă şi comentată de cea care a trăit-o. Mult mai interesantă decât biografia propriu-zisă a Eugeniei Ionescu este modalitatea ei de notaţie diaristică: fără nici o ierarhizare a faptelor şi fără o grilă personală care să le valorizeze pe cele din universul individual şi familial. În paginile megajurnalului ţinut, cu o răbdare incredibilă, de această femeie devenită călugăriţă la mănăstirea Dealu, secvenţele casnice se împletesc cu cele istorice, iar episoadele de viaţă provincială, cuminte, aproape mediocră, stau alături de consemnări ale unor evenimente internaţionale fără nici o legătură cu biografia personajului. Frazele descriptive aduc astfel la un loc realităţi complet diferite, într-un jurnal ce ar putea figura şi la rubrica prozei absurdului. Spre deosebire de Eugen Ionescu, Eugenia Ionescu nu-şi calculează însă configuraţiile şi traiectoriile semantice. Ce s-a întâmplat acasă şi în lume s-a întâmplat şi gata: "Poate că Sinica e fericită că e fată. Numai sănătoasă să fie. Moaşa o asigură că e voinică şi frumoasă. Cu ce nume să o înscrie la Primărie? Mamei îi place Eugenia, numele fetiţei proprietăresei, iar nenea Mitică a adăugat un nume drag lui, de floare primăvăratică, Viorica. Şi Viorica va rămâne. În această zi, în Anglia, Gregory Peck suflă în cele şapte lumânări ale tortului aniversar. În Franţa, Bette Davis este sărbătorită pentru cei 15 ani pe care îi împlineşte." (pp. 92-93). Ca să vezi sincronizare... "Jurnalul acesta (adaugă şi vrea să spere Sorin Stoica) poate satisface obsesia textualismului conform căruia maxima performanţă a pomenitului textualism ar fi recuperarea întregului text al lumii." (p. 93).

Obsesia pomenitului textualism a fost şi obsesia acestui tânăr scriitor atât de original şi inovator, în aparenta lui simplitate. Desigur că el nu a reuşit - cum n-a reuşit nimeni altcineva - să recupereze şi să proiecteze în faţa noastră întregul text al lumii.

Dar trebuie spus că Sorin Stoica măcar a încercat.