Răul nemuritor (I) - no exit, de Ioan Es. Pop

Când Ioan Es. Pop a debutat cu ieudul fără ieşire (1994), cititorii profesionalizaţi care sunt criticii au sesizat imediat ponderea unui autor ce se prezenta, la treizeci şi şase de ani, pe deplin maturizat artistic. Tatonările anterioare ale poetului maramureşean descoperit de Laurenţiu Ulici ar putea fi redescoperite, la rândul lor, însă numai printr-o detectivistică minuţioasă. Discretul "nouăzecist" şi le-a ascuns bine şi nu dă semne că ar vrea să le recupereze şi să le expună public, aşa cum fac mulţi autori convinşi că absolut tot ce au scris este important.

Au urmat, într-un interval de graţie lirică, două volume de aceeaşi forţă vizionară şi albă expresivitate: porcec (1996) şi pantelimon 113 bis (1999), recompensate cu alte premii naţionale. Pe baza acestei serii editoriale ce configurează, prin omogenitate tematică şi coerenţă simbolică, un triptic, Ioan Es. Pop a fost plasat, prin unanimitate de voturi critice, pe prima poziţie a liricii "nouăzeciste". Deşi, în literatură, asemenea clasamente sunt minate de o structurală imperfecţiune (fiindcă se alege dintre forme artistice, în fapt, incomparabile), comentatorii avizaţi s-au pus de acord că autorul ieudului fără ieşire este cel mai important poet apărut la noi după 1989; după cum tragicul Cristian Popescu, care a debutat, cum-necum, înainte de Revoluţie, e liderul generaţiei \'90.

După acest întâi val de receptare, am impresia că şi poezia lui Ioan Es. Pop, şi critica pe marginea ei au intrat în impas. Superlativele au fost consumate, elogiile şi-au pierdut forţa caracterizantă, devenind stereotipe şi înscriindu-se într-o inerţie evaluativă. Am citit, în ultima vreme, o foarte bună teză de licenţă consacrată lui Ioan Es. Pop (de autoarea ei, Iulia Iarca, se va mai auzi), dar relativ puţine comentarii care să exceleze prin noutate interpretativă. Expresionism, vizionarism, poète maudit... Dar ce tip de expresionism? Sub ce auspicii şi în ce cadre sunt turnate viziunile? Cum se densifică, pentru a nu fi o poză, postura de poet blestemat, damnat? Pe de altă parte, opera primă pe care ar trebui să se exercite şi să se moduleze discursul critic este ea însăşi în recul. pe trecere de pietoni (2003) şi secţiunea lui Ioan Es. Pop din volumul scris împreună cu Lucian Vasilescu, confort doi îmbunătăţit (2004), conţin destule fragmente puternice şi rezolvări ingenioase (puţin cam ingenioase pentru gustul meu în materie de poezie). Dar, în ansamblu, diferenţa faţă de primele trei volume e vizibilă. E greu să convieţuieşti cu propria glorie; iar să-i supravieţuieşti, este de-a dreptul dramatic...

În viaţă, dramele lovesc şi distrug omul, acoperă ca un linţoliu familiile, afectează o (micro)comunitate şi destinul individual. De drame şi tragedii, oamenii rămân marcaţi până la sfârşitul zilelor. În literatură însă - şi în expresia concentrată, tensionată a acesteia care este poezia modernă -, drama e un climat al eului, un registru retoric adecvat şi o posibilitate artistică uneori împlinită. Bucuria, fericirea, seninătatea nu prea fac casă bună cu lirica. Sunt mai degrabă excepţii sau reprize, pauze de respiraţie grea, stări de contrast. În ele, scriitorul nu se regăseşte şi nu se comunică profund, la nivelele de adâncime ale fiinţei, în acele extreme moral-afective de maximă portanţă cognitivă. E motivul pentru care impresioniştii graţioşi nu ne mai spun, literar vorbind, mare lucru (decât ca procedee şi tehnici utilizate), în timp ce crepuscularul Bacovia pare că trage o dâră prin întreaga poezie românească.

Ioan Es. Pop a înţeles, pe cont propriu, că raportul dintre bine şi rău, în plan existenţial, poate şi trebuie să fie răsturnat în planul creaţiei. Convenabil vs. neconvenabil, ba chiar minunat vs. mizerabil: văzuţi de aproape şi trecuţi prin mai multe ape, aceşti termeni se prezintă şi se justifică în chip diferit. Ceea ce realizăm în viaţă, împlinirea noastră dă rău pe hârtie. Şi invers: experienţele-limită, spaimele convulsive, suferinţele atroce, teroarea adâncă a fiinţei trec în carte cu semnul schimbat. Evident, am simplificat puţin această translaţie, care este adesea contaminată de elemente opuse, de nuanţe ale împotrivirii şi protestului, de impulsuri contrare ale eului diurn. Dar nu din nebunie de om îndestulat căuta Tolstoi să-şi provoace suferinţă (şi îl invidia pe Dostoievski pentru ale sale!), ci anume pentru a cunoaşte infernul uman şi a scrie despre el pagini mai-puţin-luminoase. Mizeriile vieţii şi "răul gras şi gros", "nemuritor", suportă o transmutaţie în acest spaţiu al artei în care forma, fondul şi sensul se întrepătrund. Ele devin altceva.

Lui Ioan Es. Pop, suferinţa cunoaşterii şi cunoaşterea suferinţei îi vin ca o mănuşă. O mănuşă ruptă, prin care se văd pielea şi oasele, carnea "religioasă" şi lumea întreagă, în fotograme spectrale, "sub dogoarea unei luni îngheţate". Jocurile de cuvinte practicate în petrecere de pietoni (titluri ca şlagăre de concentrare, sacrul şi peticul, groapa cu alei) sunt de aceea stridente. Registrul de combustie şi performanţă poetică al autorului "nouăzecist" este cel grav, funebru, macabru-morbid, care se impune deodată, copleşitor, mult în afara ariei de acoperire a glumiţelor lexicale. Să comparăm, pentru o rapidă edificare, trei strofe din groapa cu alei: "musca de sicriu nu poate fi prea zglobie./ locul strâmt o obligă să fie disciplinată ca un soldat./ dar cât de ademenitor şi ferice poate fi acest loc/ unde se desfată marile mirosuri/ şi de unde cerul nu se vede niciodată.// îmbătată de arome, are vreme acum/ să cerceteze pe-ndelete sinele locatarului,/ năucitor în miasme şi inegalabil în descompuneri,/ fără grija că va fi descoperită vreodată.// «un degustător rafinat, dar şi un sihastru»,/ ai zice despre ea atunci când adulmecă peste/ piftia zoaielor dulci şi lăcrămoase din pântece,/ peste mucegaiul diafan de pe falange şi gură./ iar când odihneşte în bojdeuca de clei din ureche,/ ai zice că filosofează şi ascultă/ eternitatea cum vuieşte chiar aici, în aceste/ delicatese care încă fermentează.", cu trei strofe din pantelimon 113 bis: "viaţa mea a mers prost, dar nu mă cred/ un om pedepsit, ci mai degrabă/ doar nepedepsit îndeajuns./ şi cred că n-am râvnit prea mult când am visat/ că voi îmbrăca o sutană şi voi face sub ea/ tot răul din lume.// un soi de popă în pântecele căruia/ dospesc alcooluri vrăjmaşe,/ popă cu un ochi de bou, mare şi alunecos,/ care se scurge după femeia altuia,/ şi în timp ce predică suduie de mama focului,// iar apoi se întoarce acasă sub pod,/ îşi îmbracă zdrenţele de toată săptămâna,/ cade în genunchi şi hohoteşte,/ ştiind că nimeni nu poate fi iertat.".

Primul text e vădit făcut, bricolat din imagini manevrate ironic, cu rezultate îndoielnice şi, lucrul cel mai important, cu ardere scurtă. Al doilea este amprentat, marcat de vizionarismul lui Ioan Es. Pop, care străpunge materialul biografic şi trece în partea cealaltă a fiinţei. Lirica nu scontează pe efecte imediate, exhibate demonstrativ, ci mizează pe un efect de ansamblu: o rătăcire morală şi o halucinare prin care se întrevăd marile şi cumplitele adevăruri. Groapa cu alei e, practic, singura pagină neconvingătoare din antologia no exit şi aş putea fi acuzat de sadism că o aleg dintre toate şi citez tocmai din ea. Însă, dincolo de valoarea recunoscută a atâtor poeme de aici, mă interesează resursele lirismului şi modalitatea prin care autorul reuşeşte să se desprindă, simultan, de predecesori şi de colegii săi de generaţie. Talentul rămâne un cuvânt important în această discuţie, dar nu şi suficient. Talent au mulţi (românul fiind născut poet); şi talentul este, tot aşa, de multe feluri. Ceea ce mă impresionează la Ioan Es. Pop este sensul convergent al unei imaginaţii poetice care traversează lumea şi abisurile, văzutele şi nevăzutele, căpătând totodată corp şi formă, organizându-se şi disciplinându-se într-un sistem. Nu deschidem antologia unui poet talentat în accepţia comună a termenului. Imaginile lui nu sunt, aşa zicând, norocoase, obţinute cu uşurinţă, în jeturi de inspiraţie ce-şi găseşte imediat suportul. Ioan Es. Pop nu compune versuri (cum, singură, groapa cu alei ne-ar dovedi-o). El scrie poezie.

O poezie cu majusculă, deşi pusă în volume cu litere mici, ca şi cum autorul ar vrea să ne semnalizeze, inclusiv gramatical, că lucrurile nu sunt fixate, predictibil, în categorii distincte: majore şi minore, centrale şi marginale, importante şi periferice. Dacă insignifiantul Porcec e dat cu literă mare, a numelui propriu, atotputernicul Dumnezeu apare frecvent cu literă mică. Dincoace de ireverenţa metafizică, descoperim însă o religiozitate tulbure, rusească, făcând să tremure mâinile şi picioarele defăimătorului: "la treizeci şi şase, aînvăţat să mă rog. am făcut rost cu chiu cu vai/ de un dumnezeu al meu, o păpuşă din gumă, ferfeniţită,/ cu buzele groase, cu o mână sărită din umăr,/ cu cauciucul de pe pântece tăiat./. până la urmă,/ numai atâta dumnezeire mi-a fost dat mie să aflu/ şi nu-i, poate, păpuşa asta din gumă cel mai puţin dumnezeu/ ce i s-a dat unui om.// de asta, în camera unde stau, l-am pus la loc de cinste, pe masă./ la dumnezeul meu, acesta, nu îmi e ruşine să mă rog/ nici când mă întorc acasă pe patru cărări, abia reuşind să îi arunc/ două-trei vorbe deşucheate înainte să mă prăbuşesc/ cu capul pe masă şi cu mâna peste beregata lui.// (...) mă rog cum pot: uneori tăvălit pe duşumea, alteori/ şuierându-i în urechea teafără un cântec deocheat,/ el oricum n-aude, dar cu el e mai puţină teamă,/ mai puţină singurătate-n casa asta.// poate doar moartea îmi va fi la fel de nemiloasă/ ca moartea pe care dumnezeul celorlalţi o pregăteşte/ pentru fiecare dintre ai lui în parte./ pe dumnezeul meu eu însă-l pot ierta şi pentru asta,/ el n-are habar, doarme căzut într-o rână pe masă,/ când mă rog nu urlu, el oricum n-aude,/ abia lălăi un cântec deşucheat, mă clatin spre el, îi caut gâtlejul,/ mă-mpleticesc şi-ngenunchi."

În plină cădere şi degradare umană, poezia lui Ioan Es. Pop se prezintă într-o formă excepţională.