Răul nemuritor (II) - no exit, de Ioan Es. Pop

Sunt poeţi sau simpli versificatori pentru care constrângerile prozodice ale textului, artificiul tehnic şi rima insolită reprezintă totul. Şerban Foarţă este exemplul cel mai bun. Pentru Ioan Es. Pop, ca şi pentru celălalt exponent al generaţiei '90, Cristian Popescu, acestea nu aduc decât o limitare, fără justificare, a poeziei, datoare să-şi creeze şi să impună propriile reguli. Indiferent la convenţionalismul clasicist şi la tiparele consacrate de o lungă tradiţie, autorul "nouăzecist" desfiinţează barierele dintre genurile literare, făcând ca discursul liric şi cel epic să se amestece până la indistincţie. Poemul prozastic sau proza poematică vor aspira şi praful prozaismului, obţinând din registrele comunicării obişnuite şi din piesele uzate ale limbajului "de zi" o lirică aparent brută; de fapt, mai subtilă, ascunzându-şi sau chiar anulându-şi retorica.

Cu două decenii în urmă, Marin Sorescu contraria critica autohtonă prin ciclul La Lilieci, în care oralităţile şi firescul rural creau un nou cod poetic. Profitând de această breşă şi observând, totodată, involuţia "optzeciştilor" textualizanţi, Ioan Es. Pop îşi va împinge creaţia spre o "extremală" (cum ar fi zis Ion Barbu) suprapunere. În Liliecii sorescieni găsim expresii selectate pentru izul lor provincial, pentru savoarea oltenească. Poetul le gustă şi le pune în versuri ce vor fi apreciate tocmai de către spiritele fine, de connaisseur-i. La autorul ieudului fără ieşire şi al lui pantelimon 113 bis, o selecţie de acest tip nu mai există. Realitatea cea mai prozaică şi cotidianul cel mai banal pătrund într-o poezie atât de permisivă, încât ajunge să-şi includă şi referentul. Lumea s-a strecurat, pur şi simplu, între două coperţi de carte, şi cititorul năucit, copleşit de transbordările scriitorului începe să se întrebe care este de fapt realitatea obiectivă: cea densă, palpabilă, din jur, sau cea parcursă prin lectură? Lectura unei formidabile poezii depoetizate, a unor versuri refuzând versificarea, precum următoarele: "lasă-l, a zis, lasă-l să tacă, nu ştie vorbi/ n-a deschisniciodatăochiinuştieundeîlducem/ dormi, dormi, n-o să-ţi facem nimic nu-ţi scobi/ carnea cu unghiile, nu-i cămaşa, e carnea ta/ nu poţi să ieşi - înveleşte-l pe picioare, elvira// haide, nu-ţi fie frică nu te ducem departe - nu-mi era frică/ - nu te trezi a zis ea - nu m-am trezit era/ noapte era cald era întuneric a zis dracuosălmaivindecepeăsta/ n-o să înţeleagă niciodată nimic// - haide, haide nu te trezi o să ajungem acasă o să-ţi dau/ voie să zgârii varul de pe pereţi o să prinzi păpuşa de gât/ o să-ţi scoţi unghiile prin ghipsul ei dar nu acum acum e noapte, elvira/ acoperă-i picioarele, i-e frig/ era cald e frig a zis era cald era întuneric/ dacă aş fi scobit cu unghia în carnea ei aş fi putut intra/ a zis nu-ţi scobi cu unghiile carnea nu-i cămaşa e/ carnea ta nu poţi ieşi." (ieudul fără ieşire, 2); "nu ştiu ce l-a apucat pe tatăl meu să-njuge boii la car/ la doişpe noaptea, să mă trezească şi să-mi spună hai./ eu după ce mor dorm somnuri lungi. unde, am zis,/ a zis: la şomcuta mare. ce putea să-l mâne pe el/ în miez de noapte tocmai la şomcuta mare,/ la atâta drum de satul nostru? şi de ce să nu ia/ autobuzul, dimineaţa la şase, de ce să umblăm/ patru ceasuri încolo, patru ceasuri încoace/ cu mersul moale şi greoi al boilor noştri?/ dacă-i pe-aşa, n-o să mă mai prindeţi acasă de-acum prea devreme,/ n-o să mă trezesc în miez de noapte pentru o nebunie ca asta.// şi-atunci se apropie ea şi zice: scoală/ dragul mamei, tatăl tău/ tocmai pleacă să te-aducă de la şomcuta,/ du-te să-l ajuţi să te ridice,/ de trei zile zaci acolo fără suflare./ şi-abia de-au ajuns să ne dea de ştire astă seară,/ dragul nostru." (casa).

Dacă-i pe-aşa, secvenţele şi frânturile comunicării, zăpăceala celui brusc trezit din somn - nu şi din moarte -, sintaxa aglutinată a propoziţiilor şi întinderea firească a replicilor întretăiate (fără dramatism exterior, teatralitate declamatorie), neglijarea voită a ortografiei şi ignorarea selectivă (nici involuntară, dar nici mecanică) a punctuaţiei semnalează efortul autorului de a elibera poezia nu numai de constrângerile genului, ci şi de acelea ale gramaticii. Se degajă o autenticitate izbitoare: constituită sau, mai bine zis, construită atent, în conformitate cu ritmurile, vocile şi tonalităţile proprii acestei poezii. Un flux şi liric, şi epic, şi dramatic, captând lectorul iniţial nedumerit şi făcându-l să traverseze o serie de experienţe revelatoare.

Îmi pare de înţeles reacţia vehementă a unui profesor de limba şi literatura română din Ieud, care-l osândea public pe Ioan Es. Pop, cu ani în urmă, pentru felul în care acesta, nu-i aşa?, "prezenta" o aşezare românească atât de veche şi demnă de respect. Un sat cu oameni muncitori şi cumsecade - am putea ricana în continuare -, şi cu învăţători animaţi de patriotism local, care vor insufla şi pe mai departe elevilor dragostea pentru vatra lor strămoşească. Ce nu pricepea meritoriul dascăl înfuriat era faptul că în această poezie ieudul, ca şi năneştii, şomcuta mare, pantelimonul bucureştean şi alte repere pseudo-geografice, constituie un simplu pretext. Autorul le fixează ca pe un punct de plecare şi de rotire în gol al liricii sale delocalizate, deteritorializate, îngheţată sub un soare negru, expresionist. Orice spaţiu (oraşul şi satul, casa părintească şi căminul jegos de nefamilişti, biserica şi cârciuma, cursa de Sighet şi tramvaiul 56 din Capitală) se transformă într-o scenă mobilă a performării şi destrămării, a suferinţei care nu mai încetează şi a morţii care, de fapt, nu eliberează. Personajele se scoală cu greu, mormăind, din somn şi merg prin oraş cu paşi împleticiţi de băutură. Ori visează că îmbracă o sutană ca să facă, sub ea, tot răul din lume. Înjură când se roagă, bolborosesc, îşi scrâşnesc dinţii, îşi exersează gâtlejul pentru urlet. Îşi scobesc pielea şi carnea cu unghiile. Gănău, rege peste groapa de gunoi a oraşului, adună "o armată numai a lui": "cizme desperecheate şi sparte, capete de păpuşi, scaune pe jumătate arse, burţi hămesite de anvelope, măruntaie de frigidere, spinări ale unor scrinuri cândva trufaşe. Din ele, când va să fie ziua, va reface omul aşa cum îl vede el de acolo, din singurătatea lui de om de la margine, de care nu se apropie nimeni niciodată cu adevărat. Va ieşi o făptură înaltă, înfiptă în picioroange de lemn, cu pântece din gumă şi măruntaie de metal, cu spatele din tablă arsă, cap de ghips şi coroană de cârpe. Ea va fi pentru el singura în stare să salveze lumea, singura cu adevărat frumoasă şi demnă să stea dreaptă înaintea cerului." (gănău).

Omul e o astfel de sperietoare compusă din resturi ale civilizaţiei şi confortului, ale utilităţilor dezafectate şi ale intimităţii ajunse la gunoi. În realitatea densă şi crepusculară a poeziei lui, Ioan Es. Pop aduce fragmente de lume degradată, înjosită, franjuri murdari şi scame dintr-un covor putrezit. Spre deosebire de producţia pe stoc a mizerabilismului agresiv, brevetat de unii colegi de generaţie şi transmis câtorva urmaşi "milenarişti", aici, peisajele dezolante şi scenele murdăriei contaminante ies dintr-un vizionarism al ruinei. Din rotativa zilelor şi a nopţilor, din baletul mecanic al faptelor, gesturilor şi vorbelor reiterate tot mai stins, nu poate să iasă nimeni; şi în alt sens, nimic. Oriîncotro ai lua-o, nu există ieşire, scăpare, salvare individuală şi colectivă. No exit. Fără Mântuire.

Lumea este aşadar o groapă comună, cu resturi menajere şi cadavre ce nu şi-au aflat condiţia. Viaţa ce ţi-a fost dată e un jeg lăţit şi o dramă care te absoarbe, deodată cu "răul gras şi gros", nemuritor. În cerul gol nu se întrevede nici un Dumnezeu, iar Isus apare şi dispare din cadru cu o cruce provocând zbieretele tovarăşilor de pahar. Amicul e nu doar un poem excepţional (unul dintre multele ale antologiei), ci şi un text în care viziunea autorului se structurează parabolic, iar parabola este aproape transparentă: "pe ăsta care îşi spune amicul îl ştim şi noi./ umblă cerşetor de ani şi ani prin cartierele mărginaşe/ şi pe urmă vine să se-mbete şi doarme pe unde-apucă -/ prea seamănă cu noi ca să fie adevăratul amic.// dar pentru că suntem sfârşiţi şi e seara sărbătorii şi vrem să ne râdem de asta,/ ne oprim, ne facem că-l ascultăm, îi dăm apă la moară/ şi-l numim şi pe el amicul, pentru că aici, pe malurile dâmboviţei,/ toţi devenim cu timpul amici.// pe urmă începe să ningă şi lumea să plece şi ne întoarcem şi noi/ la mesele noastre, în cârciuma asta amărâtă/ şi nu mai auzim şi nu mai vrem să ştim nimic,/ pentru că e seara sărbătorii, care pe noi ne batjocoreşte mereu.// iar pe la ceasurile şapte îşi vâră şi el capul înăuntru/ şi abia se ţine pe picioare şi e-nvineţit de lovituri./ dar pentru că suntem sfârşiţi şi e seara sărbătorii şi vrem să ne râdem de asta,/ îi strigăm vino, amice, să te sărbătorim./ el însă nu mai strigă că e amicul, adevăratul amic./ ne roagă doar să-l ajutăm să meargă mai departe,/ ne şopteşte doar să-i împrumutăm şi lui o haină, ceva./ la naiba, n-avem, n-o să-i ajutăm acum pe toţi schilozii./ parcă pe noi ne-ajută cineva.// şi atunci îi zărim în uşa birtului crucea pândindu-l poruncitoare/ şi aruncându-şi asupra noastră căutătura deocheată şi rea./ cară-te iute, urlăm spre amicul, ia-ţi-o şi cară-te,/ altfel dăm cu toţii de belea.// şi când ieşim într-un târziu îl vedem departe, târându-şi lemnul ăla în spate/ şi lemnul a crescut pe el cât toate blocurile la un loc./ păi, de credeam că-i chiar ăla, nu mergeam şi noi să punem umărul un pic?/ dar ăsta prea semăna cu noi ca să fi fost chiar amicul,/ adevăratul amic.". Tot ce se poate, omeneşte, rata se ratează în această poezie neagră, crudă şi morbidă, mai degrabă rece decât apocaliptică.

Cu o excepţie: poezia însăşi.