Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Dialoguri  Sageata  Interviuri

Bucureştiul are un potenţial imens ca scenă culturală


Iulia Popovici, un interviu cu Sabine Hentzsch

23.01.2009
Observator Cultural, ianuarie 2009
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Directoare a Goethe Institut Bucureşti din 2004, Sabine Hentzsch a venit în România pe un drum complicat - după ce condusese instituţia germană similară de la Rotterdam (Olanda) şi Accra (Ghana). Timp de patru ani, arta contemporană (cu precădere cele mai dinamice zone ale ei - dansul şi artele vizuale) a fost centrul iniţiativelor de colaborare ale Goethe Institut, mai mult sau mai puţin vizibile, mai mult sau mai puţin fără "hopuri". Şi de departe, mandatul doamnei Hentzsch va rămîne legat de cel mai amplu proiect de artă în spaţiul public desfăşurat vreodată la noi, Public Art Bucharest, al cărui cocurator a fost (împreună cu Marius Babias) şi la care au participat Dan Perjovschi, Lia Perjovschi, Daniel Knorr, H.arta, Mircea Cantor, Nicoleta Esinencu, Anetta Mona Chişa.

Pe 23 ianuarie 2009, Sabine Hentzsch a părăsit România, iar director al Institutului Goethe din Capitală a devenit Beate Kohler. Interviul de mai jos a fost realizat înaintea plecării, în ianuarie 2009.


Iulia Popovici: Sînteţi în România... de cînd?
Sabine Hentzsch: Acum, în ianuarie, se împlinesc patru ani şi jumătate. Primii doi ani au fost minunaţi. Trebuie să spun asta, pentru că a fost, cumva, neaşteptat, am venit aici fără să mă pregătesc prea bine, fără să ştiu destul despre România, iar cînd am ajuns, am fost încîntată de oraş. Bucureştiul are un potenţial imens, nu doar ca oraş, ci şi ca scenă culturală. În 2004, era o atmosferă specială, în fiecare săptămînă se întîmpla ceva nou, puteai să simţi energiile, era molipsitor. Adoram, în această perioadă de început, să merg pe jos prin Bucureşti, mi se părea un loc în care sînt multe de descoperit (deşi îţi ia ceva vreme...).

Lucrurile s-au schimbat între timp.

I.P.: Cum?
S.H.: Situaţia mea personală s-a schimbat. Pentru trei luni, a trebuit să stau departe de Bucureşti, în Germania, din cauza unui tratament. Am vrut neapărat să mă întorc, chiar cu riscul de a intra în conflict cu propria mea familie. Cînd am ajuns înapoi, am fost realmente entuziasmată, dar pe urmă totul s-a complicat foarte mult. Întîi, a trebuit să plecăm din fostul nostru sediu şi a fost foarte greu de găsit o alternativă. Locul în care sîntem acum a fost singura alegere posibilă, e mai bine decît să fi închis institutul, dar condiţiile de lucru sînt dificile.

I.P.: Bucureştiul e un oraş mare, de ce a fost atît de greu de găsit o clădire?
S.H.: Problema a fost că în Germania există nişte norme în funcţie de care putem închiria spaţii şi trebuia să probăm că respectiva clădire respectă ceva numit Codul European 8. E o chestiune complicată, o procedură birocratică de protecţie în caz de cutremur (ceea ce aici se poate întîmpla oricînd). Înainte ca România să intre în Uniunea Europeană nu se aştepta nimeni ca un proprietar de clădire să ştie ce-i aia Codul European 8, aşa că de fiecare dată cînd întrebam dacă au acte care să dovedească respectarea codului, se uitau ciudat la mine.

Iar în paralel, pentru 2007 noi aveam de pregătit două proiecte de mare amploare (ceea ce mă făcea să mă simt, totuşi, foarte bine).

2006 a fost momentul în care am văzut oraşul schimbîndu-se sub ochii mei, au început blocajele în trafic şi aglomeraţia. Asta presupune din ce în ce mai mult timp ca să ajungi dintr-un loc într-altul, pierzi ore în şir astfel, iar mersul pe jos nu mai e o plăcere. Trebuie să te strecori mereu, ca şi cum nimeni nu s-ar gîndi că există şi pietoni. Cum nu sînt destule parcări, maşinile - principala prioritate în Bucureşti - garează pe trotuar, iar trecătorii trebuie să fie din ce în ce mai flexibili. Aşa că m-am lăsat de mersul pe jos, ceea ce-mi lipseşte, şi am observat că oraşul devine tot mai agresiv, toată lumea suferind din cauza îngrămădelii.

I.P.: Un întreg proiect, Spaţiul Public Bucureşti / Public Art Bucharest, din 2007, a avut ca temă tocmai oraşul ca platformă artistică.
S.H.: Da, proiectul a avut o legătură strînsă cu transformările Bucureştiului. A fost una dintre acele coincidenţe fericite pe care le ador în meseria mea. Aveam un fel de idee, care mi-a venit după primul an în România, că se întîmplă ceva cu spaţiul public aici, dar n-o puteam dezvolta într-un proiect. Şi m-am întîlnit cu Marius Babias. După cîteva întîlniri, mi-a trimis o lucrare, o schiţă de proiect tocmai pe tema artei în spaţiul public. Am fost încîntată: Marius pusese în ordine, pe hîrtie, exact ceea ce eu aveam doar la stadiul de gînd. L-am sunat imediat şi i-am zis: Hai s-o facem. Era spre sfîrşitul lui 2005. În final, a fost una dintre cele mai frumoase colaborări pe care le-am avut.

I.P.: În eventualitatea că astfel de proiecte se vor mai face, trebuie să vă întreb: a fost costisitor?
S.H.: Da. Am reuşit să păstrăm un oarecare echilibru, am obţinut fonduri suplimentare din România şi din Germania, ceea ce ne-a permis să-l extindem la un nivel pe care bugetul nostru normal nu l-ar fi permis. Proiectul a constat într-o serie de performance-uri, evenimente etc., iar fragmentarea ne-a ajutat să ne descurcăm. De fapt, noi am gîndit Spaţiul public Bucureşti ca un pilot, sperînd să găsim aici, în România, oameni capabili şi interesaţi să continue ideea, în alte forme, dar lucrînd pe acelaşi subiect. Şi am reuşit, deja există propuneri, Marius şi cu mine rămînînd, cumva, în plan secund.

Nu a fost cel mai scump proiect posibil, n-a fost nici prea ieftin, a fost echilibrat.

I.P.: Tramvaie purtînd însemnele Bisericii, Poliţiei, Armatei şi Crucii Roşii, happening-uri în Piaţa Universităţii etc. - proiectul a intervenit radical în viaţa Bucureştiului. Cît de bună a fost relaţia cu autorităţile locale ale Capitalei?
S.H.: Trebuie să recunosc, mă aşteptam la mult mai multe neînţelegeri, conflicte, plîngeri, pe care eu, cel puţin, nu le-am întîlnit. Asta a fost prima surpriză. Marea problemă a fost lucrarea lui Daniel Knorr, cu cele patru tramvaie, care a mers, în final, fără complicaţii, după ce am depăşit etapa formalităţilor şi a aprobărilor. Iar reacţiile au fost incredibile: un tramvai avea însemnele Poliţiei, iar într-o zi a sunat Poliţia. Mă gîndeam: acum or să vină şi plîngerile, s-au răzgîndit, nu mai vor. Dar a fost exact invers, de fapt ne-au felicitat pentru proiect, s-au declarat încîntaţi şi au spus că vor să fie invitaţi la toate evenimentele noastre viitoare.

Cînd au început în Germania proiectele de artă în spaţiul public, acum multă vreme, au fost destule nemulţumiri, inclusiv din partea publicului, şi amîndoi, eu şi Marius, eram pregătiţi ca scenariul să se repete aici. E un risc pe care ţi-l asumi făcînd proiecte inovatoare. Reacţiile negative au fost însă foarte puţine. De pildă, lucrarea video a Anettei Mona Chişa rula pe ecranele din oraş, dar şi în cîteva cafenele. M-am dus într-o zi să văd cum merge şi am descoperit că într-unul dintre baruri mergea fără sonor. Clienţii se plînseseră că e prea agresiv, prea violent, iar eu am fost surprinsă - e, în realitate, ceea ce auzi pe stradă, în oraş, nu e ceva nou. A fost totuşi singura astfel de reacţie.

I.P.: Impactul asupra mediului artistic a fost considerabil, dar a avut Spaţiul Public Bucureşti un efect şi asupra cetăţenilor, a publicului de zi cu zi?
S.H.: E greu de spus, trebuie făcute alte evenimente pentru ca oamenii să se obişnuiască. Deocamdată, a fost pentru ei ceva excentric.

I.P.: Un an mai tîrziu, în 2008, Teatrul berlinez Volksbühne a venit pentru prima dată în turneu, la Tîrgovişte. A fost ideea teatrului local?
S.H.: Nu chiar.

I.P.: A dvs.?
S.H.: În realitate, da. E o întreagă poveste. Cînd Horaţiu Mihaiu conducea Teatrul din Sfîntu Gheorghe, am contactat Volksbühne, pe care şi el îl ştie bine, pentru un proiect care să-l aducă pe René Pollesch să lucreze în România. E o propunere veche, de prin 2006, iar din cauza extrem de complicatului program al lui Pollesch, s-a dovedit imposibil atunci. Între timp, Horaţiu a plecat de la Sfîntu Gheorghe la Tîrgovişte. La începutul lui 2008, am vorbit la Berlin cu Pollesch despre ideea de a adapta o piesă a lui aici, cu actori români, dar din nou avea angajamente pentru tot anul. Pe urmă, am descoperit că are un spectacol nou, Soţia dictatorului, în care subiectul era Elena Ceauşescu. Am văzut spectacolul şi l-am sunat imediat pe Horaţiu. Directorul de la Tîrgovişte a fost şi el încîntat să aducă producţia în festivalul lor, iar Volksbühne a făcut tot posibilul să vină, deşi nu era uşor, au redus chiar costurile.

I.P.: Totuşi, acum sînteţi într-un fel de conflict cu Teatrul tîrgoviştean.
S.H.: Ce s-a întîmplat pe urmă? Goethe Institut nu practică niciodată politica finanţării 100% a unui proiect. Ştiam că festivalul nu prea are bani, ştia şi Volksbühne, aşa că am încercat să găsim o soluţie. Noi am achitat tot, în avans, iar festivalul a fost de acord, prin contract semnat, să ne plătească 10.000 de euro, adică o treime din cheltuieli, după spectacol. Încă n-am primit banii, deşi au trecut luni de zile. Pentru noi, asta e o problemă serioasă. Pot înţelege cînd partenerii noştri au dificultăţi financiare, însă cred că însuşi conceptul de parteneriat se bazează pe comunicarea între părţi. Cineva mi-ar fi putut spune că Teatrul din Tîrgovişte nu poate plăti. În schimb, a trebuit ca noi să sunăm la telefon. Am aflat de la alţii că la Tîrgovişte sînt conflicte politice. Ne-am pierdut timpul cu mailuri şi apeluri la care nimeni nu răspundea. În octombrie abia, am primit un fax, din care n-am aflat nici care e situaţia, nici cînd ar trebui să aştept banii. Bani pe care contam şi care ne afectează proiectele.

A fost o experienţă profund neplăcută, care începuse atît de frumos. Nu ne aşteptam ca la spectacol să vină atîţia tineri, toţi entuziasmaţi, era prima dată cînd René Pollesch juca în România şi a fost un mare succes.

I.P.: Afectează acest conflict financiar modul în care veţi colabora mai departe cu instituţiile româneşti?
S.H.: După aşa ceva, oricine ar lua măsuri de precauţie. Niciodată, de acum încolo, nu vom mai accepta plata altfel decît în avans. Mi-a lăsat un gust amar, tocmai cînd proiectele noastre de teatru se înmulţesc, există un interes crescut, de ambele părţi. Potenţialul acesta trebuie exploatat, în parteneriat cu instituţii româneşti. Nu vreau să spun că ce ni s-a întîmplat cu Tîrgovişte e o problemă generală aici, ar fi nedrept. Dar să lucrezi cu teatrele din România e o aventură bizară: ai o discuţie cu un director, spune că-ţi răspunde la o anumită dată, după care comunicarea se evaporă. N-am nici o problemă dacă cineva îmi zice că nu-i place ideea, nu-i place artistul respectiv etc., dar nu "îmi place proiectul, ideea e minunată", şi pe urmă tăcere totală. Aşa nu se poate lucra.

I.P.: Faceţi aluzie la proiectul After the fall, la încercările de a găsi un teatru care să monteze piesa lui Theo Herghelegiu comisionată de Goethe Institut pentru acest proiect?
S.H.: Da.

I.P.: Printre cei 18 dramaturgi europeni aleşi în cadrul proiectului, dvs. aţi optat pentru Theo Herghelegiu şi Nicoleta Esinencu. Nicoleta şi-a făcut spectacolul, dar în ce o priveşte pe Theo sînt probleme.
S.H.: Nu cu Theo. Iniţial, After the fall era un proiect regional, iniţiat de Goethe Institut Londra, pentru 2009, aniversarea a 20 de ani de la căderea Zidului Berlinului. Sigur că în dinamica ideii, toată lumea şi-a dat repede seama că nu poţi face aşa ceva fără Estul Europei. Aşa că acum implică 15 ţări, va fi un caleidoscop, o extraordinară panoramă a felului în care scriitorii văd urmările căderii Cortinei de Fier în propriile ţări, fiecare - cu propria istorie.

Înainte chiar să mă gîndesc cine ar putea fi dramaturgul, mi-am anunţat colegii că vom participa şi noi, cu România. Apoi mi-am dat seama că sîntem, aici, responsabili pentru două ţări, România şi Republica Moldova. O cunosc pe cea mai bună scriitoare din Moldova, aşa că i-am scris Nicoletei Esinencu, iar ea a acceptat imediat. Iar pentru că ea nu doar scrie, dar îşi şi produce singură textele, primul spectacol al întregului proiect a avut premiera, spre surprinderea generală, la Chişinău. Reacţiile au fost excepţionale, şeful Departamentului de Teatru de la Goethe şi unul dintre partenerii noştri au văzut o reprezentaţie, iar colegul meu i-a vorbit despre asta chiar directorului general al Institutului.

Aşadar, asta a fost partea bună. În România, i-am propus Theodorei Herghelegiu să participe, iar piesa ei a fost una dintre primele scrise. Cu teatrele a fost complicat. Primele reacţii au fost de fiecare dată foarte bune. De ce, pe urmă, cu toţii s-au declarat a fi cu mîinile legate, nu ştiu. Mi-ar fi plăcut să mi se spună direct, pentru că aşa am impresia că există un subtext pe care eu nu-l înţeleg. Din fericire, pînă la urmă, va fi totuşi un spectacol, produs de Teatrul "Toma Caragiu" din Ploieşti.

I.P.: De la Bucureşti, plecaţi la Goethe Institut Londra, tocmai cel care a iniţiat After the Fall.
S.H.: E o altă coincidenţă. E însă foarte plăcut că voi rămîne în continuare în contact cu acest proiect, cel mai amplu pe care-l organizează Goethe Institut în 2009, iar experienţa românească îmi va folosi.


Mult talent, prea puţină organizare

I.P.: Un subiect sensibil pentru noi toţi e dispariţia unor spaţii artistice chiar şi în Bucureşti, ceea ce e, bănuiesc, dificil şi pentru cei care colaborează cu România.
S.H.: Dacă ar fi un caz singular, nu m-aş aventura să vorbesc despre asta. Am însă senzaţia că spaţiile culturale devin din ce în ce mai problematice în Bucureşti, iar asta mă îngrijorează - potenţialul încă există. Dacă spaţiile dispar, artiştii vor fi nevoiţi să plece, în alte ţări, iar România n-ar avea decît de pierdut. Galeria Nouă nu mai e...

I.P.: ... dar e o altă galerie acolo.
S.H.: Care, totuşi, nu se poate compara cu ea. Pentru mine, Galeria Nouă nu era doar un minunat spaţiu artistic, era un loc de întîlnire. Dacă nu reuşeai să te întîlneşti cu unul sau altul dintre artiştii români, era destul să aştepţi următorul vernisaj la galerie, îi găseai întotdeauna acolo. Era ceva foarte viu. Mai mult, era punctul de intersecţie a două scene artistice care colaborează foarte bine, cea a artelor vizuale şi cea a dansului.

I.P.: La fel cum se întîmplă la Centrul Naţional al Dansului.
S.H.: Alt subiect sensibil. Am fost fericită că, în sfîrşit, există. Am avut multe discuţii înainte, ce ne propuseserăm era ca, din momentul în care spaţiul se va deschide, să invităm coregrafi germani să-şi prezinte piesele, să ţină ateliere, să participe la coproducţii. Şi chiar asta am şi făcut. Cea dintîi coproducţie româno-germană de dans contemporan a fost unul dintre primele noastre proiecte; au fost, de fapt, două, şi amîndouă au fost invitate la Platforma Germană de Dans, unde nu ajung, de obicei, decît creaţii strict germane. E cea mai bună dovadă, pentru mine, că am avut dreptate să mizăm pe asta. Ca acum să aud că vor trebui să plece. Mi s-a părut îngrozitor: zece ani s-au luptat pentru un spaţiu, pentru posibilitatea de a nu mai lucra numai în străinătate. M-am dus odată la Platforma de Dans Contemporan de la Skopje, iar prietenii români peste care am dat acolo mă întrebau ce fac în Macedonia. Ce să fac, încercam să văd piese de dans contemporan româneşti. Nu e puţin lucru să călătoreşti la Skopje. Şi dintr-odată totul o ia de la capăt.

I.P.: Totuşi, din cîte ştiu, se vor muta înapoi, doar că nimeni nu ştie cînd vor începe şi cînd se vor termina lucrările de consolidare a construcţiei.
S.H.: Asta se întîmplă mereu, iar pe noi ne încurcă teribil. Cum pot eu să programez o coproducţie sau un turneu al unei mari trupe germane cînd nu ştiu dacă sala va mai fi acolo în două luni? De fiecare dată cînd m-am dus la Centrul Naţional al Dansului, era plin; există un interes, există un public, nu sînt doar cîţiva artişti originali. Noi nu ştim cum să procedăm. CNDB este unul dintre cei mai serioşi parteneri ai Goethe Institut, iar acum aproape că nu mai putem lucra cu ei.

I.P.: Care sînt cele mai mari probleme ale mediului cultural românesc, din punctul de vedere al unui institut străin?
S.H.: După experienţele pe care le-am avut şi fără să vreau să generalizez, trebuie să spun că ne e din ce în ce mai greu să planificăm ceva. Lumea vine la noi în ultimul moment posibil, toţi vor un răspuns pe loc, iar eu nu pot lucra aşa. Goethe Institut e aici de multă vreme, mă aşteptam ca oamenii să ştie deja că nu putem fi trataţi ca sponsori. Şi, cu toate astea, în fiecare zi mi se prezintă proiecte deja puse la punct, pentru care nu e nevoie decît de bani. Noi nu funcţionăm aşa; trebuie să colaborăm cu partenerii noştri, să luăm împreună deciziile, deci tot ce pot face e să le spun că, de vreme ce proiectul e făcut, noi nu mai avem cum ne implica. Şi-ţi dai seama dintr-odatăs-au apucat de un proiect, l-au construit, iar pe parcurs, pur şi simplu au uitat să vorbească şi cu instituţiile. Abia la sfîrşit şi-au dat seama că trebuie şi bani, atunci vin la noi.

I.P.: Poate că nu asta e cauza; aşa funcţionează multe dintre instituţiile culturale din România, inclusiv Institutul Cultural Român - finanţează în principal proiecte deja stabilite.
S.H.: Asta nu ştiam. Oricum, în toţi aceşti ani ar fi avut timp să descopere că la noi e altfel.

Alt lucru care mă scoate din minţi în România e faptul că trebuie să mă repet iar, şi iar, şi iar. Nu pricep. Măcar dacă ar fi vorba doar despre oameni care n-au mai avut de-a face cu noi. Cu toate repetiţiile astea, pierd o grămadă de timp pe care l-aş putea folosi altfel, mai constructiv. La sfîrşitul şederii mele în România, pot să spun că unul dintre punctele negative ale mediului cultural de aici constă tocmai în enormul timp pierdut şi pe care ni l-am putea petrece stînd de vorbă despre ce-am putea face.

I.P.: Ce lăsaţi în urmă, ca proiecte deja demarate sau ca idei viitoare?
S.H.: Am făcut o schiţă de program, pentru că trebuia, ca să putem avea un buget. Cea care mă va înlocui va putea face modificări, iar prioritare rămîn proiectul After the Fall şi cele pentru copii şi tineri, pe care le-am început cu Festivalul de Film pentru Copii. A fost un pas mic, din cauza unor schimbări n-am putut aduce producţiile mari pe care ni le doream, aşa că a rămas pe data viitoare. Ne gîndim şi la ce-am mai putea face cu literatura, mai mult decît lecturi şi lansări, care nu prea merg. Filmul ne interesează foarte mult şi vrem să facem, în toamnă, un festival legat de cei 20 de ani de la căderea comunismului, cu filme germane, de ficţiune şi documentare, încă nedifuzate în România, şi cu un pachet de producţii, pe acelaşi subiect, din Balcani şi Estul Europei. Cooperarea regională e şi ea o prioritate.

I.P.: Umbla un zvon cum că cea care vă va înlocui, ca director al Goethe Institut Bucureşti, vine din India.
S.H.: Habar n-am de unde s-a iscat zvonul ăsta. Cea care mă va înlocui e în prezent şefa Departamentului Lingvistic la Cairo şi coordonator regional pentru proiecte lingvistice în Orientul Mijlociu, iar înainte de asta a lucrat la Madrid. E o persoană competentă, care abia aşteaptă să vină aici. A fost deja în vizită, vara, cînd nimeni dintre noi nu era în oraş, ceea ce probabil că a fost bine, şi-a făcut o părere cît se poate de personală; ne-am întîlnit apoi în Germania şi s-a dovedit că, privind dinspre Cairo, traficul din Bucureşti nu e chiar înfiorător...

I.P.: Cu ce ultimă senzaţie plecaţi din România?
S.H.: Îmi vine greu s-o spun, pentru că sînt puţin dezamăgită. E întotdeauna complicat să te muţi dintr-un loc într-altul, dar nu e prima dată cînd o fac.

E, totuşi, ceva care mă înveseleşte, fiindcă închide un cerc. În ziua în care plec de tot din România, mă duc direct la Berlin, să lansez, împreună cu Marius Babias, cartea despre Spaţiul Public Bucureşti...


O medalie pentru cultura germană în România

I.P.: În 2009, Victor Scoradeţ, traducător şi critic de teatru, va primi din partea Institutului medalia "Goethe". E un eveniment pentru România?
S.H.: Medalia e o distincţie, cea mai importantă, acordată unor personalităţi din străinătate care au făcut mult pentru limba germană sau pentru dialogul intercultural, cam astea ar fi criteriile. Am făcut o propunere, după cum ni s-a cerut, iar propunerea ne-a fost acceptată.

Victor Scoradeţ e cel mai important partener al nostru în ce priveşte teatrul. În fiecare an, din 2001 încoace, traduce trei piese germane noi şi face eforturi incredibile pentru ca aceste texte să fie montate. Datorită lui, dramaturgia germană contemporană e foarte prezentă în România, Marius von Mayenburg, Lukas Bärfuss, crema teatrului actual sînt cunoscuţi aici. Şi nu e numai asta, Victor a tradus şi autobiografia lui Günter Grass, ceea ce nu e tocmai simplu. Iar pe lîngă traduceri, e vorba şi de comunicarea culturală româno-germană, domeniu în care el e expert. Cred că activitatea lui merită să fie cunoscută şi recunoscută, în Germania ca şi în România. În Germania, Victor Scoradeţ va participa la ceremonia de înmînare a medaliilor, împreună cu celelalte două personalităţi (un norvegian şi un suedez) cărora Goethe Institut le aduce un omagiu, iar la ceremonie vin celebrităţi culturale, şi politice, e ceva deosebit de fastuos.

I.P.: Victor Scoradeţ e primul român care primeşte această distincţie?
S.H.: Nu, e al treilea, după Bruno Colbert, în '69, şi Andrei Pleşu, în '99.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer