Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Dialoguri  Sageata  Interviuri

Fiecare roman trebuie lăsat cu destinul lui


Andrei Manolescu, un interviu cu Filip Florian

17.01.2009
Dilema Veche, ianuarie 2009
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Scriitorul Filip Florian - născut în 1968 la Bucureşti - a debutat în anul 2005 cu romanul Degete mici, care a fost ulterior tradus în Germania, Ungaria, şi Polonia (urmează de asemenea să fie publicat în Statele Unite şi Slovenia). Romanul a fost distins cu Premiul pentru cel mai bun debut, acordat de revista România Literară în 2005, şi cu Premiul Uniunii Scriitorilor pentru cel mai bun debut în proză, în 2006. Filip Florian a mai publicat, împreună cu fratele său Matei Florian, romanul Băiuţeii, în 2006, iar recent a publicat o a treia carte, Zilele Regelui, pentru care în urmă cu o lună i-a fost acordat Premiul Manuscriptum la secţiunea proză.

Andrei Manolescu: Aţi publicat trei romane. Primul, lansat acum aproape patru ani, Degete mici, a fost deja tradus în mai multe limbi, iar în ziare importante din Germania şi Elveţia apar cronici pe spaţii largi despre el.
Filip Florian: Şi pentru mine e aproape uluitor să văd că în ziare a căror faimă mi-a stat mereu în minte ca fiind de mare greutate, apare acum numele meu. E o senzaţie ciudată, ca şi cum ar fi vorba de o altă persoană. Chiar recent au apărut trei cronici foarte bune la carte, în Süddeutsche Zeitung, Neue Zürcher Zeitung şi Der Spiegel.

A.M.: Puţini scriitori români au fost traduşi în limbi de circulaţie internaţională şi poate şi mai puţini au avut parte, de-a lungul timpului, de cronici în străinătate. Există un secret al acestui succes?
F.F.: Nu ştiu dacă e vorba de un secret şi dacă ar fi să fie vorba de un secret, aş vrea eu însumi să-l descîlcesc pînă la capăt. Pur şi simplu eu cred că lucrurile trebuie să curgă singure şi am senzaţia că, de fapt, aşa s-a şi întîmplat, fără ca eu să mă agit în vreun fel, fără să trag vreun fel de sfori. Şi mai cred că tocmai zbaterea asta nefirească de atîţia ani şi ani, nu doar la nivel de persoană, ci chiar la nivel mai larg, de literatură - să spunem -, sufocă din faşă fie cîte un destin bun, fie cîte o carte bună, fie un întreg ansamblu, adică o generaţie sau o literatură. Cred că pe lumea asta există mai degrabă cărţi şi autori decît literaturi şi că, pur şi simplu, fiecare autor sau fiecare roman trebuie lăsat cu destinul lui.

Revenind însă la povestea asta germană, cu siguranţă cred că are importanţă şi numele editurii. Dacă ar fi fost o editură mai mică, nu ştiu dacă toate aceste cronici ar fi existat. Faptul că e vorba de Suhrkamp a făcut cred posibile nouă cronici la acest roman, în decurs de numai patru luni. Dar repet, asta iarăşi nu ţine de mine. Aşa a fost să fie.


Îmi imaginam că voi sta la o cabană în munţi şi voi scrie

A.M.: Acum aş vrea s-o luăm de la început. V-aţi înscris la Facultatea de Geologie din Bucureşti, după 1990 aţi fost jurnalist la revista Cuvântul (pe vremea lui Radu G. Ţeposu), apoi la Radio "Europa liberă" şi la "Deutsche Welle". Cum a fost trecerea de la jurnalism la literatură? Ştiaţi dinainte că veţi ajunge la literatură, că proza vă este adevărata chemare, dacă mă pot exprima astfel?
F.F.: Am ajuns la jurnalism din poziţia unui om, foarte tînăr pe atunci, care de fapt scria proză. Mi s-a părut o mare asemănare între aceste activităţi, iar jurnalismul a fost o formă de a supravieţui şi, în acelaşi timp, în vremurile date, a fost şi o mare pasiune. Pe atunci, cînd se întîmplau atîtea lucruri, chiar mi s-ar fi părut caraghios să-ţi vezi doar de scrisul tău, în condiţiile în care zilnic îţi tremura mîna de enervare de cîte absurdităţi şi ciudăţenii se întîmplau în jurul tău. Însă, dintotdeauna a existat în mine condiţia asta primă, a omului care visează să scrie literatură. O vreme am fost însă în jurnalism. În momentul în care am renunţat, jurnalismul nu-mi mai spunea nimic şi ajunsesem şi la un fel ce criză interioară din cauza faptului că nu scriam literatură.

A.M.: A contat în vreun fel tradiţia de familie sau - ştiu eu - poate genele, dat fiind că străbunicul dvs. este scriitorul Ioan Slavici?
F.F.: Asta nu pot eu să spun. Poate ceva a contat, dar nu-mi dau seama unde şi ce, prin ce conexiuni ciudate de gene sau de nervi. Pur şi simplu asta a fost dorinţa mea dintotdeauna, de pe la 14 - 15 ani, să scriu. De altfel, şi la Geologie am ajuns cumva întîmplător. Mama făcuse Filologie şi, dat fiind faptul că dosarul ei era foarte rău pe vremea aceea, adică aveam un unchi fost deţinut politic, iar sora ei fugise în străinătate, practic, mama a lucrat mereu în tot soiul de posturi de nivel trei sau patru, faţă de ce ar fi putut şi faţă de ce merita să facă. Sigur că în aceste condiţii, cînd toată lumea a auzit că aş vrea să fac Litere, familia întreagă mi-a sărit în cap şi mi-a spus: "Nu te uiţi la maică-ta, vrei să fii ca ea sau în cel mai bun caz să ajungi profesor de ţară? Asta-i tot ce poţi spera cu dosarul familiei". Şi atunci, iubind enorm muntele, mi s-a părut că Geologia e o scăpare şi un lucru nemaipomenit. Ca licean îmi imaginam că voi sta în munţi, la o cabană, că ziua o să mă plimb, iar după amiaza şi noaptea o să scriu. În facultate mi-am dat seama că nu-i tocmai aşa, şi de aceea am şi plecat de acolo.

A.M.: Ştiu că aţi avut o oarecare perseverenţă în a vă crea condiţiile de a scrie. I-aţi făcut pe toţi colegii invidioşi la un moment dat, reuşind să scăpaţi de jurnalism şi să vă căpătaţi liniştea necesară scrisului.
F.F.: Da, probabil că am şi urmărit cu un fel de fanatism, cu o obsesie clară, proiectul ăsta, pentru că îmi dădeam seama că, dacă nu fac asta, o să ajung eu cu mine însumi într-un mare impas, într-o mare suferinţă interioară. Am făcut tot ce-am putut ca să joc pe cartea asta care atunci mi se părea singura. Pe de altă parte, cred că mulţi au la îndemînă lucrul ăsta, dar nu-şi dau seama. A spune "vai ce noroc pe X sau pe Y că pot să facă asta" e uneori adevărat, dar alteori ascunde de fapt teama personală de a risca puţin. Dacă şi-ar ordona puţin viaţa, dacă s-ar gîndi la soluţii mai bizare, de genul "îmi închiriez casa din Bucureşti şi cu banii de pe chirie trăiesc foarte modest undeva în provincie", mulţi ar putea să facă acelaşi lucru. Dar e decizia lor, nu a mea.


Mersul României are tot mai puţin de-a face cu jocurile politice

A.M.: Am observat în ce-aţi scris pînă acum o detaşare. Deşi în romanele dvs. e vorba de lumi agitate, există o distanţă a autorului. Stilul (nu şi în subiectul) nu reflectă în nici un fel lumea trepidantă din care aţi făcut parte în perioada în care eraţi jurnalist.
F.F.: Pot să spun, la o oarecare distanţă de acei ani de jurnalism, că perioada mi-a folosit. Acum cinci ani nu credeam asta. Iar detaşarea vine probabil din felul meu de-a fi, în sensul că mi se pare că de multe ori punem nişte mize greşite. De exemplu, azi e toată nebunia cu formarea noului guvern, care pare a fi începutul şi sfîrşitul lumii. Eu nu cred asta. Peste trei săptămîni vom şi uita că, de fapt, Stolojan trebuia să formeze guvernul. România merge într-un ansamblu şi într-o cadenţă care, din fericire, au tot mai puţin de-a face cu astfel de jocuri politice. Nu mai vorbesc de viaţă, în sensul ei cel mai plin de detalii, de sentimente. Totul merge aşa cum noaptea vine după zi şi ziua după noapte, într-un fel care chiar n-are legătură cu ceea ce nouă ni se poate părea la un moment dat o întîmplare fantastică, un eveniment special, o întorsătură de situaţie. Multă vreme am fost şi eu prins în chestia asta care ieşea ca un rîu de munte plin de spumă şi cascade. Pînă la urmă însă, cu sau fără cabinetele care s-au tot perindat la conducere, cu sau fără atîtea evenimente, esenţele tot alea sînt şi viaţa curge la fel.

A.M.: Pare că în ultima dvs. carte, Zilele regelui, sînt scoase indirect în evidenţă nişte virtuţi, cum ar fi loialitatea, discreţia, implicarea în treburile societăţii, dar într-un mod nezgomotos, nu de paradă... Cel puţin aşa se comportă personajul principal, dentistul regelui Carol I. Sînt virtuţi readuse în lumea noastră, odată cu dinastia Hohenzollern. Virtuţi de ale căror avantaje nu ştiam atunci să beneficiem şi de care astăzi am uitat din nou. Credeţi că avem vreo şansă să recîştigăm asemenea calităţi?
F.F.: Greu, foarte greu şi doar individual, din păcate. Cred că sîntem într-o situaţie în care un individ sau altul încă mai poate spera la tipul ăsta de calităţi, la genul ăsta de a fi. Dar ca societate, mă îndoiesc profund că mai e vreo şansă. Chiar trebuie să fim de-a dreptul utopici ca să ne mai imaginăm că în mercantilitatea şi mitocănia din jur, cineva mai dă doi bani pe asemenea virtuţi. Dar, important e ca măcar unul din 500 de mii sau dintr-un milion să mai creadă în lucrurile astea, aşa încît ele să nu moară. Eu zic că tot e bine.


Scriu cît să-mi placă mie foarte mult ce iese

A.M.: În mijlocul a celor ce spuneţi - mitocănie, mercantilism şi nebunie generală - aţi reuşit să scrieţi nişte pagini înflorate (cel puţin în Zilele Regelui) care par desprinse din altă lume, cu o scriitură la care parcă vezi ornamente şi miniaturi pe marginea textului (ele nu există fireşte, dar la asta te duce cu gîndul scriitura foarte elaborată). E un alt ritm decît cel al lumii actuale şi poate prin asta se distinge proza dvs.
F.F.: N-am cum să-mi comentez eu propria scriitură, însă cred că marele meu noroc e că atunci cînd scriu reuşesc să ajung la un fel de surzenie faţă de ce e în jur, ca un autism bun şi norocos. Faptul că reuşesc - şi sper să-mi meagă tot aşa şi mai încolo - să fiu imun la ceea ce e în jur atunci cînd scriu, mă face să rămîn strict cu miza şi cu plăcerea mea. Scriu cît să-mi placă mie foarte mult ce iese. Poate de aici să vină acest stil. Totdeauna am încercat să citesc cu un ochi cît mai străin, la o perioadă de timp după ce am scris textul, ca şi cum ar fi cartea altuia. Ca şi cum ar fi o carte care-mi face mare bucurie. În momentul în care simt cît de cît, asta înseamnă că-i bine şi merg mai departe.

A.M.: Se întîmplă şi să nu vă placă, să trebuiască să rescrieţi?
F.F.: În general, cînd nu-mi place mă blochez. Eu urc totdeauna cu cartea bloc. Adică, am o nevoie de a simţi mereu pămînt sigur sub picioare. Deci trebuie să simt că tot ce e în urmă e în regulă şi atunci merg mai departe. În momentul în care nu-mi place cum iese acest mai departe îl tot rescriu pînă izbutesc să urc cu cartea. Dar niciodată nu rescriu ce e în urmă.


Nici un singur cuvînt nu-i scris în Bucureşti

A.M.: Sînteţi mereu invitat în aşa numite turnee de lectură, în diverse ţări.
F.F.: E din fericire forma prin care, ca autor, ai şansa să supravieţuieşti din scris. Adică nu atît onorariile pentru publicarea cărţii sînt sursa principală, cît turneele astea de lecturi. Mai ales în spaţiul german, ele sînt foarte preţuite. E de ajuns să te uiţi la chipurile oamenilor din sală, mai puţini sau mai mulţi, de la caz la caz, şi vezi că toţi vin dintr-un drag foarte mare pentru cărţi, că nu ajung acolo întîmplător, aduşi de profesoara de literatură sau cine ştie cum altfel.

A.M.: Aţi fost invitat şi în România la asemenea lecturi, a început să prindă la noi acest sistem?
F.F.: Din nefericire, la noi sînt foarte puţine asemenea lecturi publice. Eu am fost invitat de două ori la Timişoara, de două ori la Iaşi, o dată la Bucureşti. Făcînd însă în mod strict aritmetic suma lecturilor publice din România, nu cred că există mai mult de 20 pe an, pentru toţi scriitorii. Există un public şi lucrul ăsta s-a văzut. Anul trecut în iunie a fost un mic festival făcut tot de nişte germani (de la European Borderlands) şi sala a fost arhiplină. Anul acesta, Bogdan Stănescu, Oana Boca şi Vasile Ernu au organizat un mic festival de literatură la Bucureşti. Iarăşi, nu puteai să arunci un ac în sală. Deci public ar exista, numai că dintr-o mare lene naţională, din inerţie sau de frica birocraţiei care precede orice asemenea întîmplări culturale, nu există oameni care să le organizeze.

A.M.: Aţi scris la Sinaia iar acum aţi revenit în Bucureşti. Contează locul unde scrieţi?
F.F.: A devenit foarte greu acum să spun unde sînt de fapt acasă. Soţia mea lucrează în Bucureşti, copilul meu e la şcoală în Bucureşti aşa că, oricît aş vrea eu să zic că sînt acasă în altă parte, nu prea mai e aşa şi nu prea mai merge. Sînt într-o pendulare, pentru că Bucureştiul nu mă lasă să scriu. Din ultimul roman, cred că nici măcar un singur cuvînt nu-i scris în Bucureşti. Am nevoie de izolare, de linişte, să nu aud nici musca, darămite toată nebunia asta a oraşului... Şi atunci cînd vreau să lucrez plec. Dar tipul acesta de singurătate prelungită mă ajunge la un moment dat şi trebuie să-l întrerup. Mi-e mult prea dor de familie. Apoi iarăşi mă întorc să scriu şi tot aşa...

A.M.: Ce urmează după Zilele Regelui?
F.F.: În acest moment nu lucrez la nimic în mod practic, adică nu e nimic pus pe hîrtie. Se tot coace însă în mintea mea. E tot un roman pe care, de la zi la zi, îl simt tot mai clar în minte şi în sufletul meu. Probabil voi începe să-l scriu odată cu începutul acestui an.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer