Ateneu, Piaţa festivalului, Sala Palatului şi retur
Un maraton muzical - aşa ar putea fi supranumită ediţia a 16-a a Festivalului Internaţional "George Enescu" pentru cei care au participat nemijlocit la ea, fie ca public, fie ca organizatori. Fiind vorba despre 13 zile şi de peste 40 de concerte este greu să faci o retrospectivă reală a ediţiei. Cu atât mai mult cu cât manifestărilor strict muzicale li s-au alăturat expoziţii, lansări de carte şi de disc, un simpozion de muzicologie, evenimentele din Piaţa festivalului şi, bineînţeles, concursul.
Din păcate, impactul pe care ar fi trebuit să-l aibă manifestările din generosul spaţiu rezervat muzicii clasice în aer liber între Palatul Regal, Biblioteca Centrală Universitară şi Ateneul Român a fost redus la jumătate de vremea nefavorabilă (o săptămână de ploaie) care a întrerupt concertele. Totuşi, popularitatea acestei zone a muzicii crescuse spre final în aşa măsură încât tuturor celor care se aflau acolo spre seară pe 24 septembrie nu le venea să creadă că a doua zi nu vor mai avea unde să vină, zona redevenind parcare particulară.
La Ateneu, concertele de la ora 17 (sau 21.45), ca şi cele din cele două sfârşituri de săptămână, purtînd genericul Beethoven By Midnight, ne-au oferit câteva momente de trăire artistică fără precedent, deşi fiecare şi-a avut susţinătorii şi detractorii săi (pentru că aşa e-n artă)... Printre momentele care n-au lăsat pe nimeni indiferent amintim concertul Lawrence Foster - Dan Grigore - Orchestra Gulbenkian din Lisabona, concertul Enescu susţinut de Kremerata Musica şi Gidon Kremer sau recitalul de pian Ivo Pogorelich.
(Dan Grigore şi Lawrence Foster, foto de Eugen Oprina)
La Sala Palatului, festivalul a început cu remarcabilele concerte semnate de London Symphony Orchestra (dirijori Sir Colin Davis şi Cristian Mandeal), urmate îndeaproape de Royal Philharmonic Orchestra din Londra cu Horia Andreescu la pupitru şi fabulosul Maxim Vengerov la vioară. Mijlocul perioadei a avut atât momente mai bune, cât şi concerte mai puţin reuşite, cu orchestre care fie aveau o cotă medie, fie nu şi-au onorat cartea de vizită. Spre final intensitatea a crescut din nou, culminând cu Orchestra del Maggio Fiorentino Festivals dirijată de Zubin Mehta, într-un concert ce a eclipsat până şi deschiderea, cu un program de efect, fără solist, având ca piloni de rezistenţă Sacre du printemps de Stravinski şi Simfonia I de Mahler. În final, Orchestra Festivalului "George Enescu" dirijată de Cristian Mandeal, formaţie compusă din membri "de ieri şi de azi" ai filarmonicii bucureştene s-a confruntat cu dificultăţile Simfoniei a II-a "Renaşterea" de Mahler care s-a dorit a reprezenta un final simbolic pentru ceea ce a fost ediţia a 16-a a festivalului.
(Cristian Mandeal)
Sala Radio a găzduit concertele de muzică românească, al căror public a fost peste aşteptări de numeros (mai ales în cazul concertului simfonic dirijat de Sergiu Comissiona). Oedip în regia lui Petrică Ionescu ne-a demonstrat încă odată că primatul vizualului în spectacolul de operă este un aspect ce nu mai poate fi neglijat, iar actoria şi scenografia sunt două arte ce au la fel mare importanţă ca arta interpretativă muzicală în succesul unui astfel de spectacol. Gala extraordinară de balet, cu invitaţi de marcă români şi străini, solişti ai marilor companii de balet ale lumii a reprezentat un alt reper (extrem de popular) ce a subliniat profilul deschis al acestei manifestări. În ce măsură numele lui Enescu va gira din 2005 un festival dedicat tuturor artelor sau unul ce va rămâne preponderent muzical vom vedea. Cert este că în 2003 Festivalul "Enescu" a făcut să curgă mult mai multă cerneală tipografică decât oricare dintre celelalte ediţii de după 1990 (pentru cele anterioare îmi este greu să mă pronunţ), iar publicul care a umplut sălile de concerte de această dată a fost în bună măsură un public nou, neobişnuit cu concertul şi în acelaşi timp un public tânăr. Interesant este cum vom reuşi să-l păstrăm. Săptămîna aceasta Filarmonica şi Orchestra Naţională Radio îşi deschid stagiunile...
Prezent şi viitor la festivalul "Enescu"
Despre trecutul, despre tradiţia plină de momente superbe a festivalului nu are rost să vorbim acum. Ea există şi fără ea nu ar fi putut apărea reuşita ediţiei a şaisprezecea. Succesul incontestabil s-a conturat în urma unei evidente maturizări a organizării (girate de Secretariatul General al Guvernului), a preţurilor reduse la bilete, dar şi a ofertei artistice atractive. O astfel de ofertă a existat, însă şi în anii trecuţi, dar sălile nu au fost pline.
Dacă privim în perspectivă, faptul că la ediţia viitoare, cea din 2005, de organizarea festivalului se pare că se va ocupa o fundaţie înfiinţată special în acest scop poate fi privit cu bucurie, în sensul în care contribuţia statului nu va mai fi atât de evidentă şi comentarea implicaţiilor de propagandă preelectorală în rândul elitelor se va reduce. Totuşi, ne întrebăm... Are societatea civilă din România pârghiile necesare pentru a pune în mişcare tot ceea ce implică un astfel de festival, atunci când chiar guvernul a reuşit cu mari dificultăţi să finalizeze o astfel de amplă întreprindere culturală la costuri relativ reduse ? Pentru că deşi celor din afara domeniului suma de cinci milioane de dolari li se pare mare (chiar dacă jumătate din ei sunt taxe), ea se găseşte cu mult sub bugetul unui festival similar dintr-o ţară occidentală.
Creşterea amploarei mediatice, a participării publicului, valoarea artiştilor participanţi în 2003 au dus la o creştere a cotei festivalului, ceea ce devine, paradoxal, îngrijorător pentru cei care vor organiza următoarea ediţie. Negocierea drepturilor de difuzare la televiziune şi radio, chiar a onorariilor - ce au reuşit să fie păstrate în limite rezonabile - a avut ca argument principal stadiul "în evoluţie" al festivalului şi desfăşurarea lui într-o ţară săracă. Ceea ce au văzut artiştii şi toţi ceilalţi invitaţi străini a fost, din fericire sau din păcate, depinde de unde priveşti, tocmai contrariul. Un public numeros şi entuziast, un festival "matur", un afiş prestigios...
Pentru a părăsi nota de îngrijorare, să ne gândim şi la aspectele pozitive. Publicul a umplut sălile, iar printre spectatori s-au aflat numeroşi reprezentanţi ai celorlalte arte, care au rolul lor de propagandă a domeniului în rândul elitelor. Aşa se face că posibilitatea de extindere în rândul altor arte a festivalului devine o idee interesantă, pentru că succesul avut de această dată, cu baletul şi manifestările din zona jazz sau fanfară din Piaţa festivalului (este adevărat nu foarte îndepărtate) a fost elocvent. În pofida polemicilor create şi a conturării unor tabere vizavi de configuraţia viitoare a festivalului, s-au desprins la această ediţie mai multe idei care se pot transforma în soluţii reale, cu efecte financiare vizibile, una dintre acestea fiind invitarea unui număr mai mic de orchestre, care să susţină mai multe programe. Propunerea de a se renunţa la Sala Palatului în favoarea Ateneului nu poate fi luată în serios, pentru că în cazul unora dintre concerte, chiar 4000 de locuri s-au dovedit puţine (evident, păstrând preţuri rezonabile la bilete). Aşa cum nu este realist să sperăm că până în 2005 Bucureştiul va avea o nouă sală de concert mare şi cu acustică realizată profesional, cred că trebuie să ne consolăm cu ideea că sala va rămâne aceeaşi, deşi asupra acusticii (respectiv amplificării) încă se mai poate lucra. Ediţia viitoare va marca 50 de ani de la moartea lui Enescu şi, probabil, se doreşte să o depăşească pe cea de acum în amploare şi succes. Grea misiune pentru cei care o vor organiza, dar în acelaşi timp, dacă publicul a dovedit că ai pentru cine să o faci, o misiune plăcută.