Săptămâna centrală a Festivalului Internaţional "George Enescu" a avut momentele ei de glorie, dar şi pe cele de dezamăgire. Dacă excludem fascinantul Oedip al lui Petrikă Ionescu din această serie, cu gândul de a-i rezerva o cronică aparte la deschiderea stagiunii Operei Naţionale din Bucureşti, se desprind în perioada 15-20 septembrie câteva momente de vârf.
Unul dintre acestea a purtat semnătura Maxim Vengerov. Aflat în galeria celor mai mari violonişti ai momentului, a venit la Bucureşti cu Simfonia spaniolă de Lalo, lucrare ce figurează pe cel mai recent album al său lansat de EMI chiar în septembrie 2003. Muzician profund, ce fascinează atât prin diversitatea emoţiilor pe care le transmite prin cântul său, cât şi prin claritatea şi uşurinţa tehnicii, Maxim Vengerov smulge publicului adevărate urale, reuşind să farmece în primul rând prin onestitatea trăirii.
(Maxim Vengerov)
Un alt concert memorabil a fost cel al Leontinei Văduva. Ateneul Român a fost locul de reîntâlnire a marii noastre soprane cu publicul de acasă, după 15 ani de exil. Programul recitalului susţinut alături de Vicenzo Scalera, excepţional pianist acompaniator, a fost gradat superb, de la madrigal la melodia franceză şi la Cântecele pe versuri de Clement Marot de Enescu. Cântate şi jucate cu farmec şi fineţe, acestea din urmă au strălucit în contextul recitalului, impresionând cu adevărat, punând în valoare o forţă de fascinaţie pe care nu orice interpretare o poate oferi.
(Leontina Văduva)
Concertul exclusiv Enescu susţinut de Gidon Kremer şi Kremerata Baltika la Ateneu a fost şi el una dintre culmile festivalului, cele două lucrări pe care protagoniştii le-au înregistrat recent şi pe disc, respectiv Cvintetul cu pian în la minor op. 29 şi Octuorul în do major (într-o neobişnuită versiune orchestrată) generând un entuziasm de care muzica enesciană de după rapsodii nu are parte prea des.
(Gidon Kremer)
Un concert ce s-a terminat târziu după miezul nopţii şi s-a înscris în categoria marilor succese a fost cel al Orchestrei Gulbenkian din Lisabona dirijată de Lawrence Foster, cu un Dan Grigore spiritual şi strălucitor în Burlesca de Richard Strauss.
(Dan Grigore şi Lawrence Foster)
Dar pentru a nu cădea într-o suspectă înşiruire de osanale, trebuie să recunoaştem că au existat şi câteva momente deconcertante. Orchestrele din Luxemburg, Stockholm şi Viena n-au avut acelaşi succes cu celelalte, reacţia publicului fiind consonantă cu aceea a specialiştilor (care ţin o interesantă evidenţă a succeselor şi eşecurilor în publicaţia zilnică a manifestării, Jurnal de festival). Momentul consemnat ca fiind cel mai neplăcut a fost, cu siguranţă, concertul cu Wiener Symphoniker şi dirijorul Gerd Albrecht, care au şocat printr-o versiune prescurtată (la întâmplare) a Suitei I pentru orchestră de Enescu, gest sancţionat chiar şi de generosul public de la Sala Palatului printr-o primire reţinută.
Se poate vorbi deja despre un mare succes, pentru că sălile festivalului sunt pline, în unele seri chiar arhipline, stându-se şi în picioare, iar ponderea publicului tânăr este sesizabilă. Interesant ar fi ca acest câştig al festivalului privind relaţia între public şi muzica clasică să fie perpetuat de-a lungul stagiunii ce începe în curând. Dar pentru aceasta, ar trebui ca instituţiile noastre de spectacol să se preocupe de atragerea publicului şi de mediatizarea evenimentelor muzicale pe care le creează cel puţin la fel de mult ca de organizarea turneelor în străinătate. Beneficiul nu s-ar simţi imediat, dar avantajele pe termen lung nu sunt de neglijat. La festival a apărut un public nou, care nu ştia exact care sunt regulile participării la un concert simfonic. Dar, în bună măsură, a fost încântat de ceea ce a văzut şi nu ar refuza alte propuneri similare. Iar oferta muzicală locală, deşi nu poate fi pusă pe acelaşi plan cu cea a festivalului, are numeroase momente care pot concura valoric cu aceste de neuitat seri de septembrie.
(preluat din Adevărul literar şi artistic)
A venit timpul
Ediţia a 16-a a Festivalului Internaţional "George Enescu" ne-a oferit numeroase versiuni interpretative ale muzicii celui care dă numele manifestării. Acestea au fost semnate de romani, dar şi de străinii invitaţi, fie formaţii camerale, fie ansambluri simfonice.
Senzaţia care se desprinde aproape de încheierea festivalului era că, în sfîrşit, a venit timpul lui Enescu. Am avut mai multe ocazii de a auzi urale la muzica sa în acest septembrie. Desprindem acum doar cîteva momente. Oedip-ul în regia şi decorurile lui Petrika Ionescu ne-a demonstrat că ansamblurile Operei Naţionale din Bucureşti se pot mobiliza atunci cînd există şi motivaţia artistică. Feeria vizuală, luxurianţa scenică au susţinut perfect muzica, oferindu-i acea dimensiune de spectaculos care nu îl preocupase pe Enescu în mod deosebit, dar în lipsa căreia Oedip nu poate ridica în picioare spectatorii mileniului trei. Cred că succesul de public al noii montări ar putea continua vreme de multe reprezentaţii, dacă Opera va găsi soluţii pentru includerea sa în stagiune (se pare că volumul impresionant al decorurilor o face greu de integrat în programul permanent.)
(Oedip, foto de Eugen Oprina)
Un alt moment Enescu care a entuziasmat auditoriul a fost concertul Gidon Kremer - Kremerata Baltika, în care am auzit şi Cvintetul cu pian cîntat ireproşabil, cu o sensibilitate şi profunzime a înţelegerii remarcabile, dar şi o variantă orchestrală a Octuorului. Virtuţile acestei lucrări au fost potenţate de sunetul de ansamblu extrem de omogen şi plin de temperament, din care se desprindeau din cînd în cînd voci solistice ale căror fraze fermecau, pur şi simplu.
(Kremerata Baltika)
Despre Simfonia I dirijată de Cristian Mandeal cu London Symphony Orchestra sau Simfonia a III-a dirijată de Horia Andreescu cu Royal Philharmonic Orchestra din Londra nu voi vorbi aici, pentru că experienţa celor doi muzicieni români în materie de Enescu este recunoscută, ca şi statura profesională a orchestrelor britanice în cauza, care le-a ajutat să surmonteze dificultatea partiturilor enesciene în relativ puţine repetiţii.
Au fost şi momente de dezamăgire, cel mai dur fiind oferit de Wiener Symphoniker, dirijor Gerd Albrecht, care ne-a prezentat o versiune în care se operaseră tăieturi aleatorii în Suita I pentru orchestra de Enescu. Gestul a fost nescuzabil şi, speram, nu va fi urmat şi de alţii. Entuziasmul unui Michel Plasson cu Orchestra Academiei Santa Cecilia faţă de Simfonia a II-a, parcursă cu implicare şi căldură se situa la polul opus. La fel profesionalismul dedicat al Filarmonicii din Helsinki cu Leif Segerstam la pupitru, care ne oferea o versiune de referinţă la Vox Maris, apreciată pe măsură de public.
(Leif Segerstam, foto de Eugen Oprina)
Indiferent de toate acestea, important este ca la Enescu au fost săli pline şi 4000 de oameni au ovaţionat muzica sa, atunci cînd interpretarea a fost pe măsură. Iar precedentele nu sunt prea multe.
(preluat din Ziarul de duminică)