Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hîrtie  Sageata  Semnal editorial

Teorema papagalului


Denis Guedj, traducere de Alexandru Şiclovan

04.02.2009
Editura Cartier
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Denis Guedj
Teorema papagalului
Editura Cartier, 2008


Traducere de Alexandru Şicolvan.



*****

IntroDenis Guedj (n. 1940) - este matematician şi profesor de Epistemologie şi de Istorie a Ştiinţelor la Universitatea Paris-VIII. Sub deviza "Petit, mais dense!", mărturisită într-un interviu, acesta a scris romane (La Méridienne (Robert Laffont, 1997), Le Théorème du perroquet (Seuil, 1998), La Bela (Seuil, 2001), Les Cheveux de Bérénice (Seuil, 2002)) şi eseuri (La Révolution des savants (Gallimard, 1988), L'empire des nombres (Gallimard, 1996), La gratuité ne vaut plus rien (Seuil, 1997), Le Mètre du monde (Seuil, 2000)) care au sedus cei mai recalcitranţi şi înverşunaţi opozanţi ai matematicii. Ultima lui carte, Les mathematiques expliquees a mes filles (2008), apărută la Paris le Seuil, a apărut la începutul verii lui 2008 şi la Editura Cartier, tradusă din limba franceză de Alexandru Şiclovan. Denis Guedj s-a făcut cunoscut marelui public prin romanul său Teorema papagalului (2000), roman care a fost tradus în peste 20 de limbi.

Pierre Ruche, un fost librar, acum retras la pensie, primeşte o scrisoare misterioasă din Amazonia, scrisă cu puţin timp înaintea morţii sale de către prietenul său Grosrouvre. În acelaşi timp, acesta din urmă îi lasă moştenire o bibliotecă fabuloasă consacrată în întregime matematicii. Dar cum poate el să intre în posesia acestei preţioase biblioteci? Pentru a ajunge la ea, Pierre Ruche este nevoit să se apuce din nou de matematică la vîrsta de 84 de ani.

Cum se explică misterul dispariţiei lui Grosrouvre? Pentru asta, Pierre Ruche, însoţit de Perrette, de Max, de Jonathan şi Léa, gemenii, şi de Nofutur, papagalul amnezic, se lansează într-o călătorie îndelungată prin istoria matematicii, începînd cu grecii antici şi pînă în zilele noastre.

"Archytas din Tarente este inventatorul numărului 1. Inventatorul? «Unu» n-a existat el din totdeauna? Ei bine, nu! Pentru majoritatea gînditorilor greci, numărătoarea începea cu «doi». Pentru ei, exista de o parte «unu», de altă parte... şi celelalte. «Unu» vorbeşte de existenţă, nu de cantitate, spuneau grecii. Multiplicitatea stă la baza numerelor, iar «unu este ceea ce este». Da, dar asta-i filozofie! Despuind «unul» de singularitatea şi de alteritatea sa, Archytas l-a transformat într-un număr precum toate celelalte numere!" (Denis Guedj)

*****
De multă vreme, în casa sa de pe strada Ravignan, domnul Ruche nu mai aştepta nimic de la viaţă; se îmbarcase într-o călătorie cu un declin lent. Împins din spate de trecerea anilor, el tindea spre dispariţia eternă. Şi iată cum o scrisoare, pe care o ţinea încă în mână după plecarea discretă a Perrettei din cameră, o scrisoare scrisă de o fantomă de la capătul lumii, încerca să-i tulbure liniştea blândă în care i se derula viaţa.

În acea dimineaţă, mirosul de ulei încins era mai puternic ca niciodată.

Grosrouvre. Se cunoscuseră încă din primul an la universitate. Amândoi erau înscrişi la Sorbona, Ruche la filosofie, Grosrouvre la matematică. După câţiva ani de facultate, le venise ideea să se apuce de scris. Ruche concepuse un eseu remarcat despre ontologie. Grosrouvre publicase un studiu bine documentat despre zero. În lumea restrânsă a studenţilor, erau numiţi doar "Fiinţa şi Neantul". Erau de nedespărţit. Câţiva ani mai târziu, atunci când Sartre şi-a publicat eseul filosofic, Ruche era convins că ei îi inspiraseră titlul, dar nu avea nicio dovadă.

Domnul Ruche se aşeză în scaun, deschise uşa camerei-garaj şi porni să facă turul cartierului, îngândurat.

Ce-i pregătea Grosrouvre? Vroia el, acum, la sfârşit de drum, să-l dea peste cap, pentru a-i împiedica scufundarea în amorţire? Cadou sau bombă cu efect întârziat?

Revenit din plimbare, el îl convocă pe tâmplarul de pe strada Trois-Frères. În primul din cele două ateliere, el se hotărî să pună rafturi care să găzduiască biblioteca lui Grosrouvre. Asta dacă avea să ajungă vreodată la destinaţie... Avea din plin motive să-şi pună asemenea întrebări, de vreme ce Grosrouvre nu dăduse nicio explicaţie pentru această livrare. Pe de altă parte, de obicei, atunci când spunea că face ceva, chiar o făcea, asta cu condiţia să nu se fi schimbat cumva între timp. Cărţile, aşadar, puteau să vină în orice zi, mai multe sute de kilograme de cărţi! Şi, dacă nu aveau să vină, era o bună ocazie de a goli atelierul şi de a face un spaţiu de depozitare pentru cărţi din magazin.
- Miroase a pipi de pisică aici! spuse Perrette, extrem de prost dispusă.

Intrase, ca de obicei, fără să facă zgomot, ca pe un covor de aer, mişcări libere, trup imaterial. Se simţea că nu-i place să fie întreruptă în gesturi. Tocmai se întorcea de la coafor, cu părul ceva mai scurt ca de-obicei, ondulat şi negru, machiată discret. Era frumoasă. Dar, evident, acest fapt nu avea pic de importanţă pentru ea.
- Un papagal, chiar şi dezgustător, nu miroase a pipi de pisică, mamă! spuse Jonathan.
- Da, în cel mai bun caz, miroase a pipi de papagal, preciză Léa.
- Un papagal.
- Perrette îl căută din privire. I-l arătară. Acolo sus, prăvălit pe cornişă.
- Daţi-l afară!
- Doarme, mamă, spuse Max dezaprobator.
- Să aşteptăm să se trezească, sugeră Léa, care nu ţinea neapărat să păstreze pasărea.
- De parcă, în casa asta, doi gemeni, un surd şi un hemiplegic nu ar fi de ajuns! izbucni Perrette. Un papagal mai lipsea?

Cuprinsă de furia sa, ea nu auzi şuieratul scaunului cu rotile. Se albi la faţă. Scaunul se opri în faţa şemineului. Perrette articulă ceva, în sfârşit:
- Mă iertaţi, domnule Ruche.
- Pentru ce, Perrette? Ai spus doar adevărul, este o descriere obiectivă a locuitorilor casei.

Era cât pe ce să izbucnească-n plâns. Domnul Ruche remarcase faptul că, de câteva zile, era încordată.
- Îţi stă bine părul, spuse el, făcând cerculeţe în aer cu degetele.

Ea îl privi, descumpănită.
- Ce, părul meu? (trecându-şi mâna prin păr). Ah, da. Au exagerat puţin cu buclele.
- Să-ţi povestesc, mami.

Jonathan hotărî să-i raporteze Perrettei circumstanţele venirii papagalului. Abia după ce acesta îi descrise conduita eroică a lui Max, ea remarcă urmele de pe chipul fiului ei. După o examinare mai atentă însă, estimă că nu vor rămâne cicatrici.
- Ce părere aveţi, domnule Ruche? întrebă ea.
- Şi eu cred că nu vor rămâne cicatrici.
- Nu, despre papagal.
- El, în schimb, da, va avea o cicatrice.
- Nu, voiam să spun dacă să-l păstrăm sau...
- Ah. Dacă îl dăm afară după tot ce am aflat, asta ar însemna non-asistenţă unui papagal în pericol.

Toţi izbucniră în râs, cu excepţia lui Max. El îşi fixă pentru o clipă privirea asupra mamei sale şi, cu o voce calmă, spuse:
- Tu chiar ai refuza să adăposteşti pe cineva care ar avea nevoie de ajutor, mamă?

Perrette rămase stânjenită, clătinând din cap. Gândul ce o obseda de mai multe zile îi reveni în minte. "Trebuie să le spun, la ce bun să mai aştept?", îşi zise ea. Apoi:
- Vorbeşte?
- Nici un cuvânt... de când e aici, spuse Max.
- Atunci, cred că i-am putea acorda o viză de flotant.

Fiecare sub fereastra sa, întins pe pat. Jonathan-şi-Léa îşi vorbeau, dintr-o cameră în alta, prin uşa întredeschisă.
- De ce oare doi oameni "bine făcuţi", parcă aşa a precizat Max, nu?, să se fi străduit să pună botniţă unui papagal, într-un hangar cu mărfuri coloniale? întrebă Jonathan.
- Aăă, pentru a-l împiedica să vorbească, da-a..., răspunse Léa.
- Să vorbească sau să muşte?

Cei doi aveau împreună 33 de ani şi 3 metri 40. Jonathan, cel mare, Léa, născută la două minute jumătate după. În acord cu această ordine de sosire - sau de start -, se explică şi numele cuplat Jonathan-şi-Léa, "J-&-L".

Acele două minute şi jumătate de întârziere, care făcuseră ca ea să fie a doua, o determinară pe Léa să se lupte fără încetare să recupereze. Vroia să fie prima cu orice ocazie şi, de cele mai multe ori, şi reuşea. Cât despre Jonathan, care nu solicitase întâietatea la naştere, el se mulţumea, pur şi simplu, cu acest avantaj originar. Para îi cădea, gata mălăiaţă, în gură.

Jonathan-şi-Léa semănau ca două picături de apă, adică, precum acestea, nu semănau deloc. De neconceput, atât de asemănători şi de diferiţi totodată. Reprezentau aceeaşi entitate, dar ambalată diferit. Doar ochii îi aveau exact la fel, nimeni nu ar fi putut să-i diferenţieze pe cei ai băiatului de cei ai fetei. Ochi mari, de un albastru palid, precum jeanşii spălăci?i.

Léa, păr scurt, jeanşi şi geacă, maiou şi tricou, tenişi, Nike sau Doc Martens. Sâni mici şi tari. Chipul niciodată machiat, părul mereu colorat. Perrette era sătulă să-i tot explice cum vopseaua strică părul, Léa nu se sătura să parcurgă cataloagele cu nuanţele cele mai extravagante, schimbându-şi culoarea tot la câteva săptămâni. Supleţea unei liane, fineţea unei linii drepte. Euclid ar fi spus despre ea că era "o lungime fără de lăţime".

Jonathan purta pieptănătura tipică anilor '60 - păr lung şi ondulat, haine largi şi un cercel de aur în urechea dreaptă. Nu îi era niciodată frig, căci nu era nici mic, nici slab. Purta încă semnele stinse ale unei acnee, din care nu mai avea, acum, decât un punct în barbă, pe care îl zgândărea când nu-i ieşea ceva. Avea mâinile îngrijite, spatele drept şi fundul deloc proeminent. Nu era solid, dar era destul de lat, cu trunchiul de dimensiunea unui ecran 16/9. Euclid ar fi spus despre el că era o suprafaţă, deoarece avea "doar lungime şi lăţime".

Dar adâncimea?

Aceasta era contribuţia lui Max în familia Liard. Rotunjor, cu fruntea lată precum o autostradă, mărginită de o chică de păr ondulat, de culoarea aprinsă a aramei. Aţi priceput, era roşcovan, cu ochii mici şi negri, ca două biluţe de antracit, care aproape că dispăreau la o încruntare mai serioasă. Dar ce strălucire! Incredibil de musculos pentru vârsta lui. Ceea ce îl va împiedica să crească, prevesteau Pythiile astmatice din Montmartre, când se intersectau cu el pe strada Lepic.

Agitaţia lui, totuşi, se bălăcea într-o gravitate surprinzătoare şi care, uneori, stânjenea, deoarece îi făcea pe cei din jur să conştientizeze inutilitatea agitaţiei cotidiene. În plus, el dădea dovadă de o siguranţă care-i descuraja pe toţi.

Oare despre el ce ar fi zis Euclid? Ei bine... că era un solid. Păi, Max avea toate cele trei dimensiuni simultan - "lungime, lăţime şi adâncime"! Solid, deci. Dar, deopotrivă, ameţitor de aerian.

Cum putuse, oare, Max să citească de pe ciocul papagalului, atunci când acesta strigase: "Asas..."? Nu citise. Şi totuşi, înţelesese.

Pentru Max, sunetele erau ca nişte aisberguri. Ceea ce auzea nu era decât pojghiţa de la suprafaţă, cea mai mare parte a încărcăturii cuvântului era mută şi nu ţinea de aparatul auditiv. Or, el îşi dezvoltase, treptat, un al şaptelea simţ. Tot corpul său participa la receptarea sunetelor şi capta ceea ce scăpa urechii. De aceea, domnul Ruche, remarcând această aptitudine uimitoare, îl şi supranumise Max Eolianul. Îi intuise sensibilitatea la toate vânturile.


Capitolul 2. Max Eolianul
Papagalul tot nu se mişcase de pe cornişă. O grămăjoară de pene! Capul, în continuare întors, era complet ascuns între penele dinspre spate. Profita de un somn vindecător sau, Doamne fereşte, intrase într-o comă ireversibilă? Max târâi un scaun de bucătărie până la şemineu, se căţără pe el şi se aşeză. Întinse mâna către pasăre. Când să o atingă, se opri din gestul său şi se gândi că nu avea dreptul să profite de starea papagalului pentru a-l mângâia; trebuia să-i lase posibilitatea de a refuza.
"De ce nu ai rostit niciun cuvânt de când eşti aici? Ştiu că vorbeşti, te-am auzit atunci, în hangar. Tu eşti aproape mut, iar eu aproape surd. O să ne-nţelegem de minune. Dar de-acum, trebuie să te trezeşti. Nu e nicio grabă, desigur, dar, totuşi, trezeşte-te."

Max se opri, se întoarse şi verifică dacă nu cumva intrase cineva în cameră în timp ce el vorbise. După care se-ntoarse la papagal:
"Să ştii că, dacă nu mă uit, nu înţeleg. Eh, tu nu ştii ce înseamnă să fii surd. Nimeni nu ştie, cu excepţia surzilor, desigur. Nu te-auzi decât pe tine şi te auzi mereu. Uneori îmi doresc, cum să zic, să mă depărtez un pic de mine. Contrar gemenilor. I-ai văzut pe gemeni? Sunt doi, dar ai zice că sunt o singură persoană. Jonathan-şi-Léa într-un singur cuvânt! Eu sunt Max Eolianul. Probabil că-ţi spui că vorbesc prea mult. Păi da, din fericire nu sunt surd din naştere, căci, altfel, aş fi şi mut PE DEASUPRA! E preferabil să auzi şi să poţi vorbi, decât să fii surd şi mut, eşti de acord, nu? Trebuie să-ţi găsim un nume. Ce-ţi pasă ţie; doar nu-i problema ta. Problema ta este să îţi revii după lovitura la cap. Am văzut când ai primit-o. Ce ticăloşi! Ah, dacă i-am reîntâlni. L-ai muşcat pe unul. Bine ai făcut! Poate că totuşi ar fi mai bine să nu-i reîntâlnim. Te caută, aşa-i? Da' Parisu-i mare! Oare de ce am zis mai devreme "surd şi mut"? Pentru că, dacă nu auzi nimic, nu poţi să vorbeşti. E nostim, în fine, nu e tocmai nostim, să nu vorbeşti decât fiindcă auzi. Nu doar cuvintele, ci sunetele. Toate sunetele, apa din fântâna din curte, scârţâitul scaunului domnului Ruche. Pot să ţi le imit, ascultă!"

Cu o voce subţirică, el scoase sunetele apei din fântâna din curte şi acel scârţâit al scaunului domnului Ruche.
"Vezi, tot ceea ce facem este să repetăm. Toţi suntem nişte papagali!"

Începu să râdă, scaunul se clătină. Max se prinse de cornişă şi aşteptă ca scaunul să-şi redobândească echilibrul.
"Nu sunt decât două lucruri care nu pot fi repetate: ţipătul şi plânsul. Nu ai nevoie să le fi auzit dinainte pentru a le face. Probabil şi râsul, dar nu sunt sigur."

Valurile se loveau de hublouri cu o violenţă ce făcea cargoul să tremure până la chilă. Căpitanul Bastos era la timonă de ore în şir, stors de oboseală. Părăsise portul Belem cu trei zile înainte; numai Dumnezeu ştia de câte ori nu parcursese traseul acela, între coastele Braziliei şi cele ale Europei. De treizeci de ani naviga, dar niciodată nu trecuse printr-o asemenea furtună! Deşi cunoştea bine oceanul, violenţa naturii şi neaşteptata izbucnire a vântului puternic îl luaseră prin surprindere. În ciuda frigului, asuda din greu. Şi mai era şi radarul, care nu părea să funcţioneze normal. Abia dacă observase pe ecran un punct luminos, că şi dispăruse. Chiar atunci, uşa se deschise şi secundul fu proiectat în încăpere, dar se prinse de un mâner, pentru a evita să se lovească de manete. Şi el părea chinuit:
- Am fost să verific în cală; încărcătura încă mai ţine, da' nu pentru multă vreme, încă trei-patru lovituri zdravene ca asta şi corzile vor ceda! Suntem prea încărcaţi, căpitane. Îşi drese glasul şi spuse: Dacă o mai ţine mult aşa, vom fi nevoiţi să delestăm cargoul.

Bastos se întoarse spre el şi-i urlă:
- Ai înnebunit, da Silva! Să-mi arunc încărcătura! Aceste mărfuri mi-au fost încredinţate şi dumneata vrei să le arunc la peşti! De când sunt comandant de vapor, mă auzi dumneata, de când sunt comandant, niciun cufăr, niciun container nu a lipsit la destinaţie. Şi tatăl şi bunicul meu, care au fost şi ei în branşă, tot la fel au făcut. Ia mai bine du-te dumneata şi vezi ce se întâmplă în camera maşinilor.

Secundul ezită, vru să vorbească.
- E un ordin!

Bastos ştia că are unul dintre cele mai bune echipaje din Atlanticul de Sud. Alesese marinarii pe sprânceană, oameni duri, experimentaţi. Ştia ce valoare are secundul său, alături de care călătorea de ani buni. De mai multe ori avusese ocazia să-i pună curajul la încercare. "Eu sunt căpitanul, eu sunt cel care ia deciziile. Tot ce a fost îmbarcat va ajunge cu bine în port." De fapt, care era mai exact conţinutul încărcăturii? Bastos încercă să-şi amintească, dar nu reuşi. Făcu un efort să revadă momentul îmbarcării. Trunchiuri de copac, ca de obicei, piese de mobilier, zeci de containere. Ah da, şi, de asemenea, nişte lăzi cu cărţi, ce proveneau de la Manaus.

Deodată, cargoul ezită; în mijlocul vacarmului, o sincopă de linişte, zgomotul motoarelor încetă. Apoi, după o clipă care dură parcă o veşnicie, reîncepu, dar mai încet. Cargoul părea că trage mai greu. Bastos avu o strângere de inimă, pricepuse că unul din motoare tocmai cedase. Nu mai era, aşadar, decât o singură soluţie. Să arunce în mare încărcătura. Bastos încă respingea ideea. Încărcătura era sfântă. Dar ce te faci cu oamenii? Două talazuri făcură vaporul să se-ncline. Acum ori niciodată: Bastos, livid, luă hotărârea. Nu voi fi căpitanul Achab, nici vasul meu nu va fi Pequod.

Învins, dădu ordinul pe care tot echipajul îl aştepta. Să arunce marfa în ocean. Şi să se roage la Dumnezeu să fi meritat sacrificiul. Un zgomot asurzitor, cargoul se cabră, se ridică tot mai sus, ca şi cum s-ar fi înălţat la ceruri. Şi când, după un urcuş interminabil, atinse coama valului, prin ceaţă, lui Bastos i se păru că vede un vapor enorm, ce gonea înspre ei.

Pe masa din sufrageria-salon trona un munte de spaghetti. Léa le chinuia vârtos cu furculiţele, pentru a amesteca cât mai bine sosul. Întreaga populaţie, nerăbdătoare, îi urmărea gesturile. Şi, exact atunci, se auzi o voce răguşită: "Nu voi vorbi decât în prezenţa unui avocat". Era papagalul.

Dat fiind că nu văzuse nimic, Max nici nu auzise. El bănuia totuşi că origina mirării de pe chipul celorlalţi era un sunet, pe care doar el nu-l percepuse. Se întoarse. Precum un pendul vechi, care, deodată, se punea încet în funcţiune, papagalul începu să se cureţe de praf. Cocoţat pe cornişă, bine înfipt în picioruşe; penajul său strălucea, în special roşul viu de la capătul penelor mari. Pe fruntea sa albastru-electrizant, o mică urmă marca rana cicatrizată. Léa remarcă faptul că, în jurul cicatricii, câteva pene îşi schimbaseră culoarea şi formau un mănunchi pastel.

Perrette avu prima reacţie:
- M-aţi asigurat că nu vorbeşte!
- Ei bine, vorbeşte! declară Jonathan. Şi doar pentru a ne spune că nu va vorbi.
- Nu. Că va vorbi, dar numai în prezenţa avocatului său, preciză domnul Ruche.
- De ce-o fi spus asta? se întrebă Léa. E ciudat, totuşi.
- A spus-o pentru că a auzit-o! El repetă ce aude, spuse Jonathan.
- Aha, atunci înseamnă că e papagalul unui avocat, conchise Léa.
- Ba nu, al unui bandit, rectifică Max. Asta-i o replică de bandit.
- Aa, atunci poate că asta le striga celor doi tipi care vroiau să-i facă felul la târg, nu crezi, Max? îşi dădu cu părerea Jonathan.
- Nu vroiau să-i facă felul, ci să-i pună botniţă, îl corectă Max.

Un hohot de râs îi făcu pe toţi să se întoarcă. Perrette se amuza copios:
- Micuţilor, citiţi prea multe romane poliţiste. Nu a spus "avocat", ci "avocado". Nu e vorba de cineva în togă neagră, ci de ceva în coaja verde, lucioasă. E mort de foame, asta e problema papagalului vostru.

La ora aceea, nu era nimic deschis, în afară de băcănia lui Habibi, la colţul străzii Martirilor. Iar Habibi nu avea fructe de avocado. Max fu, astfel, nevoit să meargă până la prăvăliile africane de la Goutte-d'Or. De unde reveni cu un kilogram de avocado senegalez. Papagalul îl înfulecă cu poftă.

Părea că lovitura primită la cap avusese ceva consecinţe: e drept, rana se cicatrizase repede, dar pasărea nu dădea semne să-şi aducă aminte de nimic. Ceea ce o făcea să fie un specimen unic: era singurul papagal care repeta ceea ce nu auzise vreodată. Hotărâră, de aceea, să-l numească Nofutur.

Penele sale multicolore de pe creştet făceau, în plus, din el primul papagal punk din lunga istorie a păsărilor vorbitoare.

Dotată cu un recipient pentru mâncare, cu o adăpătoare şi cu o scăldătoare, colivia-i fu instalată în sufragerie, în susul scărilor. Avură grijă să nu stea în curent. Sub vasul pentru mâncare, puseră un platou întins, pentru resturi. Cât ai zice peşte, Max îl învăţă pe Nofutur că, din acel moment, acela îi va fi numele.
"Tu chiar ai refuza să adăposteşti pe cineva care ar avea nevoie de ajutor?" Întrebarea pe care i-o pusese Max cu o seară mai devreme o întorsese pe dos pe Perrette. Gata, se hotărâse, urma să le vorbească; era un bun moment să le desluşească ce anume îi adunase pe toţi cinci sub acoperişul casei de pe strada Ravignan. Discuţia avea să aibă loc chiar în acea seară.

Totul începuse cu şaptesprezece ani în urmă, printr-o căzătură. Perrette avea pe-atunci aproape douăzeci de ani; urma cursuri de drept şi era pe punctul de a se căsători cu un tânăr judecător de instrucţie. Se întâlniseră în vacanţa de iarnă, într-o staţiune din Pirinei, se revăzuseră primăvara, pe Coasta de Azur, şi îşi planificaseră nunta la Paris, la începutul vacanţei de vară.

Ea se ducea spre Marele Magazin în Alb, pentru o ultimă probă la rochia de mireasă. Absorbită de cele o mie de mărunţişuri ce mai trebuiau făcute, nu văzu groapa din mijlocul trotuarului. Contrar normelor de securitate, vidanjorii înlăturaseră capacul, fără să amplaseze obişnuitele bariere de protecţie în jurul găurii.

Perrette se simţi trasă în jos, scoase un ţipăt. Dar nimeni nu o văzu dispărând în privirea din gaura de scurgere. A ieşit de acolo după câteva ore. Câte ore? Udă, murdară, şchiopătând. Când a ajuns la Marele Magazin în Alb, perdelele erau trase şi uşile închise. Se duse glonţ acasă, decuplă telefonul şi se spălă. Noaptea îi fu plină de vise frumoase, alternând cu coşmaruri. A doua zi, rupea logodna. Nouă luni mai târziu, se năşteau Jonathan-şi-Léa, doi adevăraţi falşi gemeni.

Părinţii ei, cărora ea nu le dăduse vreo explicaţie, nu au iertat-o pentru ceremonia anulată, pentru banii aruncaţi pe apa sâmbetei şi pentru privirile amuzate ale prietenilor lor. Nu-i mai revăzuse de atunci, nici pe ei, nici pe tânărul judecător, căruia nu-i mai deveni nevastă.

Îşi găsise de lucru ca vânzătoare la O mie şi una de pagini. La naşterea gemenilor, domnul Ruche îi propusese să vină să locuiască în casa de pe strada Ravignan. Ea nu stătu prea mult pe gânduri. El o învăţă meserie. Apoi, ea vru un al treilea copil. Încă odată, nu dădu nicio explicaţie. Max, care nu avea decât şase luni, se alătură gemenilor din casa de pe strada Ravignan, în pofida unei legi a adopţiei care obliga o femeie să aibă soţ pentru a fi a doua mamă a unui copil care nu era al său.

Perrette se opri din vorbit. Tăcerea era totală. Era înconjurată de fiinţele cele mai dragi ei. Max, Jonathan, Léa, domnul Ruche. Lumea ei. Toţi o ascultaseră atent. Şaptesprezece ani de viaţă, relataţi la foc automat, în doar câteva minute, timp în care fiecare aflase ceva esenţial despre origina sa. Mai puţin domnul Ruche, pentru care această problemă era demult soluţionată.

Pentru Perrette, asta reprezentă o uşurare. Nu vorbise niciodată de căderea sa. Şi nici de adoptarea lui Max, domnul Ruche însuşi, singurul care ar fi putut-o face, nepunând niciodată întrebări pe această temă. Perrette vorbise liniar, fără să privească pe nimeni. Ridică apoi capul, îşi trecu mâna prin păr şi îi privi.

Îi spuse lui Max:
- Tu nu eşti al meu. Dar am decis că ai să fii al meu.

Gemenilor le spuse:
- Voi, voi sunteţi ai mei. Şi am decis să vă păstrez.

Apoi, către toţi trei:
- Sunteţi ai mei. Şi eu a voastră!

Scoase o ţigară şi o aprinse. Domnul Ruche întinse mâna:
- Dă-mi, te rog, şi mie una, Perrette.

Erau deja ani buni de când nu mai fumase. Ea îi întinse o ţigară. În timp ce-i oferea şi chibritul, iar el se apleca să-l ia, ea-i spuse:
- Iar dumneavoastră, domnule Ruche, ne-aţi făcut o casă.

Stinse ţigara, se ridică, puţin înţepenită, vru să pară demnă, se îndreptă de spate, cu chipul boţit. Un surâs neaşteptat îi lumină chipul. "Vă urez noapte bună." După care, uşoară ca o pană, părăsi încăperea.

În timp ce se strecura în pat, nu ştia de ce mintea îi tot fugea la pescăria de la colţul străzii Lepic. De fiecare dată când trecea prin faţa acesteia, îi mulţumea, tăcută, patronului. Pe vremuri, când căuta de lucru, refuzase să o angajeze. Ce s-ar fi ales de noi, dacă, în loc de cărţi, aş fi vândut sardine, macrouri şi scoici? Şi adormi.

În acelaşi moment, în sufrageria-salon, Max, în pijama, stătea rezemat de colivia lui Nofutur. Ochii papagalului străluceau în penumbră. Îl asculta pe Max cu atenţie. "Nu ştiu de unde vii, îi spunea Max. Dar asta nu e grav, pentru că nici eu nu ştiu de unde vin. Ai auzit ce a zis mama, "M-am decis să te păstrez»". Mângâie pasărea, care se lăsă, aplecând capul. "Şi eu am decis să te păstrez. Nici nu se pune problema unei vize de flotant." Şi, cu un zâmbet revelator: "Dar deja hotărâsem asta în timp ce te aduceam de la talcioc."

Şi tot în acel moment, la etajul de sus, sub ferestrele de la mansardă, cer fără stele, boltă roşiatică a norilor ce reflectau luminile oraşului. Jonathan se hotărî să pună acea întrebare care îl măcina:
- Ce-a vrut să zică prin "nouă luni mai târziu"?
- S-au născut gemenii, îi răspunse Léa, tăios. Ai nevoie de un desen? Ne-a spus că ne-am născut în canale.
- Nu, a spus că am fost concepuţi acolo, strigă Jonathan.

Ea-i bănui figura ostilă.
- Ai fi preferat, cotcodăci ea, sa te naşti într-un pat moale, mirosind a violete, cu ea întinsă pe un cearşaf de mătase şi cu faţă de pernă înflorată? Şi să ai drept tată un tânăr judecător curăţel? Eşti atât de învechit, bietul de tine! conchise ea pe un ton dezgustat.
- Ceea ce aş fi preferat, ar fi fost ca ea să ne spună: "Nu vă voi dezvălui în ce circumstanţe v-aţi născut", mai degrabă decât să ne înşire povestea asta neverosimilă. Aş fi preferat să ne spună adevărul, aruncă Jonathan furios.
- Păi tocmai, ne-a spus adevărul!

În fine, tot în acel moment, la parter, sub draperiile patului cu baldachin, dl Ruche bombănea: "Toate se întâmplă deodată! Grosrouvre şi cărţile lui, Perrette şi dezvăluirile ei, şi papagalul ăsta pe deasupra. Cum ziceau c-au hotărât să-l numească? Nofutur. Pe mine trebuiau să mă numească astfel, la vârsta mea... Mişto tinerii ăştia, cu cuvintele lor englezeşti. De ce nu mi-a zis niciodată nimic Perrette, de ce a aşteptat optsprezece ani? De fapt, ce, schimbă asta cu ceva situaţia? Nici vorbă. Dar pentru micuţi... Trebuie să le vorbesc. Mai ales gemenilor; nu le-a picat bine, se vede. Max e puternic, cu el e altceva. Dar cum să le vorbesc? Eu nu ştiu să vorbesc copiilor. În plus, nici nu mai sunt copii. Şi cu adolescenţii e încă şi mai greu! Dacă le vorbesc direct, or să se închidă-n carapacea lor. Capete de catâri, mândri, suspicioşi. Trebuie să găsesc o cale."

Şi adormi înainte de a găsi vreo idee.
De-a lungul anilor, atelierul devenise un adevărat caravanserai. Acum, domnul Ruche decise să-l golească de tot. Dar, înainte ca oamenii de la Emmaus să vină să ia toate lucrurile, Max îşi păstrase cele mai frumoase obiecte, pe care le vânduse la talcioc, atent să nu treacă prin faţa hangarului cu mărfuri coloniale.

După ce tâmplarul de pe strada Trois-Frères termină de montat, în primul atelier, rafturile pentru viitoarea bibliotecă a lui Grosrouvre, domnul Ruche îl aduse în camera-garaj. Cu o satisfacţie evidentă, îi dădu directive pentru amenajarea celui de-al doilea atelier. Domnul Ruche tocmai găsise ideea pe care o căuta de câteva zile.
Thales!
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer