Curcubeul toamnei

Prima mea amintire din salba curcubeielor este legată de culoarea albă. Un alb intens, atotcuprinzător şi rece. Era firesc, fiind vorba de zăpadă. Lumina ei pătrundea prin geamuri şi se răsfrângea în pereţii spoiţi cu var.

Locuiam pe atunci, în cumplita iarnă a anului 1917, într-o căsuţă de paiantă menită să străjuiască, într-un vârf de deal moldovean numit Mândrişca, via bunicilor mei. Trăiam acolo, pitiţi sub nămeţi şi sub şuieratul viscolului, cu urletul prelung al lupilor în timp de noapte. Adevărata noastră gospodărie, cu casa ei cea mare din valea satului Cucova, era ocupată de un comandament militar cu ofiţeri numeroşi şi foarte mulţi soldaţi, deşi frontul, îngheţat şi el, era destul de aproape. În casa noastră rămăsese numai străbunicul meu din partea mamei şi femeia care îl îngrijea.

În căsuţa singuratică din vârful dealului troienit, nu rămăsese decât bunicul şi bunica mea, mama şi bătrâna Mama Ileana, care de obicei păzea casa când nu era anotimpul lucrului în vie. Părea că e acolo de când lumea. Şi, bineînţeles, mai era şi un băieţel sfios şi cuminte, de vreo patru ani. Acela eram eu.

În timpul zilei auzeam tropotul înfundat al cailor din grajd, iar noaptea nechezatul lor speriat de haita lupilor flămânzi care ne dădeau târcoale. Aveam şi patru dulăi căpătaţi de la stâna lui Ion Ursu din lunca Siretului, care, fiind hrăniţi cu zer în vremea când erau căţelandri, crescuseră mari şi cu blană multă şi păreau arţăgoşi faţă de cei ce pătrundeau în vie. Acum însă, de când erau viscol şi lupi, nu-i mai puteai scoate de sub patul Mamei Ileana din chilerul lipit de dosul casei, care servea drept bucătărie.

Cu câteva zile înainte de dezlănţuirea viscolului, bunicul avusese şi un ajutor care avea grijă de cai şi de spartul lemnelor. Dar acesta - cred că îl chema Ion - coborâse în sat după sare şi gaz şi nu se mai întorsese. Este adevărat că drumul se înfundase cu zăpadă şi că poarta abia se mai zărea într-un troian imens format de viscolul izbucnit, dar cred că îşi găsise şi un adăpost mai îmbietor decât tovărăşia Mamei Ileana, care îi putea fi bunică.

Atribuţiile lui Ion au fost preluate de bunicul şi de mama (îmbrăcată cu pantalonii şi cizmele tatălui meu). Esenţial era să se păstreze practicabilă pârtia care ducea la grajd şi cea care ducea la stiva de lemne. La cai, în număr de trei, munca era cea mai grea. Trebuia să fie hrăniţi cu lucerna uscată din pod, căreia i se dădea drumul printr-un chepeng deschis direct deasupra ieslei, să li se împartă tainul de ovăz şi mai ales să fie adăpaţi cu apa provenită din topirea zăpezii, lucru care se făcea în casă unde ardeau permanent două focuri zdravene. Mai era şi problema curăţirii grajdului care se făcea la două zile, muncă grea şi dezgustătoare. Dar nici pe mama şi nici pe bunicul nu i-am auzit plângându-se de aşa ceva. Ştiu numai că foloseau pentru spălatul lor cam prea multă apă din cea obţinută cu greu din topirea zăpezii. Asta era cel puţin părerea bodogănoasă a Mamei Ileana. În privinţa apei de băut, nu era nici o problemă. În afară de cai şi câini, toată lumea bea vin roşu, apa din zăpadă fiind declarată "sălcie". Dar toate aceste mici neajunsuri (să le zicem "sportive") au fost uitate instantaneu în urma unei explozii. O explozie de bucurie, desigur. S-a întors tatăl meu de pe front.

Plecase din părţile Oituzului cu un tren de marfă care urma să încarce muniţie. Acesta se înzăpezise în curba care făcea legătura cu calea ferată de pe valea Siretului, înainte de a intra în gara Adjud. De acolo, urcase spre Nord cu un şir de sănii ale unui convoi militar care se împotmolise şi el în zăpadă la primele case din şosea ale satului Mândrişca. Bănuind că drumul spre deal e blocat, deoarece era săpat într-o depresiune a terenului, tata a venit direct prin vie, unde zăpada era spulberată pe alocuri şi avea ca repere stâlpii spalierelor ce susţineau rândurile de viţă.

I-a trebuit o dimineaţă întreagă ca să parcurgă cam doi kilometri de drum, zăpada ajungându-i uneori până la brâu.

În sfârşit a ajuns acasă.
Trec peste efervescenţa de bucurie, uşor lacrimogenă, care a marcat reîntâlnirea cu noi toţi.

Când s-au mai potolit spiritele şi când mama i-a spus tatălui meu că "miroase a soldat", am început să-i fac inventarul. Într-adevăr, era îmbrăcat în haine groase de trupă şi cu un cojocel cu nasturi de lemn pe sub manta. Era locotenent, dar gradele erau făcute din bucăţi de tablă tăiate dintr-o cutie de conserve. Probabil că asta aveau la îndemână în bordeiul în care locuia împreună cu compania lui şi în faţa căruia fuseseră aliniaţi.

Ceea ce m-a fascinat însă cu desăvârşire a fost carabina cu care venise şi cele patru cartuşiere grele pline cu cartuşe.

Încă nu ştiam ce însemnătate avea să aibă această armă pentru mine, fiind prima care m-a făcut să simt mirosul prafului de puşcă. Or, se ştie că acesta grăbeşte gradul de maturizare al oricărui copil.

În prima seară, tatăl meu a fost ocupat să se "lăiască", cum spunea Mama Ileana, folosind tactica avansată a ligheanului, după care, vesel şi bărbierit proaspăt, ne-a oferit "o seară pariziană", cântând şansonete din vremea studenţiei lui pe malurile Senei. Ceea ce ne-a uimit pe toţi a fost că şi bunicul a făcut la fel, cântând arii de cabaret de pe vremea când îşi pregătea doctoratul în Drept la Paris. Căci, în treacăt fie spus, fiul lui Tata Gheorghe, străbunicul meu, neam de răzeş din Cucora, ajunsese şi pe acolo. Spre mirarea multora.

A fost prima şi ultima oară când l-am auzit pe bunicul cântând. Cred că în seara aceea de bucurie îşi făcuse efectul benefic şi vinul roşu care a curs din belşug. (Era Bordeaux veritabil).

În restul vieţii, bunicul a fost magistrat. Meserie pe care a luat-o foarte în serios. De aceea cred că nu l-am mai auzit niciodată fredonând şansonete pariziene.

Dar marea seară (ar trebui scrisă cu litere mari) a venit abia după ziua următoare. De altfel, am mai scris despre ea, cândva, şi în altă carte.

Este vorba de lupi. Dacă în prima noapte, după întoarcerea tatălui meu, nu-şi făcuseră apariţia (probabil că adulmecaseră urmele noi de om din jurul casei), în seara următoare au fost prezenţi cu urletele lor prelungite şi lugubre şi cu ochii lor sticloşi ce găureau noaptea. Caii, înspăimântaţi, nechezau în grajd în timp ce fioroşii noştri dulăi zăceau anesteziaţi sub patul Mamei Ileana din chiler. Acea anexă a casei cu acoperiş înclinat şi fără pod.

Tata, cu căciula lui neagră cu care venise de pe front, a intrat în cămăruţa bunicilor unde dormeam şi eu şi mi-a spus să mă îmbrac şi să-mi pun mai ales căciuliţa pe cap îndesată pe urechi. Lucru pe care l-am făcut numaidecât. După aceea, a desprins din cuie pătura bătută în geamul dinspre viscol (şi care părea permanent puţin umflată), a făcut fitilul mic la lampa cu gaz, rămânând aproape pe întuneric, şi cu o smucitură a deschis geamul. Afară era lună şi un val de ger a pătruns brusc în casă. Abia atunci am observat că între picioare avea carabina. A armat-o manevrând închizătorul. A proptit-o între zăbrelele geamului şi a aşteptat câteva clipe. Probabil că îşi adapta privirea la lumina de afară şi îşi căuta ţinta mişcând imperceptibil cătarea din vârful ţevii.

Apoi a tras. Au fost patru focuri rapide întrerupte numai de ţăcăneala închizătorului. Bubuiala sporită de micimea camerei mi s-a părut infernală. Am văzut de fiecare dată zvâcnitura armei pe care a produs-o reculul în umărul drept al tatii. Şi apoi a fost mirosul, mirosul acela acru şi inconfundabil care nu iese odată cu minuscula flăcăruie din botul ţevii, ci din deschizătura încărcătorului prin care erau ejectate tuburile goale ale cartuşelor trase.

Cu o voce satisfăcută, tata n-a spus decât:
- Cred că am nimerit doi. Nu sunt sigur de mai mult fiindcă arma asta are o bătaie uşoară în sus şi spre dreapta...

A închis în forţă geamul şi a fixat din nou în cuie pătura protectoare de viscol. Ceilalţi din casă, care nu participaseră la acest "safari" nocturn şi neanunţat, au apărut speriaţi în pragul uşii, fără să pună nici o întrebare. Am înţeles pe loc ce se întâmplase.

O notă de haz a produs-o însă bunica. După ce cotrobăise puţin prin câteva cutii de carton, în care cred că îşi păstra o parte din comoara amintirilor ei, a apărut cu un mic carneţel albastru din care a desprins o şuviţă de cartonaş stacojiu, căruia i-a dat foc cu un chibrit. Cartonaşul ardea fără flacără şi împrăştia un fum uşor colorat care mirosea a amestec de tămâie, esenţă de trandafiri şi alte mirodenii necunoscute. Se dorea atenuarea mirosului de carbid (denumire învăţată ulterior la armată), care cuprinsese toată casa, fiindcă nimeni nu îndrăznea să deschidă ferestrele, înţepenite toate din cauza gerului. Hârtia afumătoare cu care bunica se plimba solemn prin toată casa se numea Papier d\'Arménie, adică hârtie de Armenia, ţară despre care nici nu auzisem până atunci.

Apoi a intervenit bunicul şi referindu-se la faimosul Papier d\'Arménie a făcut o sugestie:
- Stinge afumătoarea asta de hârtie, că nu serveşte la nimic. Mai bine afumă cu ea după ce foloseşti oala de noapte, că tot closetul nostru e troienit de zăpadă îngheţată şi s-a lăsat într-o rână ca turnul din Pisa.

Spre ruşinea mea nici despre acesta nu ştiam nimic.

A doua zi, de cu noapte, tata a plecat. S-a întors la bordeiele camarazilor cărora le promisese că vor face Crăciunul împreună. Şi voia să se ţină de cuvânt. N-a căutat să mă trezească şi m-a sărutat în timp ce dormeam. I-am simţit totuşi ţepii mustăţilor. Senzaţie pe care n-am s-o uit niciodată.

Şi a venit şi Ajunul. Eveniment pe care l-am intuit după mirosul venit din bucătărie. Mama Ileana făcuse plăcintă. Lucru rar. De obicei, din lipsă de pâine, se mânca numai mămăligă. Şi noi toţi, şi dulăii care dormeau sub patul din bucătărie. Din când în când, Mama Ileana, ca să mă răsfeţe, îmi făcea din rămăşiţe de făină de grâu ascunse de ea câte o lipie prăjită direct pe plită. Nu ştiu de ce, marca în centrul ei semnul crucii. Probabil ca să semene a prescură. Îmi plăcea atât de mult şi o mâncam cu atâta poftă că mi se întâmpla să-mi frig degetele cu ea.

Şi în seara aceea, care mi s-a părut la fel ca toate celelalte seri, mama mi-a făcut o surpriză. M-a chemat la ea în cameră. Pe măsuţa dintre geamuri, într-o oală de lut umplută cu nisip şi învăluită într-un ştergar roşu, era înfiptă o crenguţă de brad. Era împodobită cu mai multe lanţuri de hârtie colorată, câteva capete de chinezi făcute din coji de ouă şi un fes conic de hârtie. În vârf era o stea tăiată dintr-un pachet colorat de ţigări. Moş Crăciun lipsea deoarece în casă nu exista vată pentru barba lui.

În faţa oalei în care era fixat pomul de Crăciun, aşa cum îl botezase mama, era sfeşnicul de pe noptiera bunicilor. I-am aprins lumânarea cu mare grijă căci şi articolul acesta lipsea. Era prima dată când vedeam un pom de Crăciun.

Mama m-a strâns lângă ea şi am cântat împreună "O, brad frumos" şi "O, ce veste minunată". M-am lipit şi mai mult de ea, în timp ce îmi mângâia cu duioşie creştetul capului. Atunci mi-am dat seama că plângea. Se gândea poate la Crăciunurile fericite de altădată sau la tata, care era departe, într-un bordei care îi servea de adăpost.

Deodată, mama s-a înviorat şi, zâmbind printre lacrimi, mi-a spus:
- Din fericire, te am pe tine...

Şi parcă aducându-şi aminte de ceva, a scos dintr-un sertar un pachet. Erau două mici picturi, o acuarelă şi un pastel, făcute de tatăl meu pentru mine, în timp ce stătuse cu noi. Prima era biserica din Mândrişca, de pe dealul opus viei noastre, cu turnul ei pătrat din lemn, iar într-a doua erau ilustraţi nămeţii care acopereau viile din apusul casei noastre, iar în fund dealul aşezat de-a curmezişul văii pe care străjuiau pădurile pe atunci ale noastre.

Am fost încântat de cadourile primite şi am sărit de gâtul mamei ca să o sărut. Dar atunci s-a întâmplat ceva rar. În palma stângă mi-a căzut o lacrimă de-a ei. Senzaţie înduioşătoare şi sublimă. Am văzut-o pe mama, parcă pentru o clipă, toată învăluită într-o lumină albă strălucitoare.

Apoi vraja s-a stins. Mi-am sărutat palma stângă în care căzuseră lacrimi. A fost prima picătură de rouă din curcubeul ei.

Mai păstrez şi azi cele două mici tablouri făcute pentru mine în acel Crăciun atât de trist. Le privesc des, cu multă duioşie şi parcă simt ceva în palma stângă.

Cât despre acei lupi împuşcaţi de tata, nici o grijă. În afară de zăpada răscolită, câteva pete de sânge şi smocuri de blană, totul dispăruse. Alţi lupi vii şi flămânzi curăţaseră terenul. Îşi mâncaseră semenii împuşcaţi.