Enzo sau arta de a pilota pe ploaie

O poveste emoţionantă, dar şi amuzantă, despre familie, dragoste, loialitate şi speranţă, despre minunile şi absurdităţile vieţii umane, percepută prin ochii - şi nasul - unui câine.

Bestseller New York Times, roman publicat în 27 de ţări

"O carte care merită pusă alături de Pescăruşul Jonathan Livingston a lui Richard Bach, de Alchimistul lui Paulo Coelho şi de Viaţa lui Pi a lui Yann Martel." (The Portland Oregonian)

Enzo este diferit de alţi câini: un filosof cu un suflet aproape uman, a învăţat o mulţime de lucruri stând toată ziua în faţa televizorului sau ascultând cu atenţie cuvintele stăpânului său, Denny Swift, pilot de curse în devenire. A înţeles că viaţa, la fel ca şi cursele de maşini, nu înseamnă numai viteză. Folosind tehnicile necesare pe pista de curse, poţi pilota cu succes printre toate problemele existenţei. Şi, pentru că a învăţat cum poţi să devii o persoană plină de compasiune şi de succes, Enzo aşteaptă cu nerăbdare următoarea viaţă, când este convins că se va întoarce pe pământ ca om.

Vizualizează filmul de prezentare a cărţii: aici.

Garth Stein a studiat arta cinematografică la Columbia University School of the Arts şi a lucrat ca producător şi regizor de filme documentare, cu care a câştigat numeroase premii. Enzo sau arta de a pilota pe ploaie este cea de-a treia carte a lui Stein, după Raven Stole the Moon (1998) şi How Ewan Broke His Head and Other Secrets (2005), care a primit The Pacific Northwest Booksellers Association Award.

Tot ce am sunt gesturile, iar acestea trebuie să fie, uneori, generoase în esenţa lor. Şi când mai întrec măsura şi intru în zona melodramaticului, trebuie să fac asta pentru a comunica limpede şi eficient. Pentru a-mi face înţeles punctul de vedere fără dubii. Nu mă pot baza pe cuvinte deoarece, spre marea mea dezamăgire, limba mi-a fost concepută lungă şi plată, şi atârnă, iar din cauza asta e o unealtă îngrozitor de ineficientă pentru a împinge mâncarea prin gură în timp ce mestec, şi o unealtă chiar şi mai puţin eficientă pentru a strânge sunetele în mai multe silabe, inteligente şi complicate, care să poată fi puse laolaltă şi să formeze cuvinte şi propoziţii. De aceea stau acum aici şi îl aştept pe Denny să vină acasă - trebuie să sosească din minut în minut -, zăcând pe dalele reci de gresie din bucătărie, înmuiat în propria mea urină.

Sunt bătrân. Şi, deşi aş putea să îmbătrânesc şi mai mult, nu aşa vreau să plec. Îndopat cu medicamente împotriva durerii şi steroizi care să-mi dezumfle încheieturile. Cu privirea înceţoşată de cataractă. Cu pachete pufoase, de plastic, cu pamperşi "Doggie Depends" stocate în cămară. Sunt sigur că Denny mi-ar aduce unul dintre cărucioarele alea mici pe care le-am văzut pe stradă, care sprijină labele din spate în aşa fel încât un câine să-şi poată trage fundul după el atunci când toate încep să scârţâie. Este umilitor şi degradant. Nu sunt sigur dacă e mai rău decât să costumezi un câine pentru Halloween, dar e cam pe-acolo. Desigur, ar face-o cu dragoste. Ştiu că m-ar ţine în viaţă cât de mult ar putea, în vreme ce trupul meu s-ar deteriora, s-ar dezintegra în jurul meu, s-ar dizolva până când n-ar mai rămâne nimic în afara creierului afundat într-un borcan de sticlă plin cu un lichid limpede. Cu globii oculari plutind la suprafaţă şi tot felul de cabluri şi tuburi care mi-ar hrăni rămăşiţele. Dar nu vreau să fiu menţinut în viaţă. Pentru că ştiu ce urmează. Am văzut la televizor. Am văzut un documentar tocmai despre Mongolia, din toate locurile din lumea asta. A fost cel mai bun lucru pe care l-am văzut vreodată la televizor, desigur, cu excepţia Grand Prix-ului Europei din 1993, cea mai mare cursă de Formula 1 a tuturor timpurilor, în care Ayrton Senna s-a dovedit un geniu al pilotajului pe ploaie. Aşa cum spuneam, după Grand Prix-ul din 1993, cel mai bun lucru pe care l-am văzut la televizor a fost un documentar care mi-a explicat totul, m-a făcut să înţeleg şi mi-a spus întregul adevăr: când un câine îşi încheie de trăit vieţile sub formă de câine, următoarea sa reîncarnare este ca om.

Întotdeauna m-am simţit aproape uman. Întotdeauna am ştiut că sunt diferit de ceilalţi câini. Sigur, sunt îndesat în trupul unui câine, dar asta e doar carcasa. Important este ce e înăuntru. Sufletul. Iar sufletul meu este foarte uman.

Acum sunt gata să devin om, deşi îmi dau seama că o să pierd tot ce-am fost până acum. Toate amintirile, toate experienţele. Mi-ar face plăcere să le iau cu mine în următoarea viaţă - am trecut prin atâtea cu familia Swift - dar n-am nici un cuvânt de spus în această chestiune. Ce altceva pot face decât să mă străduiesc să ţin minte? Să încerc să imprim ceea ce ştiu în suflet, ceva ce nu are suprafaţă, laturi, pagini, nu are nici o formă. Să port totul atât de adânc în buzunarele existenţei mele încât, atunci când voi deschide ochii şi voi privi la noile mele mâini cu degete opozabile, capabile să se strângă tare în jurul celorlalte degete, voi şti deja. Voi fi văzut deja.

Uşa se deschide şi îi aud strigătul familiar.
- Hei, Zo!

De obicei, las durerea la o parte şi mă ridic cu greu în picioare, dau din coadă, scot limba de-un cot şi îmi îngrop capul între picioarele lui. E nevoie de o voinţă umană să mă abţin, mai ales acum, dar o fac. Mă abţin. Nu mă ridic. Mă prefac.
- Hei, Enzo?

Îi aud paşii, îngrijorarea din glas. Mă găseşte şi priveşte în jos. Ridic capul, dau fără vlagă din coadă, în aşa fel încât să lovesc podeaua. Îmi joc numărul.

Clatină din cap şi-şi trece mâna prin păr, pune jos punga de plastic de la băcănie în care se află cina lui. Pot să simt prin plastic mirosul de pui fript. În seara asta o să mănânce pui fript şi o salată mare.
- Oh, Enz, spune el.

Se apleacă spre mine, îngenunchează, mă mângâie pe cap în felul său, de-a lungul cutei din spatele urechii, iar eu îmi ridic capul şi îl ling pe braţ.
- Ce s-a întâmplat, puiule?

Gesturile nu pot explica.
- Poţi să te ridici?

Încerc, şi picioarele mi se împleticesc. Inima o ia razna, se năpusteşte înainte pentru că nu, nu pot să mă ridic. Intru în panică. Credeam că doar mă prefac, dar chiar nu pot să mă ridic. Rahat. Viaţa imită arta.
- Uşurel, puiule, spune el, apăsându-mă cu palma pe piept ca să mă liniştească. Te ţin eu.

Mă ridică în braţe cu uşurinţă, mă leagănă şi pot să miros pe hainele lui întreaga zi. Pot să miros tot ce a făcut. Munca lui, service-ul auto unde stă în picioare toată ziua în spatele tejghelei, încercând să fie amabil cu clienţii care se răţoiesc la el pentru că BMW-urile lor nu merg cum trebuie şi e atât de scump să le repari, iar asta îi înfurie aşa de tare încât trebuie să ţipe la cineva. Pot să-i miros şi prânzul. S-a dus la restaurantul indian care îi place. Mănânci cât poţi. E ieftin şi câteodată ia cu el un recipient şi fură câteva porţii în plus de pui tandoori şi orez galben pentru cină. Pot să miros berea. S-a oprit undeva. La restaurantul mexican de pe deal. Pot să simt în răsuflarea lui chipsurile tortilla. Acum înţeleg. De obicei mă descurc excelent cu trecerea timpului, dar nu i-am dat atenţie din cauza emoţiilor.

Mă aşază cu blândeţe în cadă, dă drumul robinetului de la duşul mobil şi spune:
- Uşurel, Enz. Îmi pare rău că am întârziat. Trebuia să vin direct acasă, dar băieţii de la muncă au insistat. I-am spus lui Anthony că plec, şi...

Se opreşte şi-mi dau seama că el crede că accidentul meu s-a petrecut pentru că a întârziat. Oh, nu. Nu asta am avut de gând. E atât de greu să comunic pentru că sunt atât de multe părţi care trebuie să se mişte. E prezentarea şi e interpretarea, şi ele depind atât de mult una de cealaltă încât lucrurile sunt foarte dificile. Nu voiam să se simtă prost. Voiam să vadă ceea ce e atât de evident, că e-n regulă să mă lase să plec. A trecut prin atât de multe şi, în final, le-a depăşit. Nu trebuie să mai fiu şi eu prin preajmă, să-şi facă griji în plus. Ca să strălucească, are nevoie ca eu să-l eliberez.

E atât de scânteietor. Luminează. E frumos cu mâinile lui care apucă lucrurile şi cu limba care spune lucruri şi cu felul în care stă în picioare şi îşi mestecă îndelung mâncarea, prefăcând-o într-o pastă înainte s-o înghită. O să-mi fie dor de el şi de micuţa Zoë, şi ştiu că şi lor o să le fie dor de mine, dar nu pot îngădui ca sentimentalismul să-mi umbrească Marele Plan. După ce o să se întâmple asta, Denny o să fie liber să-şi trăiască viaţa şi eu o să mă întorc pe pământ, într-o nouă formă, ca bărbat, şi o să-l găsesc şi o să-i strâng mâna şi o să-i spun ce talentat e şi apoi o să-i fac cu ochiul şi o să adaug: "Enzo îţi transmite salutări" şi o să mă întorc şi o să plec repede, în timp ce el o să strige după mine: "Te cunosc de undeva? Ne-am mai întâlnit?"

După baie, curăţă podeaua din bucătărie, în timp ce eu îl urmăresc; îmi aduce mâncarea, pe care o înghit, ca de fiecare dată, prea repede, şi mă aşază în faţa televizorului, iar între timp îşi pregăteşte cina.
- Ce-ai zice de o casetă?
- Da, o casetă, îi răspund, dar, desigur, nu mă aude.

Pune o casetă cu una dintre cursele la care a participat el, îi dă drumul şi privim. E una dintre preferatele mele. Pista e uscată pentru tura de încălzire şi apoi, imediat după ce flutură steagul cu carouri, care arată că a început cursa, vine un zid de ploaie, apa curge torenţial şi înghite pista şi toate maşinile încep să se răsucească necontrolat, ieşind în decor, şi el trece printre ele ca şi cum ploaia nu l-ar atinge, ca şi când ar avea un descântec magic care ar despica zidul de apă din calea lui. La fel ca la Grand Prix-ul Europei din 1993, când Senna a întrecut patru maşini în deschiderea cursei, patru dintre cei mai buni campioni în maşinile lor campioane - Schumacher, Wendlinger, Hill, Prost -, şi el i-a întrecut pe toţi. Ca şi cum ar fi fost învăluit într-un descântec magic.

Denny este tot atât de bun ca şi Ayrton Senna. Dar nimeni nu vede asta pentru că el are responsabilităţi. O are pe fiica sa, Zoë, şi a avut-o pe soţia sa, Eve, care a fost bolnavă până s-a stins, şi mă are pe mine. Şi stă în Seattle, când ar trebui să trăiască în alt loc. Şi are o slujbă. Dar, câteodată, când se duce în altă parte, se întoarce cu un trofeu şi mi-l arată şi îmi povesteşte totul despre cursele la care a fost şi cum a strălucit pe pistă şi i-a învăţat pe ceilalţi piloţi din Sonoma sau Texas sau Mid-Ohio ce înseamnă cu adevărat o cursă prin ploaie.

Când se termină banda spune: "Hai să mergem afară", iar eu mă chinui să mă ridic.

Îmi saltă fundul în aer şi îmi centrează greutatea pe picioare şi apoi sunt bine. Ca să-i arăt asta, îmi frec nasul de coapsa lui.
- Aşa, Enzo, băiatule!

Ieşim din apartament; noaptea e tăioasă, răcoroasă, şi jucăuşă şi limpede. Mergem doar până la intersecţie şi înapoi, pentru că şoldul mă doare atât de tare şi Denny vede. Denny ştie. Când ne întoarcem, îmi dă prăjiturelele de culcare şi eu mă încolăcesc în patul meu care e pe podea, lângă al lui. Ia telefonul şi formează un număr.
- Mike, zice el.

Mike este prietenul lui Denny de la service-ul unde lucrează amândoi în spatele tejghelei. Ce fac ei se numeşte relaţii cu clienţii. Mike este un tip micuţ cu mâini prietenoase, roz şi întotdeauna spălate şi fără miros.
- Mike, poţi să-mi ţii tu locul mâine? Trebuie să-l duc iar pe Enzo la veterinar.

În ultima vreme am fost de multe ori la veterinar ca să luăm diverse medicamente care ar trebui să mă ajute să mă simt mai bine, dar nu e aşa, zău. Şi de vreme ce nu sunt bune de nimic, şi ţinând cont de tot ce s-a întâmplat ieri, am pus în mişcare Marele Plan.

Denny se opreşte un moment din conversaţie şi, când începe din nou să vorbească, vocea nu-i mai sună ca de obicei. E răguşită, ca şi cum ar fi răcit, sau ar avea o alergie.
- Nu ştiu, continuă el. Nu ştiu dacă e o vizită dus-întors.

Poate că nu sunt capabil să formez cuvinte, dar le înţeleg. Şi sunt surprins de ce spune, deşi eu am pus totul la cale. Pentru o clipă, sunt surprins că planul meu funcţionează. E cel mai bun lucru pentru toată lumea, ştiu. Este ceea ce Denny trebuie să facă. A făcut atât de mult pentru mine, toată viaţa mea. Îi datorez această eliberare. Am avut o cursă bună împreună, iar acum s-a încheiat; ce e rău în asta?

Închid ochii şi ascult vag, pe jumătate adormit, cum face lucrurile pe care le face în fiecare seară înainte să adoarmă. Se săpuneşte, se freacă, se stropeşte şi apa sare. Atâtea lucruri. Oamenii şi ritualurile lor. Câteodată se agaţă atât de mult de lucruri.


M-a ales dintr-o grămadă de căţeluşi, un cocoloş care se clătina şi se rostogolea, cu lăbuţe, urechi şi cozi amestecate, în spatele unui hambar, într-un câmp urât mirositor lângă un oraş la est de Washington, numit Spangle. Nu-mi aduc aminte prea multe despre locul de unde veneam, dar mi-o amintesc pe mama. O labradoriţă greoaie, cu ţâţe care se legănau ca nişte pendule, înainte şi înapoi, în vreme ce eu şi fraţii mei mititei alergam după ele prin curte. Sincer, mama nu părea să ne aibă prea mult la suflet, şi îi era indiferent dacă mâncam sau muream de foame. Părea uşurată ori de câte ori unul dintre noi pleca. Un mamifer micuţ şi moale mai puţin care să se ţină după ea şi să o sugă de lapte până sângera.

N-am ştiut niciodată cine e tata. Cei de la fermă i-au spus lui Denny că era o corcitură de ciobănesc cu caniş, dar nu cred. N-am văzut niciodată un asemenea câine la fermă, şi dacă doamna era drăguţă, bărbatul alfa era un nemernic hain care te minţea privindu-te drept în ochi, chiar dacă i-ar fi fost mai bine să spună adevărul. Vorbea mereu despre relativa inteligenţă a raselor de câini şi credea cu fermitate că ciobăneştii şi canişii erau cei mai deştepţi, şi prin urmare ar fi mult mai de dorit - şi mult mai valoros - când "se combinau cu un labrador pentru temperament". O grămadă de prostii. Toată lumea ştie că ciobăneştii şi canişii nu sunt deosebit de deştepţi. Ei răspund şi reacţionează, dar nu gândesc independent. Mai ales ciobăneştii cu ochi albaştri din Australia de care oamenii fac atâta caz când prind un frisbee. Sigur, sunt deştepţi şi iuţi, dar nu gândesc dincolo de limitele impuse; totul e doar o convenţie.

Sunt sigur că tata a fost terier. Pentru că terierii sunt cei care rezolvă problemele. Fac ce le spui, dar numai dacă asta se potriveşte cu ceea ce voiau oricum să facă. La fermă era un terier ca ăsta. Un airedale. Mare, maroniu-închis şi dur. Nimeni nu-i trecea pe dinainte. Nu stătea cu noi în câmpul în care ieşeai pe poarta din spatele casei. Stătea în hambarul din josul dealului, lângă pârâul unde oamenii veneau să-şi repare tractoarele. Dar câteodată urca dealul, şi atunci toată lumea se ferea. Se vorbea pe câmp că e un câine de luptă pe care bărbatul alfa îl ţinea separat pentru că ar ucide un alt câine numai dacă amuşina în direcţia lui. Îţi sfâşia blana de pe ceafă din cauza unei priviri prea leneşe. Iar când o căţea era în călduri, o călărea bine şi apoi pleca la treburile lui fără să se gândească cine privea sau cui îi păsa. M-am întrebat adesea dacă el mă prăsise. Am culoarea lui, maroniu-închis, şi blana uşor cârlionţată, iar oamenii remarcă adesea că trebuie să fiu pe jumătate terier. Îmi place să cred că provin dintr-un bazin genetic bine determinat.

Îmi amintesc arşiţa din ziua în care am părăsit ferma. Fiecare zi în Spangle era fierbinte, şi eu credeam că lumea era un loc fierbinte pentru că niciodată n-am ştiut ce înseamnă frigul. Nu văzusem niciodată ploaia, nu ştiam prea multe despre apă. Apa era chestia aia din găleţi pe care o beau câinii mai bătrâni, şi era chestia pe care bărbatul alfa o împrăştia cu furtunul pe feţele câinilor care ar fi avut chef să se ia la trântă. Dar ziua în care a venit Denny era neobişnuit de caldă. Eu şi fraţii mei ne hârjoneam aşa cum făceam mereu, şi o mână s-a întins în grămadă, mi-a găsit ceafa şi brusc mă legănam sus în aer.
- Ăsta, a spus bărbatul.

Asta a fost prima mea privire către restul vieţii mele. Era subţire, cu muşchi prelungi şi puternici. Nu era un bărbat mare, dar era hotărât. Avea ochi pătrunzători, albaştri ca gheaţa. Părul îi era ciufulit, iar barba scurtă şi zbârlită era închisă la culoare şi sârmoasă, ca a unui terier irlandez.
- Floarea canisei, a spus doamna. Era drăguţă; întotdeauna mi-a plăcut când ne lua la ea în poală. Cel mai dulce, a spus. Cel mai bun.
- Ne gândeam să-l păstrăm, a spus bărbatul alfa, făcând un pas înainte cu cizmele lui mari mânjite de noroi de la pârâul unde repara un gard.

Asta era fraza pe care o folosea întotdeauna. La naiba, eram un căţeluş de numai douăsprezece săptămâni şi deja auzisem vorbele alea de câteva ori. Le folosea ca să ia mai mulţi bani.
- Îl daţi?
- Pentru un preţ bun, a spus bărbatul alfa, uitându-se cu ochii mijiţi la cerul albit de soare. Pentru un preţ bun.

"Foarte uşor. De parcă ai avea coji de ouă pe pedale", spune întotdeauna Denny, "şi nu vrei să le spargi. Aşa se conduce pe ploaie."

Când ne uităm împreună la casete video - ceea ce facem din prima zi în care l-am întâlnit - îmi explică aceste lucruri (mie!). Echilibru, anticipaţie, răbdare. Toate astea sunt vitale. Vedere periferică, să vezi lucruri pe care nu le-ai mai văzut înainte. Senzaţii chinestezice, să conduci din turul pantalonilor. Dar ceea ce mi-a plăcut întotdeauna cel mai mult este când vorbeşte despre faptul că trebuie să nu ai amintiri. Amintiri ale lucrurilor pe care le-ai făcut chiar şi cu o secundă mai devreme. Bune sau rele. Pentru că o amintire înseamnă un timp care se strânge în sine. A-ţi aminti înseamnă să te detaşezi de prezent. Pentru a atinge orice formă de succes în cursele de maşini, un pilot trebuie să nu-şi amintească niciodată nimic.

De aceea piloţii simt o nevoie irezistibilă să-şi înregistreze fiecare mişcare, fiecare cursă, cu camere puse în cockpit, cu videouri în maşină, cu datele notate secvenţă cu secvenţă; un pilot nu poate fi martor la propria sa măreţie. Aşa spune Denny. El spune că a pilota înseamnă a acţiona. Înseamnă să fii parte a unui moment şi să nu fii conştient de nimic altceva decât de acel moment. Reflecţia trebuie să vină mai apoi. Marele campion Julian SabellaRosa a spus: "Când particip la o cursă, mintea şi trupul meu lucrează atât de repede şi atât de bine împreună, încât trebuie să fiu sigur că nu gândesc, altfel cu siguranţă o să fac o greşeală."