Vieţile secrete ale îndrăgostiţilor / Mal di pietre / În numele mamei

Suntem vii doar atunci când suntem iubiţi şi iubim. Doar cei îndrăgostiţi pot da la o parte armura, pe care fiecare cu migală o ridică, pentru a scoate la iveală toate trăirile care ne fac umani. Dragostea, fragilitatea sentimentelor, pierderea celui drag şi singurătatea sunt treptele pe care personajele din colecţia de povestiri ale lui Simon Van Booy, Vieţile secrete ale îndrăgostiţilor, le aleg într-o lume în care "a iubi" e sinonim cu "a fi".

O carte cu optsprezece povestiri cu şi despre îndrăgostiţi care trezeşte pofta de a iubi.

"Van Booy demonstrează o capacitate neobişnuită de a crea stări şi emoţii intense în pasaje pline de poezie." (Booklist)

"Abandonează-ţi familia, copiii şi prietenii; dă-ţi demisia şi renunţă la alte angajamente, lasă să ţi se ardă mâncarea în cuptor... şi cufundă-te în lectura acestei cărţi. Viaţa adevărată pare falsă când îl citeşti pe Simon Van Booy." (Martin Page)


Azi-dimineaţă m-am trezit şi aveam cincisprezece ani. Fiecare an e ca şi cum ai pune o haină nouă peste cele vechi. Uneori bag mâna în buzunarele copilăriei mele şi scot diverse lucruri.

Michel a zis că după ce vine de la magazin ieşim să sărbătorim - poate la un film sau la McDonald's pe bulevardul Voltaire. Michel nu e tatăl meu adevărat. A crescut în Paris şi a ispăşit o pedeapsă în închisoare. Cred că era obişnuit să fie singur, dar deja locuim de atâta timp împreună încât nu mai sunt sigur că ar putea să supravieţuiască fără mine.

Locuim în Paris, şi cred că m-am născut aici, dar s-ar putea să nu aflu niciodată dacă într-adevăr este aşa. Toată lumea crede că sunt chinez, şi chiar arăt ca un chinez, dar Michel spune că sunt mai francez decât franzela.

Deşi este după-amiaza zilei mele de naştere, încă este dimineaţa vieţii mele. Mă plimb pe Pont des Arts. E un pod mic de lemn, pe care americanii stau în grupuri vesel colorate şi beau vin. Deşi nu am decât cincisprezece ani şi ca atare nici n-am avut vreo iubită până acum, pot să spun cine e îndrăgostit de cine când mă uit la oameni.

O femeie într-un scaun cu rotile e împinsă de-a lungul podului de către soţul ei. Se iubesc.

Numai roţile din spate trec peste fiecare scândură. Bărbatul înclină căruciorul spre el ca şi cum trupul lui ar bea din trupul ei. Aş vrea ca el să-i poată vedea chipul. Ea strânge între degete un şerveţel ca un norişor. Par est-europeni. Spun asta fiindcă sunt bine îmbrăcaţi, dar hainele lor nu mai sunt la modă de ani de zile. Mi-ar plăcea să cred că sunt pentru prima oară la Paris. Mi-l pot imagina pe el puţin mai târziu, ridicând-o cu greu din scaunul cu rotile în camera lor gri de hotel cu perdelele decolorate umflate de vânt. Apoi o aşează în pat ca pe un râu care curge încet.

Un vagabond murdar se bagă în vorbă cu turiştii americani şi spune glume într-o engleză stricată. Nu se uită la picioarele epilate ale fetelor, ci la sticlele neterminate de vin şi la calupurile posomorâte de brânză. Americanii par înţelegători şi se prefac că se distrează; presupun că secretul unei vieţi împlinite este să treci discret cu vederea adevărul şi să speri că în orice clipă cu toţii putem renaşte.

Pont des Arts este din lemn şi dacă te uiţi printre scânduri, poţi să vezi bărcile trecând pe dedesubt. Uneori se zăresc dinspre bărcuţe explozii de lumină în timp ce turiştii îşi fac fotografii unii altora, iar câteodată nu îndreaptă aparatul spre nimic anume şi fac o poză - cel mai mult îmi place genul ăsta de fotografii, deşi nu am aparat de fotografiat - însă eu dacă aş avea unul, aş face fotografii la întâmplare, n-aş poza nimic în mod special. Cum altfel ai putea înregistra viaţa decât surprinzându-i cursul firesc.

Michel lucrează într-un magazin din piaţa Pigalle. Deasupra intrării este o săgeată luminoasă şi cuvântul Sexy scris cu litere roşii de neon. Michel are magazinul ăsta de când mă ştiu. Nu am voie să îl vizitez acolo, deşi uneori îl urmăresc cum stă la tejghea de după colţ. Îi place să citească scrierile unui poet pe nume Giorgio Caproni, care e mort, dar Michel spune că vorbele lui sunt ca nişte păsări mici care îl urmează peste tot şi îi cântă la ureche.

Dacă l-aţi vedea pe Michel, s-ar putea să treceţi pe partea cealaltă a străzii pentru că are o cicatrice adâncă ce porneşte din colţul gurii şi îi brăzdează tot obrazul. Mi-a spus că a căpătat-o când s-a luptat cu crocodilii în Mississippi, dar acum am cincisprezece ani şi îl tachinez puţin pe seama asta.

Are un prieten pe care îl cheamă Léon şi care stă uneori la noi peste noapte, pentru că dacă bea prea mult, soţia lui nu-l mai lasă să intre în casă - deşi întotdeauna se străduieşte să ne explice că soţia lui are vise frumoase şi nu vrea să facă zgomot şi să o trezească. Într-o seară, când Michel era la baie, Léon mi-a povestit despre cicatricea aceea.
- Înainte să locuieşti cu Michel, a spus el răsuflând greu, în faţa magazinului lui a avut loc o bătaie teribilă. Cum era de aşteptat, Michel a ieşit şi a încercat să-i despartă.

Léon s-a oprit şi a scos o sticluţă cu brandy din buzunarul de la cămaşă. Am luat fiecare o înghiţitură, pe urmă mi-a făcut semn să-mi apropii urechea de gura lui prin aburii de alcool.
- Încerca să salveze de la bătaie o tânără prostituată, dar poliţia a sosit prea târziu şi apoi idioţii l-au arestat pe Michel - ea s-a sufocat singură...

Însă chiar atunci am auzit paşii lui Michel pe hol şi cuvintele au dispărut pentru totdeauna, rătăcite în pustiul minţii unui beţiv.

Michel l-ar strânge de gât pe Léon dacă ar afla că mi-a povestit atât de mult, fiindcă se poartă ca şi când eu nu ştiu nimic şi o să merg la Sorbona, cea mai veche universitate din Paris, o să las în urmă viaţa asta şi o să-l vizitez doar de Crăciun şi-o să-i aduc cadouri cumpărate de la cele mai şic magazine de pe Montaigne şi Champs-Élysée.
- Nici măcar nu trebuie să le împachetezi, mi-a spus Michel o dată, minunându-se. Fetele sunt foarte încântate să facă asta chiar acolo, în magazin.

Îmi place să hoinăresc pe lângă Notre-Dame, care se află pe propria insulă privată. Îmi place să văd turiştii vrăjiţi de frumuseţea dantelată a construcţiei de piatră. Îmi aminteşte de un tort de nuntă prea frumos ca să fie mâncat - deşi porumbeii veşnic flămânzi ştiu adevărul, fiindcă se lasă cu sutele ca nişte stropi de ploaie de pe terasele albe murdare, lovind marmura cu ciocurile lor fragile. Uneori turiştii intră şi se roagă pentru diverse lucruri. Când eram foarte mic, Michel îngenunchea lângă patul meu când credea că dorm.

Îl auzeam cum se ruga lui Dumnezeu pentru mine. Îmi spunea "aluniţă", aşa că nu sunt sigur dacă Dumnezeu ştia despre cine era vorba - însă dacă există cu adevărat un Dumnezeu, atunci probabil că el ştie totul, inclusiv că numele meu adevărat nu este "aluniţă".

După ce am fumat o ţigară pe treptele de la Notre-Dame şi m-am uitat la o italiancă pozând pentru iubitul ei, acum am ajuns în Jardin des Plantes. De când mă ştiu, vin aici cu Michel în fiecare duminică. O dată am adormit în iarbă şi Michel mi-a umplut buzunarele cu flori. Astăzi am cincisprezece ani şi încep să am încredere în viaţa mea. Deşi vreau să merg la universitate şi până la urmă să-i cumpăr lui Michel o decapotabilă roşie, când mă gândesc la duminicile acelea în Jardin des Plantes, vreau să fac pentru oameni lucruri pe care ei să nu le uite niciodată. Poate că e lucrul cel mai bun pe care pot să-l fac în viaţă. Afară e înnorat, dar florile şi-au deschis petalele. E uimitor cum pot conţine atâta culoare în porţiunile acelea delicate, care se ofilesc.

La magazinul lui Michel se vând casete video şi acum DVD-uri cu femei aproape toate dezbrăcate şi făcând sex cu tot ce mişcă. Michel a spus că sexul e uneori diferit de dragoste, şi nu aduce niciodată nimic acasă; a zis că tot ce se întâmplă la Pigalle, rămâne la Pigalle. Uneori când îl privesc din stradă, prostituatele trec pe lângă mine şi mă întreabă dacă sunt bine. Le spun că am un prieten în industria respectivă, iar ele râd şi îmi oferă ţigări. Sunt prieten cu o prostituată anume, o cheamă Sandrine şi spune că e îndeajuns de bătrână să-mi fie bunică.

Poartă o fustă lucioasă din plastic, iar în sus mai nimic. Nu pot sta în pragul uşii cu ea pentru că dăunează afacerii. Zici că are pielea tăbăcită pe picioare, dar e o tipă foarte realistă. Îl cunoaşte pe Michel şi mi-a povestit că a fost odată îndrăgostit de una dintre fete, dar că n-a ieşit nimic. Am încercat să aflu numele ei când am împlinit doisprezece ani, sperând să-i pot aduce împreună, dar Sandrine mi-a luat capul în mâini şi mi-a spus pe un ton foarte blând că fata aceea era moartă şi asta-i tot.

Aş vrea să ştiu mai multe despre această fată fiindcă Michel n-a avut niciodată o iubită, aşa că trebuie să fi fost ceva special. Sandrine îmi cumpără uneori câte o carte şi o lasă la celelalte fete dacă lucrează. Ultima pe care mi-a dat-o se numeşte Omul care a sădit speranţă şi a cules fericire.

În această după-amiază înnorată a zilei când împlinesc cincisprezece ani, îl pot vedea pe Michel stând la tejghea şi citind. Dacă ar şti că sunt aici, s-ar supăra şi nu mi-ar mai vorbi o zi sau două. N-ar mai avea chef să iasă diseară, fie ea ziua mea de naştere sau nu.

---

Are 30 de ani, iar firea ei năvalnică şi prea sentimentală pune pe fugă orice pretendent, atrăgând oprobriul unei comunităţi întregi, într-o Sardinie cu urme adânci, lăsate de război. Un bărbat îi oferă un cămin şi un nume. Însă iubirea, acea iubire care te face să-ţi pierzi liniştea pentru totdeauna, nu vine odată cu căsătoria. Ea vine atunci când te aştepţi mai puţin...

"Viaţa tumultoasă şi insula vulcanică îi mărginesc orizontul şi nu-i pot cuprinde visurile acestei Bovary sarde. Iar pentru ea, imaginaţia e singurul mod de a supravieţui. [...] Citiţi acest roman, daţi-l şi altora, e ca argintul viu!" (Le Nouvel Observateur)

"O poveste care abundă în sentimente şi poezie, în lacrimi şi zîmbete, în descoperiri şi uimiri, în suferinţă şi fericire." (Il Corriere della Sera)


"Scriu pentru a găsi soluţii la propriile îndoieli: poveştile şi personajele mele au un filon autobiografic care mă ajută să îmi găsesc drumul în viaţă", spunea într-un interviu Milena Agus, cea care a fost deseori comparată cu scriitoarea Grazia Deledda, pentru stilul simplu şi direct, dar şi pentru subiectele legate de Sardinia.

Născută în 1959 la Genova, într-o familie sardă, Milena Agus se stabileşte la Cagliari, unde în prezent predă limba şi literatura italiană şi istoria la un Institut tehnic. Deşi până la 20 de ani scrie poezii, debutează cu o povestire La contessa di ricotta publicată de o mică editură din Sardinia. Primul roman Mentre dorme il pescecane (2005, Nottetempo) este bine primit de critica italiană, fiind reeditat la puţin timp de la apariţie. Adevăratul succes îl cunoaşte cu cel de-al doilea roman, Mal di pietre (2006): povestea unei femei dintr-o Sardinie extrem de tradiţionalistă, a mariajului ei şi a unei iubiri extraconjugale cu un bărbat întâlnit într-o staţiune, venit, la fel ca ea, să-şi trateze o suferinţă fizică (mal di pietre - calculi renali). Însă amândoi caută să se vindece sufleteşte. Cartea a fost vândută în peste 70000 de exemplare doar în Franţa, în numai câteva luni, publicaţia Le Nouvel Observateur numind-o pe protagonistă o "Bovary sardă".

Milena Agus este câştigătoarea a numeroase premii, printre care Premiul Baccante 2008, decernat cu ocazia Festivalului de proză feminină din Matera, singurul de acest gen din Europa şi a premiului pentru proză italiană Casa Italiana Zerilli Marimò/Città di Roma, decernat la New York pentru Mal di pietre.


1
Bunica l-a cunoscut pe Veteran în toamna lui 1950. Venea de la Cagliari şi păşea pentru prima dată pe continent. Urma să împlinească patruzeci de ani, încă nu avea copii, pentru că su mali de is perdas o făceau să avorteze în primele luni. Atunci, îmbrăcată în pardesiul ei în formă de sac, cu pantofii înalţi legaţi cu şireturi şi în mână cu valiza soţului de pe vremea când se refugiase în sat, a fost trimisă să se trateze.


2
Se măritase târziu, în iunie 1943, după ce americanii bombardaseră Cagliari. Iar pe vremea aceea să ai treizeci de ani şi să nu fii la casa ta era ca şi cum ai fi fost deja fată bătrână. Nu că ar fi fost urâtă sau că n-ar fi curtat-o nimeni, dimpotrivă. Doar că, la un moment dat, curtezanii răreau vizitele şi până la urmă nu mai apăreau deloc şi asta întotdeauna înainte de a-i fi cerut oficial mâna de la străbunicul meu. Stimată domnişoară, cauze de forţă majoră mă împiedică şi miercurea aceasta, precum şi următoarea de fai visita a fustetti, lucru care mi-ar face mare plăcere, dar care din păcate îmi este imposibil. Atunci bunica aştepta a treia zi de miercuri, dar venea mereu o pipiedda cu încă o scrisoare de amânare şi pe urmă nimic.

Străbunicul meu şi surorile o iubeau aşa cum era, deja fată bătrână, în schimb străbunica deloc: se purta mereu cu ea de parcă nu ar fi fost sânge din sângele ei şi tot spunea că ştie ea de ce. Duminica, când se duceau fetele la slujbă sau să se plimbe la braţ cu logodnicii pe strada mare, bunica îşi strângea într-un coc părul - des şi negru mi-l amintesc de când eram copil, cum o fi fost oare pe-atunci! - şi pleca la biserică să-i ceară socoteală Celui de Sus. De ce era aşa de nedrept încât să n-o lase să cunoască dragostea, lucrul cel mai frumos, singurul pentru care merită să trăieşti o viaţă în care te trezeşti la patru dimineaţa ca să faci treabă-n casă şi pe urmă să te duci la câmp, ş-apoi la şcoala de brodat atât de plictisitoare, ş-apoi să iei apă de băut de la izvor, purtând carafa pe cap, ş-apoi, din zece-n zece nopţi, să stai trează ca să faci pâine, ş-apoi să scoţi apă din fântână, ş-apoi să fie nevoie să dai de mâncare la găini. Aşa că, dacă Dumnezeu nu voia s-o lase să cunoască iubirea, mai bine să-i pună capăt zilelor cumva. Atunci când se mărturisea, preotul găsea că prin aceste gânduri comitea un păcat foarte mare şi îi spunea că pe lume mai există atâtea alte lucruri, dar bunicii nici că-i păsa de ele.

Într-o zi, străbunica mea o aşteptă în curte cu gârbaciul, o vână de bou, şi începu s-o lovească până îi provocă răni chiar şi la cap şi febră mare. Se zvonise în sat cum că pretendenţii plecau din cauza bunicii, care le scria poezii de dragoste înflăcărate, făcând aluzii la lucruri murdare, şi că fata ei nu se afunda de una singură în noroi, ci trăgea după ea întreaga familie. Îi tot dădea, şi-i dădea şi striga:
- Diavoliţă! Diavoliţă! - şi blestema ziua când o trimisese în clasa întâi şi-nvăţase să scrie.

4
În noiembrie la Radio Londra s-a anunţat că operaţiunile militare de pe frontul italian aveau să fie întrerupte şi le era recomandat partizanilor din Italia de Nord să nu se pripească şi să-şi folosească energia doar în acţiuni de sabotaj. Bunicul era de părere că războiul va continua, prin urmare el nu putea fi la nesfârşit oaspete, şi au plecat la Cagliari.

S-au dus să locuiască în via Sulis, într-o cameră mobilată care dădea într-un luminator, cu baia şi bucătăria comune cu alte familii. Deşi nu a întrebat niciodată nimic, bunica a aflat de la vecine despre familia bunicului, distrusă pe 13 mai 1943.

În afară de el, erau toţi acasă în acea după-amiază blestemată, pentru că urma să-şi serbeze ziua de naştere. Tocmai în acea zi, în plin război, soţia - o femeie destul de rece şi leggixedda, care nu se încredea în nimeni - făcuse un tort şi-i chemase pe toţi. Cine ştie de când strângea ingredientele de la martinicca, gram cu gram de zahăr, biata de ea, bieţii de ei toţi. Nu se ştia cum de se întâmplase, dar, când a sunat alarma, ei nu au ieşit din casă ca să dea fuga în adăpostul de sub Grădina Publică şi - lucrul cel mai stupid, dar singurul plauzibil! - aluatul era doar pe jumătate copt sau era pus la crescut şi nu au vrut să piardă acel tort minunat într-un oraş mort. Bine că nu avuseseră copii, spuneau vecinele. O soţie, o mamă, surorile, cumnaţii şi nepoţii sunt uitaţi, iar bunicul uitase repede şi era de înţeles: de ajuns să te uiţi cât de frumoasă putea fi cea de a doua soţie. Fusese dintotdeauna un bărbat vesel, sangvin, cuceritor. În 1924, un tinerel pe atunci, îl obligaseră fasciştii să bea ulei de ricin, ca să-l înveţe minte, iar pe urmă el râsese mereu de asta şi glumise şi părea că va trece peste orice.

Gurmand, băutor, client fidel al caselor de toleranţă - şi-o aflase şi nevasta lui, săraca. Cine ştie cât o fi mai suferit, ea, care se scandaliza din orice şi nu-i permitea niciodată bărbatului ei s-o vadă goală. Trebuie că nici nu prea era mare lucru de văzut şi stai să te-ntrebi de ce rămăseseră împreună.

Bunica în schimb era o femeie aşa cum trebuie, cum el cu siguranţă şi-a dorit dintotdeauna, cu ţâţele alea tari şi cu claia aia de păr şi ochii ăia mari. Şi era şi drăgăstoasă, cine ştie ce pasiune era între bărbat şi nevastă, dacă fusese o dragoste atât de fulgerătoare de se luaseră într-o lună.

Păcat de colicile alea, sărăcuţa, vecinele ţineau mult la ea şi putea să vină la bucătărie chiar şi când nu era rândul ei, când se simţea ea bine, nu conta că ele deja strânseseră şi curăţaseră. Bunica a rămas prietenă cu vecinele din via Sulis pentru toată viaţa ei şi-a lor. Nu s-au certat niciodată şi nici nu şi-au vorbit vreodată cu adevărat, ci şi-au ţinut tovărăşie, zi de zi, cum se nimerea. Pe vremea când stăteau în via Sulis, li se întâmpla să se afle în bucătărie să spele vasele şi una le săpunea, o alta le clătea şi o a treia le ştergea, iar dacă bunica se simţea rău le spălau şi pe ale ei, mischinedda. Bunica a asistat la ultimele evenimente din război alături de vecine şi de bărbatul ei. În bucătăria friguroasă din via Sulis, cu două sau trei perechi de şosete cârpite în picioare şi ţinându-şi mâinile la subsuori, ascultau Radio Londra.

Bărbaţii, comunişti cu toţii, ţineau cu ruşii, care pe 17 ianuarie 1945 au ocupat Varşovia, pe 28 erau la 150 de kilometri de Berlin, în timp ce, în primele zile din martie, aliaţii ocupau oraşul Köln. De-acum înaintarea şi retragerea nemţilor, spusese Churchill, era o chestiune de timp. La sfârşitul lui martie Patton şi Montgomery au traversat Rinul, alungându-i pe germanii înfrânţi. De ziua bunicului, pe 13 mai, războiul se sfârşise şi toţi erau fericiţi, dar pentru bunica toate acele înaintări şi retrageri, victorii şi înfrângeri nu reprezentau nimic. În oraş nu era apă, nu era canalizare, lumină electrică şi nici de mâncat nu era altceva decât supele americane, iar ceea ce se găsea costa şi cu trei sute la sută mai mult. Dar vecinele, când se strângeau să spele vasele, râdeau de orice sciollorio până şi când se duceau la slujbă, la Sfântul Anton, la Sfânta Rosalia sau la Maicile Capucine, râdeau mereu, şi pe stradă, trei mai în faţă şi trei mai în spate, îmbrăcate în hainele lor cu stofa întoarsă. Bunica vorbea puţin, dar era şi ea mereu cu ele, iar zilele treceau şi îi plăcea că la Cagliari vecinele nu erau atât de nervoase ca la ţară şi, dacă ceva nu mergea bine, ziceau "Ma bbai!", iar dacă vreo farfurie cădea şi se spărgea, cu toate că erau sărace, ridicau din umeri şi strângeau cioburile. De fapt le părea bine că erau sărace, mai bine decât să aibă bani, ca atâţia alţii din Cagliari, care făcuseră avere din nenorocirea altora, la bursa neagră sau furând de prin dărâmături mai înainte să sosească bieţii proprietari să-şi caute lucrurile. Şi, la urma urmelor, erau vii, mi naras nudda! Bunica spunea că de vină erau marea şi cerul albastru şi întinderea imensă care se vedea, în bătaia mistralului, de la Bastioni: totul era atât de nemărginit, încât n-aveai cum să te agăţi de viaţa ta neînsemnată. Dar nu şi-a exprimat niciodată aceste gânduri, să zicem poetice, pentru că se temea să nu descopere şi ele că era nebună. Scria totul în caieţelul ei negru cu chenar roşu şi apoi îl ascundea în sertarul cu lucruri secrete, cu plicurile cu bani: Hrană, Medicamente, Chirie.

---

"În numele tatălui: aşa începe semnul crucii. În numele mamei începe viaţa", spune Erri de Luca în această tulburătoare repovestire a naşterii Mântuitorului. Autorul, care a tradus din ebraică câteva cărţi ale Bibliei, decupează aici episodul central al creştinismului, urmărind sensurile profane pe care le va fi avut în lumea aspră a păstorilor şi meseriaşilor din Galileea. În centrul povestirii se află Miriam (Maria), avându-l alături pe Iosif, din clipa fiorului Bunei Vestiri până la naşterea pruncului Isus în ieslea din preajma Nazaretului.

Veţi descoperi în aceste pagini o convingătoare odă dedicată femeii şi maternităţii.




Veştile despre Miriam/Maria provin din primele pagini ale Evangheliilor după Matei şi Luca. Aici se dezvoltă un detaliu de ei doar amintit: aprinderea nativităţii în trupul femeii, misterul natural perfect. În fond, aportul masculin este fără greutate, scuipatul unui minut. În această poveste lipseşte, fără să i se simtă lipsa.

În cărţile lor nu stă scris că în staul erau moaşe sau alt personal în jurul naşterii. Ceea ce nu stă scris face parte, în aceeaşi măsură, din poveste: nu erau. A născut singură. Acesta este cel mai mare miracol al acelei nopţi a nativităţii: priceperea unei fete mame, singurătatea ei asistată. Nici vorbă de steaua cometă şi de trei Magi pe trei drumuri de cămile: înţelepciunea în naştere a lui Miriam/Maria. Aici se dezvoltă detalii, pentru a încerca o apropiere.

"În numele tatălui": aşa începe semnul crucii. În numele mamei începe viaţa.

Mistral de martie.

Nu e ciudat în natură să fii însămânţat de vânt, ca florile. Floare este numele sexului fecioarelor, cine o culege deflorează. Miriam/Maria fu însărcinată de un înger în avânt cu uşile larg deschise, în miezul zilei. Vântul se-nfăşură peste mijlocul ei desfăcându-i brâul, lăsă sămânţă în pântec. Fu ridicată fără să-şi mişte poala veşmântului.

La primul cules de grâu număra trei luni de la mistralul de martie care îi sărută suflarea făcând din ea matricea unui fiu de decembrie, care e luna lui kislev, pentru ea, Miriam/ Maria, evreica din Galileea.

I-am spus chiar în aceeaşi zi. Nu puteam să ţin secretul toată noaptea. Nu va trece o zi întreagă până la ruperea legământului tău. Eram logodiţi. În legea noastră este ca şi când ai fi căsătorit, chiar dacă nu încă în aceeaşi casă. Şi iată că eram însărcinată.

Vocea trimisului sosise împreună cu o pală de vânt. Mă ridicasem să închid obloanele şi, de îndată ce am fost în picioare, m-a învăluit un vânt, o pulbere cerească, încât a trebuit să închid ochii. Vântul de martie în Galileea vine din nord, dinspre munţii Libanului şi de pe înălţimile Golan. Aduce vreme frumoasă, izbeşte uşile de pereţi şi umflă rogojina de la intrare, care pare însărcinată. În braţele acelui vânt, vocea şi chipul unui bărbat stăteau dinaintea mea.

În istoria noastră sacră, îngerii au un trup omenesc normal, nu-i poţi distinge. Se ştie că sunt ei doar atunci când pleacă. Lasă un dar, şi în acelaşi timp o lipsă. Nici Avraam nu i-a recunoscut la stejarii din Mamre, i-a luat drept călători. Lasă în urmă cuvinte care sunt semne, transformă un trup de femeie în brazdă de pământ. Eram în picioare şi l-am văzut împotriva luminii, în faţa ferestrei. Am coborât ochii, pe care îi redeschisesem. Sunt logodită şi nu trebuie să privesc bărbaţii în faţă. Primele sale cuvinte, în spaima mea, au fost: "Shalòm, Miriam." Înainte să pot striga, să chem pe cineva în ajutor împotriva necunoscutului intrat în cameră, m-au oprit cuvintele acelea: "Shalòm, Miriam", cuvintele cu care Iosif mi se adresase în ziua logodnei. "Shalòm lekhà", îi răspunsesem atunci. Dar astăzi nu, astăzi n-am putut să-mi desprind nici o silabă de pe buze. Am rămas mută. Asta era toată primirea de care avea nevoie, mi-a anunţat fiul. Destinat unor lucruri mari, destinat să salveze, dar nu prea am băgat de seamă promisiunile. În trupul, în pântecul meu, se făcuse spaţiu. O mică amforă de lut încă proaspăt şi-a aflat locul în scobitura vintrei mele.

Iosif al meu, frumos de mama focului şi bine legat, îşi strângea braţele pe lângă corp, încerca să rămână nemişcat, chircit de parcă l-ar fi durut burta. Vestea era pentru el o rafală de vânt care dărâma acoperişul. Încerca să-şi adăpostească trupul, cu chipul rătăcit, cu muşchii săltându-i pe braţe. Îşi proteja pântecul încordat şi slab, nu-şi îngăduia să mă atingă, să răvăşească acel calm al meu opus uimirii sale, fără să mă pot preface câtuşi de puţin agitată.

Eram în picioare, cu spatele drept, o agilitate nouă îmi dădea avânt, îmi dădeam seama că sunt mai înaltă şi mai uşoară taman în mijlocul trupului, sub coaste, în ansa vintrei. Acolo unde el simţea lovitura şi greutatea cu muşchii contractaţi ai unui atlet în plin efort, eu primeam un imbold de jos în sus care îmi dădea ghes să salt. Părul său ciufulit se zbătea pe fruntea palidă, dansa înaintea ochilor. I l-am aşezat în ordine cu câteva mângâieri rapide. Aşa, răvăşit, era şi mai frumos.
- Ce altceva a mai spus, întreba Iosif chinuit, cu capul în mâini şi privirea în pământ. Străduieşte-te să îţi aminteşti, Miriam, e important, ce altceva vroia să mai afli?

Bărbaţii dau atâta importanţă cuvintelor, pentru ei ele sunt tot ce contează, tot ce are valoare. Iosif le voia ca să le poată păstra, să le transmită mai departe. Îşi închipui imediat consecinţele legale. Anunţul rupsese legământul nostru. Fusesem însărcinată de un înger ivit înainte de căsătorie. De aceea, îmi cerea alte cuvinte pe care să le ducă la adunare, în căutarea unei apărări în faţa satului.
- Ce altceva a mai spus, Miriam? Te rog, fă un efort să-ţi aminteşti, s-a întâmplat doar acum câteva ore.
- Eram îngândurată, Iosif, uimită de o tulburare înlăuntru, de pulberea limpede care mă lovise doar pe mine, fără să lase urmă pe pământ. Uite, o mai am încă deasupra mea, o vezi?
- Lasă pulberea, o să cureţi pe urmă, acum ajută-mă, ce am să le spun bătrânilor?

În timp ce se întâmplau acestea priveam în pământ, cu haina până la glezne. Dedesubt, trupul meu închis era calm ca un câmp de omăt. În timp ce vorbea, eu deveneam mamă. Bărbaţii au nevoie de cuvinte ca să întemeieze, cele ale îngerului erau pentru mine vânt trecător. Ducea cuvinte şi seminţe, mie îmi ajungea una. Rămăsesem în picioare în faţa lui şi în picioare stăteam dinaintea lui Iosif. El stătea aşezat, se ridica, îmi cerea să mă aşez, dar rămâneam în picioare. Eram logodiţi şi era deja un act grav să fim singuri sub acelaşi acoperiş. Cerusem întrevederea, mi-o îngăduiseră, dar fusese agitaţie mare, şi era aproape seară. Iar apoi, nu doream să mă aşez. Cu mâinile împreunate peste pântecele plat, îmi atingeam pielea ca să simt în vârful degetelor viaţa mea schimbată. Era pentru mine ziua întâi a creaţiei.

Mă străduiam să-mi amintesc ceva, ca să-l consolez. Mă mâhnea tulburarea lui, îmi păsa de durerea lui provocată de ruperea învoielii noastre de uniune.

Nu mă interesau consecinţele, de la o oră la alta eu nu mai aparţineam legii. Încercam să-mi amintesc, dar mă cuprindea numai o bucurie, o sărbătoare pentru lăcaşul acela din corp care mă făcea mamă fără ajutor de parte bărbătească.

La ruga lui mi-am amintit ceva: "Berukhà att'miccòl hannashìm", binecuvântată fii tu între femei.
- Berukhà?, miccòl hannashìm? - repeta uimit, dezorientat.

Pe mâinile înnegrite de bătături cădeau lacrimi albe.
- Nu e de ajuns, Miriam, nu e de ajuns ca să explic, ajută-mă, aminteşte-ţi, mai adu-ţi aminte.
- Gata, Iosif, asta e ce s-a întâmplat astăzi la amiază. Am venit să-ţi spun. Fă cu mine ce vrei.

Iosif fu surprins de liniştea mea. Se prinse şi de el. Se ridică în picioare, îşi îndreptă capul, ştergându-şi faţa cu dosul mâinilor acelea sfinte pe care aş fi vrut să le sărut.
- Cunoşti legea, Miriam?
- Cunosc legea.
- De-a fir a păr?
- Nu aşa bine ca tine, nu toate cuvintele. Este treaba voastră, a bărbaţilor, să le cunoaşteţi pe dinafară. Ştiu care sunt urmările.
- Lasă-mă să-ţi repet slovele sacre. Provin din cartea Devarim: Când va fi ca o tânără fecioară logodită cu un bărbat: şi o va găsi un bărbat şi se va aşterne cu ea. Şi îi veţi scoate pre dânşii către o poartă a cetăţii aceleia şi îi veţi ucide cu pietre şi vor muri, fata pentru că nu a strigat în cetate, iar bărbatul pentru că a venit cu violenţă asupra femeii aproapelui său. Şi vei arde răul din pieptul tău. Dar dacă pe câmp o va găsi bărbatul pe femeia logodită şi o va silui şi se va aşterne cu ea: va muri bărbatul care s-a întins cu ea, el singur. Iar fetei nu îi veţi face nimic, nu este pentru fată pricină de moarte. Pentru că e ca şi cum se va fi ridicat un bărbat împotriva seamănului său şi îl va fi ucis, la fel este şi lucrul acesta. Pentru că pe câmp a găsit-o, a strigat fata, logodnica, şi nu a fost nimeni care să o audă.