Întoarcere la Brideshead

Romanul pe care Evelyn Waugh însuşi îl numea un magnum opus poartă, deloc întâmplător, subtitlul Amintirile sacre şi profane ale căpitanului Charles Ryder.

"Brideshead e numele unui castel englezesc, adevărat templu al artei de dragul artei, dar şi inviolabil bastion al catolicismului pe pământ anglican, peste care domneşte formidabila lady Marchmain. De ea şi de Dumnezeul ei încearcă să scape atât lordul Marchmain, care s-a refugiat în mai blânda Italie, cât şi doi dintre copiii lor, delicatul Sebastian şi rebela Julia, care se refugiază, el în beţie dionisiacă, ea în pasiune adulterină. Cartea ne arată cum acelaşi Dumnezeu îi aduce înapoi; este, fără echivoc, cartea unui credincios, deşi a unuia bântuit de nostalgia fericirii păgâne." (Andrei Gorzo)

"Chiar dacă imaginea despre englezi pe care o dobândisem, citind în adolescenţă romanele lui Waugh, s-a dovedit idealizată, plăcerea oferită de lectura lor a rămas mereu autentică." (Ada Roseti)

Evelyn Waugh (1903-1966), pe numele întreg Arthur Evelyn St. John Waugh, s-a născut în suburbia londoneză Hampstead. A urmat cursurile Universităţii Oxford, însă a fost interesat mai degrabă de viaţa publică decât de studiile propriu-zise, pe care nici nu le-a terminat. A rămas cunoscut îndeosebi pentru romanele sale în care a satirizat înalta societate britanică a epocii: Decline and Fall, Vile Bodies, The Loved One, Bomba zilei, Un pumn de ţărână, ultimele două apărute la Editura Leda.
În 1930, a câştigat Hawthornden Prize pentru romanul Edmund Campion, iar în 1952 i s-a decernat prestigiosul James Tait Black Memorial Prize pentru Men at Arms, primul roman din trilogia Sword of Honour.

Vacanţa de Paşti petrecută la Brideshead a fost una foarte tristă şi a culminat cu un incident mărunt, dar atât de penibil, încât e de neuitat. Sebastian s-a îmbătat rău de tot chiar înaintea cinei, în casa mamei sale, marcând astfel începutul unei noi etape în evoluţia deteriorării lui mentale - un prim pas pe calea fugii lui de familie, care l-a şi nenorocit până la urmă.

S-a întâmplat la sfârşitul zilei în care nenumăratele persoane invitate la petrecerea de Paşti au plecat de la Brideshead. I se spunea "petrecere de Paşti", cu toate că se desfăşura în marţea din Săptămâna Luminată, fiindcă familia Flyte se retrăgea în grup la casa de oaspeţi a unei mănăstiri, începând cu marţea din Săptămâna Patimilor, până la Paştele propriu-zis. În anul acela, Sebastian declarase că el nu vroia să meargă, dar în ultima clipă cedase, iar când se întorsese acasă, era într-o stare acut-depresivă, din care n-am reuşit cu nici un chip să-l determin să iasă.

Băuse zdravăn de tot - numai eu ştiu cât de zdravăn - în ultima săptămână, şi anume băuse nervos, în clandestinitate, aşa cum nu-i era câtuşi de puţin obişnuit. În timpul petrecerii, în bibliotecă a existat întruna o tavă de grog [1], iar Sebastian şi-a făcut un obicei din a se strecura până la ea în cele mai diverse momente ale zilei, fără să spună o vorbă nimănui, nici măcar mie. În timpul zilei, casa era mai mult sau mai puţin pustie. Eu îmi petreceam timpul pictând un alt cadru în cămăruţa cu obiecte de grădină care dădea direct în colonadă. Sebastian s-a plâns de-o răceală, a rămas în casă şi-n toată acea perioadă nu a fost niciodată propriu-zis treaz; nu i se dădea mare atenţie, pentru că era tăcut. Din când în când, vedeam cum atrăgea privirile curioase ale celorlalţi, dar majoritatea invitaţilor îl cunoşteau prea puţin ca să observe la el vreo schimbare, iar fiecare membru al familiei lui era ocupat cu propriii săi musafiri.

Când i-am reproşat, mi-a răspuns:
- Nu pot să-i suport pe toţi oamenii ăştia în jurul meu.

Abia când au plecat cu toţii şi nu i-a mai rămas decât să-şi înfrunte rudele, abia atunci a cedat.

Obiceiul era să se aducă o tavă de cocteil în salon la ora şase; fiecare îşi amesteca băuturile cum vroia şi sticlele erau luate înapoi când mergeam cu toţii să ne schimbăm pentru cină; mai târziu, chiar înaintea cinei, ni se aduceau alte cocteiluri, de astă dată împărţite de servitori.

Sebastian a dispărut după ceai; afară se-ntunecase, iar eu mi-am petrecut o oră jucând mahjong cu Cordelia. La ora şase, când s-a întors el, rămăsesem singur în salon; avea o încruntătură pe care i-o cunoşteam prea bine, iar, când mi-a vorbit, i-am recunoscut vocea hârjâită de băutură.
- To' n-au adus cocteilurile-alea? a întrebat el şi a tras cu greu de cordonul soneriei.
- Unde-ai fost, l-am întrebat eu.
- Sus, cu Tanti.
- Nu te cred. Ai băut pe undeva.
- Am citit la mine-n cameră. M-a lua' răceala şi mai tare azi.

Când au sosit, în sfârşit, cocteilurile, şi-a turnat gin şi vermut într-un pahar plat şi a ieşit din cameră, luându-şi-l cu el. M-am luat după el pe scări în sus, dar, când să-l urmez în dormitorul lui, mi-a trântit uşa în nas şi a răsucit cheia în broască.

M-am întors în salon plin de aprehensiuni şi premoniţii.

Familia s-a reunit. Doamna Marchmain a întrebat:
- De Sebastian ce se mai ştie?
- S-a dus la el în cameră să se-ntindă puţin. I s-a agravat răceala.
- Vai de mine, sper să nu facă vreo gripă. Parcă mi s-a părut şi mie, o dată sau de două ori în ultima vreme, c-arăta febril. Vrea ceva anume?
- Nu, a rugat în mod special să nu fie deranjat.

Mi-am pus întrebarea dacă nu era cazul să-i spun lui Brideshead, însă masca lui mohorâtă, ca de cristal de stâncă, m-a împiedicat să-i fac orice fel de confidenţe. În schimb, în timp ce urcam scările, ca să mergem să ne îmbrăcăm, i-am spus Juliei.
- Sebastian e beat.
- Nu se poate. Nici măcar n-a coborât la cocteiluri.
- A stat şi-a băut la el în cameră toată după-masa.
- Foarte ciudat! Ce porcărie din partea lui! Şi-o să-i treacă până la cină?
- Nu.
- În tot cazul, te descurci tu cu el. Nu-i treaba mea. Şi face des chestii de-astea?
- A mai făcut, în ultima vreme.
- Mare porcărie din partea lui.

I-am încercat uşa lui Sebastian, am găsit-o încuiată, aşa c-am sperat că se culcase; dar, când m-am întors de la baie, l-am găsit aşezat în faţa focului din camera mea; era îmbrăcat de cină, mai puţin pantofii, cravata îi stătea şuie şi avea părul vâlvoi; era foarte roşu la faţă şi parcă-şi ţinea ochii uşor încrucişaţi. Vorbea telegrafic:
- Charles, ce mi-ai spus foarte adevărat. Nu cu Tanti. Băut whisky sus aici. Nu mai e nimic în bibliotecă dac-au plecat musafirii. C-au plecat musafirii şi numai Mami. Şi io mă simt puţin cam beat. Cred că mai bine mi-aduce pe-o tavă ce-o fi uite-aici. Cină cu Mami nu.
- Du-te şi te culcă, i-am spus. O să comunic eu că te-a întors răceala.
- M-a-ntors rău de tot.

L-am condus în camera lui, care era zid în zid cu a mea, şi am încercat să-l fac să se bage în pat, dar el s-a aşezat la masa de toaletă şi a început să se zgâiască la el însuşi cel din oglindă, încercând să-şi refacă lavaliera. Pe măsuţa de scris de lângă foc era o carafă de whisky pe jumătate golită. Am luat-o de-acolo, crezând că n-o să mă vadă, însă el s-a răsucit brusc de la oglindă şi-a zis:
- Pune-o la loc.
- Nu fi dobitoc, Sebastian. Ai băut destul.
- Ce mama dracului îţi pasă ţie?! Tu nu eşti aici decât musafir - musafirul meu. Şi eu beau cât vreau în casa mea.

În acel moment, s-ar fi bătut cu mine ca să-şi ia sticla înapoi.
- Foarte bine, i-am spus eu, punând carafa de unde o luasem. Dar ţine-te măcar deoparte, pentru Dumnezeu!
- Auzi, ia vezi-ţi tu de treabă. Ai venit aici fiindcă erai prietenul meu; şi-acuma ce faci? Mă spionezi în locul maică-mii, ştiu eu. Ei bine, poţi să te duci şi să-i spui că de-acum-ncolo eu îmi aleg singur prietenii şi ea să-şi aleagă singură spionii.

Aşadar, l-am lăsat singur şi am coborât la cină.
- Vin de la Sebastian, am spus. I-a revenit răceala, şi-ncă destul de tare. S-a culcat şi spune că nu vrea nimic.
- Bietul Sebastian, a zis Doamna Marchmain. I-ar prinde bine un pahar de whisky fierbinte. Mă duc să văd ce face.
- Lasă, mami, că mă duc eu, a zis Julia, ridicându-se de pe scaun.
- Ba eu mă duc, a zis Cordelia, care-şi lua cina cu toată lumea în seara cu pricina, pentru a celebra, într-un fel anume, plecarea musafirilor - şi, până s-apuce oricine s-o oprească, ea şi ajunsese la uşă, ba chiar ţâşnise pe uşă afară.

Privirile mele s-au întâlnit cu ale Juliei, care a ridicat imperceptibil din umeri, cu un aer de tristeţe.

După câteva minute, Cordelia s-a întors, arborând o figură gravă.
- Nu, într-adevăr, a zis ea, nu pare să vrea nimic.
- Dar cum se simte?
- Ei bine, nu ştiu, dar cred că e beat rău de tot, a zis ea.
- Cordelia!

La un moment dat, copila din ea s-a apucat să chicotească:
- "Fiul de marchiz nedeprins cu vinul" - auzi! Şi "Miza: cariera studentului-model"!
- Charles, e-adevărat? a întrebat Doamna Marchmain.
- Da.

Exact atunci ne-a fost anunţată cina şi ne-am dus cu toţii în sufragerie, unde nu s-a mai scos o vorbă pe acest subiect.
- Ai spus că Sebastian e beat? m-a întrebat Brideshead, când am rămas numai eu cu el.
- Da.
- Ce moment extraordinar şi-a putut alege. Şi tu nu l-ai putut opri?
- Nu.
- Nu, a zis Brideshead, presupun că nu l-ai fi putut opri. L-am văzut odată pe tatăl meu beat - chiar aici, în camera asta. Nu cred să fi avut mai mult de zece ani pe-atunci. Nu poţi să-i opreşti pe oameni, dacă ei vor să se îmbete. Nici mama nu l-a putut opri pe tata, cred că ştii.

Vorbea în felul lui ciudat, impersonal. Cu cât observam această familie mai mult, mă gândeam eu, cu-atât mi se păreau cu toţii mai curioşi.
- O s-o rog pe mama să ne citească în această seară.

Abia mai târziu am aflat despre obiceiul acesta, de a-i cere Doamnei Marchmain să facă o lectură cu voce tare, ori de câte ori survenea câte o seară de tensiune în familie. În seara aceea, ne-a citit o parte din Înţelepciunea părintelui Brown [2]. Julia îşi adusese lângă ea un scăunel plin de ustensile de manichiură şi-şi refăcea stratul de lac de pe unghii cu mare grijă; Cordelia ţinea în braţe pechinezul Juliei; Brideshead îşi dădea pasienţe; eu, neavând nici o altă ocupaţie, studiam minunea de grup pe care-l făceau cu toţii şi deplângeam situaţia prietenului meu de sus.

Dar nu se terminaseră încă ororile acelei seri.

Doamna Marchmain obişnuia uneori, când nu erau de faţă decât membrii familiei, să treacă pe la capelă înainte de-a merge la culcare. Tocmai îşi închisese cartea şi întrebase cine vroia să meargă împreună cu ea, când uşa s-a deschis şi şi-a făcut apariţia Sebastian. Era îmbrăcat la fel cum îl văzusem eu mai devreme, dar acum nu mai era îmbujorat la faţă, ci palid ca un mort.
- Venit să-mi cer scuze, a zis el.
- Sebastian, dragul meu, du-te mai bine înapoi la tine-n cameră, i-a spus Doamna Marchmain. Putem să vorbim şi mâine-dimineaţă.
- Nu ţie. Venit să-mi cer scuze lui Charles. Am fost măgar cu el şi e musafirul meu. Musafirul meu şi singurul meu prieten şi eu am fost măgar cu el.

Pe toţi ne-au trecut fiorii. L-am condus înapoi în camera lui; ai lui s-au dus cu toţii să-şi facă rugăciunile. Când am ajuns la el în cameră, am constatat că nu mai era nimic în carafa de whisky. I-am spus:
- Este momentul să te bagi în pat.

Sebastian a început să plângă.
- De ce le iei lor partea împotriva mea? Ştiam eu c-aşa o să se-ntâmple, dacă te las aici, să faci cunoştinţă cu ei. De ce mă spionezi?

Mi-a spus şi altele, de care nici nu vreau să-mi aduc aminte - nici măcar acum, după ce au trecut douăzeci de ani. Într-un târziu, am reuşit să-l fac s-adoarmă şi m-am dus şi eu la culcare, peste măsură de trist.

A doua zi dimineaţă, a venit la mine-n cameră foarte devreme, în timp ce restul casei încă mai dormea, şi a dat draperiile deoparte; zgomotul făcut de ele m-a trezit şi l-am zărit: stătea cu spatele la mine, îmbrăcat din cap până-n picioare şi fuma, uitându-se pe fereastră afară, la umbrele alungite pe care le-aruncau zorii peste iarba plină de rouă, şi ascultând primele ciripituri ale păsărilor în vârfurile copacilor îmbobociţi. I-am spus ceva, iar el s-a întors către mine cu o figură pe care nu se mai vedeau ravagiile din ajun, ci era proaspătă şi îmbufnată, ca de copil dezamăgit.
- Ei, am zis eu. Cum te simţi?
- Destul de aiurea. Cred că e posibil să nu-mi fi trecut cu totul beţia. Tocmai vin de jos, de la grajduri, unde am încercat să pun mâna pe-o maşină, dar totul e-ncuiat. Suntem rupţi de lume.

A luat o înghiţitură din sticla de apă de lângă perna mea, şi-a aruncat ţigara pe fereastră şi şi-a aprins una nouă, cu nişte mâini care-i tremurau cum le tremură bătrânilor.
- Unde vrei să mergi?
- Nu ştiu. Presupun că la Londra. Pot să vin să stau la tine?
- Sigur că da.
- Păi, atunci, ia şi te-mbracă. Pot să ne trimită bagajele şi mai târziu, cu trenul.
- Nu putem pleca-n felul ăsta.
- Nici nu putem rămâne.

S-a aşezat pe pervaz, uitându-se iarăşi pe fereastră afară. Îndată după aceea, mi-a spus:
- Uite, că iese fum pe unele dintre coşuri. Probabil c-au deschis grajdurile, de-acum. Haide.
- Nu pot să plec aşa, am zis eu. Trebuie să-mi iau la revedere de la mama ta.
- Ce zbir simpatic eşti.
- Ei bine, nu ştiu de ce, dar nu-mi place să fug în felul ăsta.
- Iar mie puţin îmi pasă. Eu o să fug oricum, cât de repede şi cât de departe o să pot. Iar tu poţi să născoceşti, împreună cu maică-mea, orice complot vrei - înapoi nu mă mai vezi.
- Aşa vorbeai şi azi-noapte.
- Ştiu. Îmi pare foarte rău, Charles. Ţi-am spus că nu mi-a trecut chiar de tot beţia. Dacă te-ncălzeşte cu ceva, şi mie mi se pare că sunt absolut detestabil.
- Nu mă-ncălzeşte cu nimic.
- Ar fi trebuit să te-ncălzească, mă gândeam eu, măcar aşa, puţin. Mă rog, dacă nu vrei să vii, spune-i tu lui Tanti c-o iubesc.
- Chiar ai de gând să pleci?
- Bineînţeles.
- Şi ne vedem la Londra?
- Da, fiindcă vin să stau cu tine.

Apoi a ieşit, dar eu n-am mai reuşit să dorm; abia după vreo două ceasuri a venit un servitor cu ceai şi pâine cu unt şi mi-a pregătit hainele pentru o nouă zi.

Ceva mai târziu, în aceeaşi dimineaţă, am căutat-o pe Doamna Marchmain; vântul se înteţise, aşa c-am rămas în casă; m-am aşezat lângă ea, în faţa focului din camera ei; stătea aplecată deasupra lucrului de mână, în timp ce mugurii de iederă se loveau de ferestre.
- Aş fi preferat să nu-l văd, mi-a spus ea. Asta mi s-a părut ceva foarte crud. Nu mă supără ideea că e beat. Asta fac toţi bărbaţii în tinereţe. Cu ideea în sine sunt obişnuită. Fraţii mei parcă erau nebuni la vârsta lui. Cel mai dureros, azi-noapte, a fost că nu mai avea nici urmă de fericire.
- Ştiu, am zis eu. Nu l-am văzut niciodată chiar în halul ăsta.
- Şi, dintre toate serile, tocmai aseară..., după ce plecase toată lumea şi nu mai rămăseserăm decât noi - pentru că, vezi tu, Charles, eu te consider, în bună măsură, unul dintre noi. Sebastian te iubeşte - de pe vremea când n-avea nevoie să facă eforturi ca să fie vesel. Şi asta nu mai era - vesel. Am dormit foarte puţin azi-noapte şi-n tot acest timp n-am făcut decât să mă-ntorc la unul şi-acelaşi lucru: la cât de nefericit era.

Îmi era cu neputinţă să-i explic un lucru pe care eu însumi îl înţelegeam numai pe jumătate; chiar şi atunci îmi spuneam, în sinea mea: "O să afle, şi-ncă destul de curând. Poate că ştie deja."
- A fost ceva oribil, i-am spus. Dar vă rog: să nu credeţi că aşa se poartă de obicei.
- Domnul Samgrass mi-a spus că tot trimestrul trecut a băut mult prea mult.
- Da, dar nu în felul acesta - niciodată chiar aşa.
- Şi-atunci, de ce acum? Şi-aici?! Cu noi?! Toată noaptea m-am perpelit, şi m-am rugat, şi m-am întrebat ce-aş putea să-i spun, iar acum, de dimineaţă, nu-l mai găsesc aici. Foarte crud a fost, din partea lui, să plece fără nici o vorbă. Nu vreau să se ruşineze - faptul că se ruşinează face ca totul să fie o asemenea greşeală din partea lui.
- Îi e ruşine că e nefericit, am zis eu.
- Domnul Samgrass îmi spune că Sebastian e gălăgios şi binedispus. Eu cred - a continuat ea cu o vagă nuanţă de umor în glas, făcând să se mai lumineze puţin atmosfera - că tu şi cu el vă cam bateţi joc de domnul Samgrass. Nu-i foarte frumos din partea voastră. Eu îl îndrăgesc foarte mult pe domnul Samgrass şi cred c-aşa s-ar cuveni să faceţi şi voi, după tot ce-a făcut pentru voi. Dar stau şi mă gândesc tot eu că, dac-aş fi de vârsta voastră, şi bărbat pe deasupra, poate că şi eu aş simţi tentaţia să-mi bat joc puţin de domnul Samgrass. Nu de asta sunt eu supărată, ci de seara trecută şi de azi-dimineaţă, care sunt două lucruri cu totul diferite. Pentru că, vezi tu, s-a mai întâmplat şi înainte.
- Eu tot ce pot să spun este că l-am mai văzut adeseori beat şi că m-am îmbătat şi eu adeseori cot la cot cu el, dar ceea ce s-a petrecut aseară a fost o noutate chiar şi pentru mine.
- A, nu - nu despre Sebastian vorbeam. Vorbeam despre ceva ce s-a întâmplat cu mulţi ani în urmă. Am mai trecut prin aşa ceva cu un alt bărbat pe care-l iubeam. În fine, probabil că de-acum ştii despre cine-i vorba - despre tatăl lui. Şi el se îmbăta exact aşa, cum ai văzut. Mi-a spus cineva că nu se mai comportă la fel şi-acum. Eu, cel puţin, mă rog la Dumnezeu să fie adevărat şi-i mulţumesc lui Dumnezeu din tot sufletul, dacă aşa este. Dar fugitul - şi el a fugit, după cum ştii. Exact aşa s-a întâmplat, cum ai spus tu adineauri - îi era ruşine de faptul că nu era fericit. Amândoi nefericiţi, ruşinaţi şi fugari. Mare păcat. Bărbaţii cu care am crescut eu - şi ochii ei mari s-au mutat de pe broderia la care lucra spre cele trei picturi în miniatură din mapa de piele pliabilă de pe tăblia şemineului - nu erau deloc aşa. Pur şi simplu nu înţeleg. Tu înţelegi, Charles?
- Foarte puţin.
- Şi totuşi, Sebastian te îndrăgeşte pe tine mai mult decât pe oricare dintre noi, ştii foarte bine. Tu trebuie să-l ajuţi. Eu nu pot.

Eu comprim aici, în câteva propoziţii, o discuţie care, atunci şi acolo, s-a prelungit în mult mai multe. Doamna Marchmain nu bătea câmpii, dar aborda subiectul într-o manieră feminină, de parcă i-ar fi făcut curte: îi dădea târcoale, se apropia de el, se retrăgea, făcea câte-o fandare; plutea pe deasupra lui ca un fluture, juca leapşa cu el, nefăcând practic nici o mişcare semnificativă în direcţia adevăratului punct nevralgic, decât atunci când erai întors cu spatele la ea, şi rămânând înlemnită atâta timp cât stăteai cu ochii aţintiţi spre ea. Nefericirea, fugitul de-acasă - acestea erau lucrurile care-i provocau tristeţea şi, în felul ei anume, le-a scos la lumină pe toate până să termine de vorbit. O oră întreagă a durat până să spună tot ce avea de spus. Pe urmă, în timp ce eu mă ridicam să plec, a adăugat, ca şi cum şi-ar fi adus aminte de ceva:
- Mă-ntrebam: ai văzut cumva cartea fratelui meu? Tocmai a ieşit de sub tipar.

I-am spus că mă uitasem peste ea la Sebastian în cameră.
- Mi-ar plăcea să ai şi tu un exemplar. Îmi dai voie să-ţi ofer eu unul? Trei bărbaţi splendizi au fost; iar Ned era cel mai bun dintre ei. El a fost omorât ultimul, iar, când am primit telegrama, pe care ştiam c-aveam s-o primesc, ţin minte că m-am gândit: "E-he, de-acum e rândul fiului meu să facă tot ce nu mai poate face Ned pe lumea asta." Eram singură pe-atunci. El era tocmai pe punctul de-a pleca la Eton. Dacă-ţi faci timp să citeşti cartea lui Ned, vei înţelege.

Avea un exemplar pregătit, aşezat pe biroul ei. M-am gândit atunci: "Şi-a planificat despărţirea asta încă dinainte să intru pe uşă. Şi-o fi repetat dinainte şi toată discuţia?! Dacă lucrurile ar fi mers într-o altă direcţie, oare şi-ar fi pus cartea înapoi în sertar?"

A scris numele ei şi pe al meu pe pagina de gardă, plus data şi locul.
- Şi pentru tine m-am rugat azi-noapte, mi-a spus.

Am tras uşa după mine, lăsând în urmă toată acea bondieuserie [3], tavanul jos, cretonul, legăturile de cărţi din piele de miel, vederile de la Florenţa, castronaşele cu zambile şi pot-pourri, broderia în petit-point [4], lumea aceea modernă, plină de intimităţi femeieşti, şi m-am întors în holul cel mare, cu plafonul lui cu bolţi şi nişe, cu coloane şi antablamente, în atmosfera bărbătească, augustă, a unor vremuri mai bune.

Prost nu eram şi destul de mare cât să ştiu că fusesem ţinta unei tentative de mituire, dar şi destul de tânăr, pentru ca experienţa să mi se fi părut plăcută.

N-am văzut-o pe Julia în dimineaţa aceea, dar, când să plec, a venit Cordelia în fugă până la portiera maşinii şi mi-a spus:
- O să te vezi cu Sebastian? Te rog să-i spui cât îl iubesc de mult. Ţii minte - cât îl iubesc de mult?!

În trenul care mă ducea spre Londra, am citit cartea pe care mi-a dăruise Doamna Marchmain. În frontispiciu, era reprodusă fotografia unui tânăr în uniforma Grenadierilor de Gardă [5], care mi-a dezvăluit, limpede ca lumina zilei, de unde venea masca morocănoasă care se suprapunea, la Brideshead, trăsăturilor graţioase ale familiei tatălui său; bărbatul acesta era un om al cavernelor şi pădurilor, un vânător, un judecător al consiliului tribal, era depozitarul tradiţiilor fruste ale unei populaţii aflate într-o continuă încleştare cu mediul ei de viaţă. Mai erau şi alte ilustraţii în carte, instantanee cu cei trei fraţi în vacanţă, şi la fiecare dintre ei am regăsit aceleaşi linii arhaice; iar când îmi aminteam de chipul delicat şi luminos al Doamnei Marchmain, nu găseam nici o asemănare între ea şi cei trei bărbaţi pe care-i aveam în faţa ochilor.

Ea însăşi apărea foarte rar în carte; era cu nouă ani mai în vârstă decât cel mai mare dintre ei şi se măritase şi plecase de acasă pe vremea când ei erau încă şcolari; între ea şi ei mai fuseseră alte două surori; după naşterea celei de-a treia fiice, avuseseră loc pelerinaje şi acţiuni pioase de binefacere în speranţa de a se ivi şi un fiu, pentru că la mijloc erau şi o proprietate vastă, şi un nume cu vechime; moştenitorii bărbaţi veniseră pe lume mult mai târziu, dar atât de abundent, încât, la vremea respectivă, păruseră a fi o chezăşie a continuităţii unei linii, care însă, aşa cum tragic arătaseră ulterior evenimentele, se stinsese brusc, odată cu ei.

Note:
[1] Băutură alcoolică, în principal rom diluat cu apă, denumit astfel după numele amiralului englez Edward Vernon (1684-1757), zis Old Grog, care a ordonat ca romul marinarilor săi să fie diluat cu apă.
[2] Volum de povestiri ale lui Gilbert Keith Chesterton (1874-1936), în care personajul central este un preot-detectiv.
[3] Franţuzism dispreţuitor care denumeşte atmosfera bisericoasă; din bon Dieu (fr.) - "bunul Dumnezeu".
[4] Textual: "punct mic" (fr.), tip de cusătură în puncte mici, în cruce.
[5] Cel dintâi şi cel mai vechi dintre cele cinci regimente de gardă ale Casei Regale britanice.