Libido ergo sum. Pentru recunoaşterea capitalismului integral

Este, deja, un joc de cuvinte facil: cine nu s-a jucat şi nu a abuzat de celebra formulă instauratoare, totuşi atît de viu criticată tocmai ca reductivă, şi misterioasă tocmai prin caracterul ei reductiv, a marelui Descartes? Cogito ergo sum este, poate, cea mai cunoscută, de către oricine, formulă din întreaga carieră a gîndirii filosofice.

Dacă am cedat şi eu acestei ispite este pentru a indica eu însumi o formulă de cercetare, deci o cale reductivă, pe care mi-ar plăcea să mă angajez.

Foarte scurt spus: sîntem plăcere. Nu acţionăm decît din şi pentru plăcere. Pînă şi aşa-zisele nevoi, prin care ne justificăm acţiunile, sînt de fapt măşti, inclusiv pentru noi înşine, auto-ficţiuni ale nevoii de plăcere.

Cînd spui, însă, "plăcere", o altă umbră masivă îşi face imediat apariţia, asemenea statuii Comandorului: aceea a lui Freud. Teoria psihanalitică freudiană pare a fi monopolizat noţiunea de plăcere pentru totdeauna, criminalizînd-o: sîntem vinovaţi de plăcere.

Şi atunci poate că au dreptate Deleuze-Guattari în critica lor necruţătoare la adresa lui Freud: nu plăcerea, ci dorinţa, care este întotdeauna creatoare, productivă, scoţînd sexul din sex. Freud avusese dreptate, dar negativ, regresiv: totul este reductibil la căutarea plăcerii, la dorinţa de plăcere, la pansexualitate. Dar în loc ca această mişcare să ne poarte înapoi, să fie, altfel spus, o reducţie, ar trebui să vedem, dimpotrivă, în ea un infinit al creativităţii, o sursă pozitivă de producţie. "Schizanaliza" guattarian-deleuziană întoarce psihanaliza dinspre trecut spre viitorul din prezent, spre prezentul care, clipă de clipă, musteşte, crapă, explodează de viitor, de posibil.

Există un întreg cîmp de cercetări actuale care porneşte de la ipoteza că, de la un moment dat (recent) încolo, capitalismul nu se mai adresează nevoilor, căci societăţile hiperdezvoltate le vor fi satisfăcut pe toate, ci dorinţelor, pretinzînd a le satisface, a ne furniza, cu alte cuvinte, plăcere: aşa-numitul (de către prolificul şi hiperactivul Bernard Stiegler, în special), "capitalism libidinal". Iar satisfacerea de piaţă a dorinţelor ar fi una falsă şi falsificantă, căutînd mai degrabă să provoace, să fabrice false dorinţe în locul celor reale, "autentice".

Cît de "autentică", de "reală" poate fi însă o dorinţă? Altfel spus: cît de artificială, de fabricabilă? Căci nu este, oare, dorinţa productivitatea, creaţia însăşi? Şi atunci? Unde e limita, dacă există vreuna? Dorinţele sînt fabricabile pentru că sînt ele însele fabricate şi, mai ales, pentru că sînt productive, pentru că sînt însuşi "motorul" productivităţii umane. Nu există nicio limită, sau este foarte greu de stabilit.

Capitalismul se despecifică în calitatea lui de regim dacă îl privim ca pe o societate în care ne facem unii altora plăcere: devine de-a dreptul un "comunism" (atenţie: şi subliniat, dar şi între ghilimele; doar între ghilimele subliniat). Iar plăcerile sînt falsificabile tocmai pentru că reprezintă sursa productivităţii umane.

În discuţie este, deci, faptul dacă acest capitalism a devenit la un moment dat libidinal (cum crede şi cum acuză Stiegler), sau aşa a fost dintotdeauna.

Această din urmă ipoteză, radicală, aceea a coextensivităţii capitalism-dorinţă-plăcere, a fost lansată de curînd de Olivier Assouly într-o carte intitulată Capitalismul estetic (Cerf, 2008). Pornind de la un text mai puţin cunoscut al lui Adam Smith, Assouly sugerează, fără a o epuiza sau a insista, că discursul raţionalist-economic al nevoii este doar o auto-ficţiune, o minciună de respectabilitate faţă de noi înşine: vorbim în termeni de raţionalitate, de calcul economic al nevoilor, deci al rarităţii, cînd de fapt nu este, şi de la bun început, vorba decît de dorinţe şi de plăceri - infinite. Capitalismul nu a devenit "libidinal", ci a fost aşa dintotdeauna, numai că mascat, ascunzînd productivitatea libidinală infinită în penurie, şi încercînd, astfel, să mascheze, în toată aşa-numita "economie politică", falsa iraţionalitate umană într-o la fel de falsă raţionalitate, perechea raţional-iraţional trebuind să fie deconstruită şi redusă la altceva.

Capitalismul nu mai poate să (se, ne) mintă. După ce va fi instaurat, politic, economismul la putere, transformîndu-l în grilă unică de înţelegere şi de explicare a socialului, îşi poate permite, acum, să-şi lase adevărul la vedere, căci oricum nimeni nu mai este capabil să-l vadă şi să-l enunţe.

Criza actuală este o criză a ipocriziei: faptul că nu recunoaştem, că ne este, încă, ruşine să recunoaştem că nu acţionăm, cel mai adesea, din necesitate, ci, "iraţional", de plăcere şi pentru plăcere. Să ne acceptăm fondul "libidinal", să ne împăcăm cu propriile dorinţe şi "fantasme" (alt termen falsificant, regresiv-represiv), şi abia atunci vom putea să începem să vorbim despre criză. Dar noi continuăm să ne protejăm de propria realitate. Şi abia aşa, acum, pentru că ne-am tot prevalat, fals, de ea pentru a ne minţi unii pe alţii şi fiecare pe sine, ne readuce criza la nevoie, trezindu-ne din "beţia" dorinţelor şi a plăcerilor infinit productive.

Ceea ce nu spune, însă, Assouly atunci cînd îndrăzneşte să sugereze despre capitalism nu că a devenit, ci că este dintotdeauna căutare a plăcerii (nu - doar - a nevoii), este faptul că acest adevăr pe care, după o îndelungată paranteză de ocultare (de aletheia, cum ar fi spus Heidegger) care coincide cu însăşi modernitatea, acum începem să-l realizăm, fusese, în deplină claritate spus, la origini, la începuturi. Assouly îl citează pe Smith. Mai radical însă, va trebui însă să ne referim, ca elaborare completă şi axiomatică, la utilitarismul lui Bentham, care este însăşi definiţia societăţii liberal-capitaliste: calculul utilităţii se face prin balanţa dintre plăceri şi pedepse (Deontologia sau Ştiinţa moralei, 1834), misiunea guvernului fiind aceea de a asigura fericirea poporului, adică o balanţă pozitivă de plăceri.

Raţionalitatea economică trebuie, prin urmare, generalizată, dezmărginită, scoasă dintre limitele economismului strict. Este o "economie generală", dar nu (sau, cel puţin, nu imediat) în sensul lui Bataille. Economia capitalistă devine iraţională abia atunci cînd este restrînsă la economismul pur, la piaţa pură. Judecata economică nu se justifică şi nu-şi află îndreptăţirea decît prin generalizare. De la început, deci, capitalismul a însemnat mai mult decît piaţa, confundîndu-se cu însăşi economia fiinţei umane. El a devenit nociv, iraţional, producător de Crize, abia prin restrîngere, prin limitare.

Să ne acceptăm, deci, "iraţionalitatea", eroismul penibil, şi atunci ele nu se vor mai răzbuna, întorcîndu-se, lacanian, în real. Căci am fost guvernaţi tocmai prin obnubilarea caracterului ontologic-iraţional al "nevoilor" şi "intereselor" noastre economice. Dar economia este vastă, nu poate fi redusă la simplele bunuri de pe piaţă, noi căutăm şi proiectăm valori. Extinderea pieţei va "distruge creator" (Schumpeter) piaţa însăşi, producîndu-ne imensa, exploziva revelaţie a faptului că nu sîntem doar (negativ) consumatori, că nu depindem de nişte producători întotdeauna alţii, "specializaţi" monopolist, ci că înseşi dorinţele noastre sînt cele care produc valoarea produselor pe care le achiziţionăm. Noi înşine sîntem producătorii de fapt, prin dorinţele noastre, şi tocmai de aceea trebuie să fim, economico-politic, controlaţi, limitaţi, reduşi la statutul de simpli consumatori asistaţi, handicapaţi, guvernaţi, cărora alţii trebuie să le şoptească ce să-şi dorească, pentru a ne preîntîmpina şi a ne dezamorsa, tocmai, dorinţele infinite, făcîndu-ne dependenţi de traducerea lor în "bunuri de consum". Dacă nu le-am produce noi înşine, proiectînd asupra lor semnele dorinţei mascate în nevoie, toate aceste bunuri ar fi (cum sînt) deja, din capul locului, nişte deşeuri. Ceea ce "consumă" produsele este dorinţa însăşi, infinit-productivă.

Sîntem şi vom rămîne în Criză deoarece capitalismul, insistînd să rămînă, din raţiuni politice de dominaţie şi de guvernare, exclusiv economic, asigurînd domnia economismului, nu mai poate face faţă dorinţelor noastre, "natural" exorbitante. Ceea ce susţine capitalismul îl şi distruge. Iar cei care distrug capitalismul, refuzînd extinderea lui "comunistă" la întreaga economie a fiinţei umane, sînt capitaliştii înşişi: pentru a rămîne la putere prin intermediul capitalismului, limitîndu-l. Capitalismul, însă, e mult mai vast. El nu trebuie doar, economic, globalizat, ci integralizat. Iar capitalismul integral este Revoluţia însăşi. Să nu criticăm deci, pudic, capitalismul "libidinal", ci să-i dăm integral curs, să-l extindem productiv. Căci tocmai pe productivitatea lui se bazează capitalismul istoric (cum îi spune Wallerstein) restrîns, interesat limitat.

Capitalismul este, dintotdeauna, de plăcere şi pentru plăcere, şi tocmai de aceea este el profund uman, indestructibil, tinzînd spre integralitate: revoluţie continuă. Dar de ce numai pentru plăcerea unora? Capitalismul va continua să producă crize atît timp cît mişcarea lui spre integralitate va fi contrazisă politic (uneori chiar armat) de tendinţa de a-l restrînge şi de a-l rezerva. Singurii duşmani ai capitalismului sînt capitaliştii înşişi. De aceştia trebuie salvat, înainte de toate, capitalismul. Ca şi de ipocrizia noastră, de lipsa noastră de realism, de pudoarea şi de ruşinea noastră fobică de a ne recunoaşte aşa cum sîntem: fiinţe ale dorinţei, permanent "under construction", neîncetat în căutare de realitate prin alteritate, prin consum.

Şi abia de aici încolo am putea intra pe tărîmul sacrificial al ideilor lui Bataille.

Producţia capitalistă de bunuri asigură semne-suport ale dorinţei noastre productiv-consumptive de realitate, de fiinţă, de producere-distrugere a Celuilalt. Trăim, fundamental, scufundaţi într-o semiotică ontologică. "Mărfurile" nu sînt decît semne de realitate. Iar evoluţia spre privilegierea ambalajului în detrimentul conţinutului (epifenomen) nu face decît să admită această direcţie profundă, căci nu de conţinuturi propriu-zise avem noi nevoie. Capitalismul istoric ne induce pe o cale greşită, contrară capitalismului însuşi.

Iluzii, semne de realitate, semne producătoare de fiinţă, a căror producţia s-a autonomizat, s-a automatizat şi s-a industrializat tocmai pentru că sîntem dorinţă de fiinţă şi tocmai pentru că dorinţele noastre (întotdeauna: de fiinţă) produc externalizat realitate pentru a avea ce să mănînce, ce să consume, ce să sacrifice. Producţia capitalistă este un ocol protector, o deviere, o abatere, o traducere "paşnică" de la cruzimea vidului de realitate al omului, de care nu vrem să ştim. O codificare a ei. Producem "fantasmatic" alteritate-obiect pentru a avea ce vîna, ce elimina, ce distruge, ce ucide, ce ingera, ce sacrifica în efigie. Capitalismul ne ocupă, ne amăgeşte voracitatea şi distructivitatea productivă cu semne. Este o imensă victorie a civilizaţiei. De care, însă, ar trebui, matur, adult, să devenim conştienţi.

Nu vom fi niciodată. Ce-ar mai fi? S-ar risipi toată vraja, toată pofta de viaţă şi tot amarul cupei pline a vieţii. Şi am înceta, probabil, să fim. Tocmai pentru asta există, la rîndul lor în mod externalizat, specializat, adulţi, maturi de profesie. Care tocmai de aceea trebuie să vorbească în şoaptă, codificat. Numai cinismul lor este intolerabil. Elitele autentice sînt compuse din asceţi, din suferinzi ai adevărului, nu din profitori de pe urma (ascunderii) lui. Dacă consideră că nu este convenabil să vorbească cu voce tare, atunci să tacă, nu să vorbească pentru a amăgi şi mai mult. Dacă nu pot provoca adevărul, măcar să nu îl falsifice, propovăduind perpetuarea minciunii.

Tocmai în astfel de condiţii, de double bind, de dublă imposibilitate, atît a spunerii, cît şi a ne-spunerii adevărului (a operării, de fapt, a unei "contra-naturale" dorinţe de adevăr), apare, etic, arta.

Adevărul trebuie creat, produs: "situaţionism" avansat. Numai adevărul are nevoie de artă. Minciuna minte arta însăşi.