Un ne-loc bucureştean: Pasajul Universităţii

În 1992, un prolific etnolog francez, Marc Augé (pe atunci preşedinte al EHESS, Ecole des Hautes Etudes en Sciences Sociales, din Paris), a publicat cartea care avea să-l facă, probabil, celebru: Non-lieux. Introduction à une anthropologie de la surmodernité. Altfel spus, pe româneşte, Non-locuri, sau, şi mai pe româneşte, şi mai aproape de limba noastră de zi cu zi, Ne-locuri. O antropologie a supramodernităţii. "Încă un Marc Augé?", ţin minte că m-a întrebat, ironic excedată, o tînără librăriţă de la Librairie Tschann, de pe bulevardul Montparnasse. Cartea a fost reeditată în 2007.

Ce este un non-loc, un ne-loc? Conform proiectului său de "antropologie a cotidianului", Marc Augé înţelege prin ne-locuri "spaţiile de anonimat" tot mai numeroase, proliferante, adică atît instalaţiile şi echipamentele necesare circulaţiei accelerate a persoanelor şi a bunurilor (autostrăzi, pasaje, gări, aeroporturi, staţii de metrou etc.), cît şi mijloacele de transport înseşi (automobile, trenuri, avioane, metrouri etc.). Dar şi marile lanţuri hoteliere cu camere interşanjabile şi, la polul opus, specifice mai curînd atenţiei unui Giorgio Agamben, din Homo sacer, taberele de tranzit pentru refugiaţi, imigranţi etc. Un fragment de spaţiu urban, de spaţiu public strict utilitar, dar tocmai de aceea neutru, nemarcat, mort, fără nicio urmă, depersonalizat, un spaţiu de trecere şi atît, deci. Ne-locurile sînt nişte spaţii care, deşi pline în permanenţă de oameni, sînt nişte spaţii goale, netrăite, neinvestite emoţional, afectiv, spaţii destinate doar să te evacueze, să te canalizeze cît mai repede.

Un alt exemplu, pentru bucureştean, pentru spaţiul urban public bucureştean, pentru strada bucureşteană (dar nu numai), ar fi sediile de bănci sau clădirile de birouri, care nu încetează să înflorească exact acolo unde nu le este locul, adică nu în cartiere de birouri aparte, anume amenajate, special construite, ci în mijlocul unor zone urbane intens marcate, puternic trăite, vii. Efectul unor astfel de clădiri deja foarte controversate este acela de a neutraliza spaţiul urban (bucureştean), de a-l dezafecta, de a-l dezertifica, foarte pe scurt spus, de a-l ucide. Ne-locuri nu sînt doar, ca în viziunea lui Marc Augé, spaţiile urbane sau periurbane interioare, închise. Strada însăşi, oraşul însuşi poate deveni, în integralitatea lui, un hiper-ne-loc.

Un astfel de ne-loc bucureştean recent este Pasajul Universităţii. Cu acest spaţiu pătrundem, însă, într-o dilemă a spaţiului public postmodern.

Dintr-un spaţiu puternic, intens marcat, pînă la saturaţie - pestriţ, mirositor, aglomerat -, aşa cum a fost ani în şir, pînă foarte de curînd, Pasajul Universităţii a devenit aşadar, de curînd, un ne-loc. Adică un spaţiu strict utilitar, aseptizat, nemarcat, în care nimeni nu poate lăsa nicio urmă, prin care oamenii doar trec, un spaţiu, un loc de trecere urban destinat evacuării cît mai rapide a oamenilor, izgonirii lor, parcă. Un bucată de spaţiu paradoxal: pe cît de plin, pe atît de gol de oameni. Pentru oameni, fără oameni. Un loc de tranzit. Un germene de afară situat înăuntru, în inima oraşului. Gol taoist al roţii? Să nu exagerăm inutil.

Or, evoluţia Pasajului Universităţii, în care, chiar dacă ai vrea, nu ai putea, nu ai avea unde să adăşti, să te opreşti, reflectă, mai mult, incarnează, aşa cum spuneam, una dintre principalele dileme ale oraşului contemporan, ale spaţiului urban postmodern. Căci, pînă de curînd, Pasajul Universităţii din Bucureşti era un loc aglomerat, mirositor, plin de culoare, de-a dreptul mizer. Acum, el a sărit la polul opus: este un loc perfect desenat, strict funcţional, dar mort. Ca să putem trăi suportabil urban avem a trece, uneori zilnic sau chiar de mai multe ori pe zi, prin pustiu, prin moarte. Cu singura diferenţă că, de data aceasta, moartea este geometria, ordinea, nu haosul. "Haosul" este, tocmai, viaţa.

Între supramarcarea şi neutralizarea spaţiului public urban nu avem de ales. Modernitatea, postmodernitatea, modernizarea oraşelor a mers, ireversibil, dinspre primul stadiu către al doilea.

Dintr-un loc urban sufocant pînă la mizer, Pasajul Universităţii din Bucureşti a devenit, aşadar, un ne-loc, adică un spaţiu strict funcţional. Pentru starea noastră generalizată de ne-modernizare, este bine că s-a întîmplat astfel, este urgent să creăm astfel de ne-locuri. Nu aveam de ales.

Mai grav este - revin - cu sediile de bănci sau de birouri care apar în mijlocul oraşului, şi care îl ucid, îl deşertifică, îl spectralizează, îl alienează, transformînd strada vie într-un ne-loc fantomatic, foarte puţin ospitalier (cu atît mai mult cu cît, în România, băncile nu sînt - poate din fericire - nişte bănci în adevăratul şi deplinul înţeles al cuvîntului). Adaptînd o vorbă a lui Friedrich Nietzsche la oraşele noastre, în special la Bucureşti, am putea spune: pustiul creşte, înaintează. Pustiul provocat al modernităţii, în care ni se pare că putem întemeia orice, dar în care, poate tocmai de aceea, sîntem sortiţi să clădim pe nisip.