Ţări-hartă şi viaţa în machetă (un proiect de ontologie)

Mi-am făcut o masă de lucru (orice masă este de lucru, la orice masă, pe orice masă, orice s-ar întîmpla, sau nu, se lucrează), o masă pe care să se poată lucra încontinuu, pe care să poată avea loc, şi fără mine, şi pixul, şi stiloul, şi creionul, şi bileţelele colorate, şi cafeaua, şi două computere în permanenţă aprinse, o masă cît o ţară, să pară că lucrez pe o hartă, că lucrez neîncetat la o hartă. Masa este o hartă în lucru. O hartă fără nicio legătură cu vreun teritoriu, ca "referent", o hartă-"ţară" în sine, de sine stătătoare, cu adevărat independentă.

Noţiuni şi practici curente precum cele de "hartă" sau de "machetă" trebuie eliberate, existenţial, de condiţia aservită de instrumente aflate în slujba unei realităţi exterioare. Ele sînt instrumente, dar nu de reproducere, de reprezentare, ci de creaţie, dar o creaţie care nu urmăreşte o finalizare, traducerea în alt plan, ci crearea de realităţi "experimentale", de încercare, care sînt trăite însă ca atare, nu în vederea "transpunerii" lor "în realitate". Harta şi macheta trebuie trăite ca atare.

Hartă a niciunei ţări, a niciunui teritoriu, ci ţară, teritoriu în sine, care se modifică neîncetat, liber de orice presiune a aşa-zisei realităţi. Harta e ţara. Trăim şi gîndim cartografic.

Machetă a niciunei construcţii, eliberată de orice ulterioritate definitivă, de orice fatală definitivare. A trăi ca machetă, viaţă în machetă.

Eliberare a realităţii de sub jugul definitivului şi a proiectului de sub blestemul realizării. Viaţa e hartă şi machetă. Realitatea, deja, ceea ce numim "realitate" trebuie trăit, imaginat, conceput ca hartă şi ca machetă, permanent în stare de "test", de verificare. Definitivul construirii face realitatea inexorabilă, de netrăit.

Să ne reducem, prin urmare, pretenţiile şi dimensiunile, "scara", ca să putem mînui lucrurile şi pentru ca ele să nu se întoarcă, pe cît posibil, niciodată în împotriva noastră şi a celorlalţi.

Radical, nu există ierarhie. Fiecare plan este o altă lume, atît. Iar "lumile", ceea ce Deleuze numeşte "planuri de consistenţă", sînt machete şi hărţi în continuă testare şi ajustare-modificare la sine şi unele la altele, care îşi întrepătrund consistenţele, planuri care se intersectează. Raporturile dintre ele nu sînt de ordine sau de subordonare, de transpunere, ci, tocmai, de inter-consistenţă. Nu "lumile" au realitate, ci realitatea se compune, consistă, este realitate ca urmare a consistenţei de lume a diferitelor lumi din care se întreţese. Lumile fac realitatea, nu invers. Există "lumi" la toate "palierele", pe toate planurile. Este real numai ceea ce consistă din lumi. Sîntem reali pentru că ne compunem din mai multe planuri de lume în acelaşi timp. Realitatea se face din lumi, la plural, dintr-o coexistenţă a "lumilor". Nu "cea mai bună dintre toate lumile posibile", ci ţesătură de realitate, consistenţă de realitate, fiinţă tocmai ca urmare a existenţei tuturor lumilor posibile. Toate lumile posibile există, sînt "hărţi" şi "machete" consistente ca atare. Toate lumile sînt bune şi sfinte. Lumile fac realitatea. Iar umanul nu are niciun privilegiu "mundan", de lume. Lumile sînt bune pentru că sînt hărţi şi machete, pentru că se construiesc doar ca hărţi şi machete, şi numai astfel constituie ele realitatea, fac realitate.

Am o masă mare, o ţară plină.