O bestie blândă

Maturilor şcoliţi la rockul progresiv e mai dificil să le găseşti ac de cojoc sonor. Eu m-am antrenat până în măduva oaselor cu Pink Floyd (încă de la 17 ani - ay, nu, gafă de neiertat, mă lasă memoria, a fost la 14 ani că am ascultat Shine On You Crazy Diamond!) şi cu Van Der Graaf Generator (de pe la 19-20 ani): în primul caz credinţa mea este că am fost aleasă (că a existat adică ceva fatal în această întâlnire sonoră de gradul xyzqw), în al doilea caz, însă, am ales, călăuzită fiind către Peter Hammill şi ai săi. Tot opţiune a fost şi Jim Morrison cu The Doors, Genesis, Yes and many others (aşa că doar Pink Floyd rămâne să fie scris în destinul meu de receptor muzical).

Nu mai fac aici o recapitulare a muzicilor care îmi plac. Voi spune, însă, că în ultimii ani am primit lecţii sonore ori chiar corecţiuni empatice de la studenţii şi tinerii mei prieteni, în anumite cazuri (vezi Muse), sau am descoperit pe cont propriu, la hazard, voci şi trupe care au fost valabile într-un moment anume pentru mine (PJ Harvey, de pildă).

Iarna, însă, mai totdeauna (de vreo şapte ani încoace) ascult Leonard Cohen, pentru vocea lui rugoasă şi calmă, pentru senzualitatea sa patriarhală şi gravă, ascunsă după paravane. Cohen are ceva de tihnă, de somnolenţă hrănitoare. Nu mă omor după versurile lui (mulţi îl consideră inclusiv un mare poet, eu zic însă că este un poet cantabil şi atâta tot, lipsit, însă, de profunzime nevrotică precum Jim Morrison sau Peter Hammill care s-ar cuveni să fie creditaţi amândoi ca poeţi veritabili!), dar admit că acestea îşi au locşorul lor bine stratificat în construcţia oraculară a cântecelor lui Cohen. Iarna, deci, ascult cu ochii semiînchişi vocea de călugăr - tată înţelept, dar şi pervers oarecum, a lui Leonard Cohen. Îmi face bine, este un glas adecvat pentru zacere, pentru hibernare.

S-a întâmplat, însă, că, datorită lui Cohen, am descoperit la sfârşitul lui 2007 vocea angelică a unei "bestii". E vorba de Antony Hegarty: nu este neapărat monstruos ca înfăţişare, şi totuşi actualmente are ceva de "bestie", dar de "bestie" îmblânzită, angelizată vocal. E dificil să îţi închipui cam cum ar putea cânta bestiile în ceruri, dar cu ajutorul lui Antony acest lucru este aproape posibil. De Crăciun am nimerit la televizor peste un concert omagial, unde l-am ascultat, fascinată în chip morbid, pe Antony Hegarty cântând faimoasa melodie a lui Cohen If It Be Your Will: solistul se mişca dezarticulat ca o uriaşă păpuşă orfană, cu veşmintele sfâşiate.

Apoi, încă provocată cumplit şi consternată de apariţia "bestiei", am căutat să văd cine este "monstrul" şi am nimerit peste Hope There's Someone: mi s-a făcut pur şi simplu rău de fascinaţie!

Apoi am căutat şi am tot căutat şi am dat peste: My Lady Story, Cripple and the Starfish, You Are My Sister, For Today I am a Boy, Fistful of Love, The Lake.



Cei care citesc aici, şi nu cred, nu au decât să încerce şi ei, mai ales primele două sonorităţi amintite de mine: If It Be Your Will şi Hope There's Someone. Recomand insistent şi duetul frisonant cu Bjork: Dull Flame of Desire.