Hot Castalian Love

"Pe Josef Knecht îl ştiam din copilărie, de la Waldzell - înainte să devină favoritul autorităţii educative şi Magister Ludi. Mai târziu, după scandal, a ajuns fashionable, îl cunoşteau şi mulţi din afara Provinciei. Vă amintiţi numărul din Times, când a murit? O vreme a fost mai popular decât Chomsky, n-am înţeles ce găseau studenţii de stânga în cărţile lui (zicea că dacă ar fi bănuit în ce manieră stupidă vor interpreta americanii şi hippies - îl plictiseau şi unii şi alţii fără deosebire - gestul său, ar fi renunţat la orice revoltă împotriva autorităţii).

Apoi s'a înecat, în dimineaţa aceea. Şi acum e de toate pentru toţi, nu? Cred că există şi un fel de cult. Mă rog, glissons... Dvs. m-aţi rugat să vă spun ce ştiu despre iubirile lui. Nu sunt multe de zis. În Castalia noastră nu e loc pentru asta, mai ales de la un nivel în sus e foarte greu. Se spune că autoritatea ar interzice, sau, oricum, nu ar încuraja relaţiile erotice; e fals. Autoritatea nu se implică în aşa ceva. La noi sexul e mereu en vogue, ca şi meditaţia. Există întotdeauna discipoli tineri (chiar şi fete, mai nou) şi bătrânei dornici. Suntem foarte open în legătură cu asta, biografia scrisă de dl. Hesse nu oferă multe detalii pentru că tratează lucruri mai importante, cred. Sexul nu e foarte important, suntem post-freudieni, nu e ca gramatica latină, sau muzica, nu?

Însă dragostea e rară aici. Poate pentru că accesul în elita jucătorilor cu mărgele de sticlă, în vicus lusorum, presupune un grad de autoerotism (trebuie să ai multă pasiune pentru studiile şi fanteziile tale, ca să le poţi jertfi atâta timp; şi de unde să iei ideile strălucitoare, entuziasmul extatic, dacă nu le storci din viaţa sentimentală?); dar şi din cauza a ce numim, mă rog, "afinităţi elective": pe cine ar putea iubi Magister Ludi? Lăsaţi poveştile vechi, cu mica păstoriţă - sau Tadzio, micul pastor - şi eruditul bătrân; astea-s născociri pentru popor. Dacă ea cască şi adoarme când îi citeşti Ezra Pound - nu prea e loc de romance, nu?

Aşa că, vedeţi, pentru cei ca el erotismul se consumă în scurte legături trecătoare, iar mai târziu iubirea se sublimează în relaţii platonice, de prietenie şi colaborare, cu câţiva camarazi şi magiştri din acelaşi mediu. Josef nu a fost (nu şi-a propus sa fie) diferit de alţi castalieni, în această privinţă sau în altele. Au observat unii biografi că a "depăşit" (folosesc termenul cu multă reţinere) ierarhia al cărei produs subtil era - tocmai supunându-se ei până la capăt. Abia atunci când organizaţia nu a mai avut, de fapt, cum să îl folosească pe măsura capacităţilor sale - el, la rândul său, nu a mai avut nevoie de organizaţie. Dar mă îndepărtez de subiect.

... În perioada când începuse să se desprindă de Provincia noastră - simultan se schimba o altă latură a lui, lent şi probabil inconştient. Se crede în general că Josef a acceptat pur şi simplu cel dintâi aranjament convenabil care i s-a oferit, plecând ca profesor particular al tânărului Tito. Vedeţi, eu nu sunt aşa de sigur că ar fi abandonat vreodată Castalia, dacă nu-l cunoştea pe Tito.

Nu vreau să răstorn opinia comună, sugerând că Josef ne-a părăsit pentru Tito. Aş înlocui o simplificare cu alta, o prejudecată cu alta mai banală. Dar cred că el a început să iubească lumea (până atunci poate doar o respectase, când n-o dispreţuise) în tânărul Tito, şi e îndoielnic că s-ar fi putut apropia de lume altcumva, fără mijlocirea aceluia. Probabil că acelaşi lucru i se întâmplase în adolescenţă, când s-a apropiat de Castalia prin bătrânul maestru al muzicii. Acum însă cel mai tânăr era ispititorul, cântecul lui îl ademenea, nedesluşit, pe Josef către tărâmul său.

Am vorbit cu Tito, câteva zile după accident. Mi-a povestit ce se petrecuse înainte ca el - urmat îndată de Knecht - să se arunce în apa îngheţată. Îmi închipui uneori scena, mi se pare erotică şi ciudată: un puşti de 15-16 ani, dezbrăcat, dansând în transă pe marginea lacului pustiu, sub ochii magistrului. Vă spuneam că l-am cunoscut foarte bine pe Josef. Bănuiesc că, în minutele acelea, a simţit singurul fel de iubire de care era în stare, pentru o făptură vie, reală. Ce-l atrăgea la Tito era poate cam ireal, cam abstract - veţi considera poate că asta nu e dragoste, că vedea un simbol şi nu un omul în carne şi oase, etc. Ca şi cum esenţa unei iubiri n-ar fi tocmai visul cu ochii închişi... Măcar Josef a murit la timp; mereu era norocos."

(dialog cu Carlo Ferromonte)