Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Proză scurtă  Sageata  Întîlniri - De dragoste

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Valentine's-ul unui poet


Ana-Maria Onisei

19.02.2009
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Avertisment: Acest text este o ficţiune, o exagerare şi o eliberare. Nu vă aşezaţi confortabil, cu obrajii sprijiniţi în palme: după ce terminaţi să-l citiţi urmează povestea de la care a pornit, din volumul Iubiri dificile de Italo Calvino (Editura Polirom, 2004, traducere de Geo Vasile şi Eugen Uricaru), aici în engleză, fiindcă astea sînt resursele.

Usnelli îşi plimba paşii în lungul camerei. Şapte şi jumătate. Atâţia au fost mereu - ultimul nehotărât şi imprecis, de parcă lemnul moale al podelei, îmbibat cu unsoarea timpului s-ar fi încheiat neaşteptat de brusc. De la birou până la uşa cu patină, al cărei mâner, dacă n-ar fi păstrat nuanţa arămie din dreptul curbei pe care îţi sprijini mâna, ar fi putut marca la fel de bine începutul unui apartament părăsit, Usnelli măsura în gând cadenţa primului poem de dragoste pe care urma să-l scrie.

Primul lui Poem de dragoste. Poate că ziua Lui norocoasă avea să fie chiar astăzi, 14 februarie. Îşi făcuse curaj încă de dimineaţă, când măslinii de pe dealul din faţa ferestrei luceau impertinent sub soarele difuz. Mai încercase să-L scrie de vreo câteva ori, de fiecare dată în anotimpuri diferite, dar fie renunţase din cauza spaimei că va fi un eşec (primul lui eşec? - întrebarea îl obseda), fie inspiraţia i se înecase într-o melancolie dogoritoare, care îi amorţea mintea preţ de câteva zile consecutive. După asta, pur şi simplu amâna Poemul până la primăvară - să zicem.

Poetul e ca regizorul, are obligativitatea de a gândi în imagini. Iar Usnelli trebuia să găsească o metaforă pentru propria lui incapacitate, pe care să o decupeze cu grijă - ce gest esenţial, singular avea să fie! - din ansamblul lucrurilor pe care le considera ca fiind un dat sau, altfel spus, ca fiindu-i "proprii". Cele pe care le stăpânea, le calcula şi le anticipa. Şi-ar fi dorit ca decupajul să aibă precizia liberă şi naivitatea unui copil în faţa cărţii de colorat preferate, da, aşa urma să fie şi el, un regizor precoce, drastic şi indulgent deopotrivă cu versul său.

Usnelii era, totuşi, doar un poet. Iată câte ceva din mintea lui, câteva soluţii luate la întâmplare:

... o cameră cu pereţii scăldaţi în apă, şiroaie, şuvoaie, cascade, ca în oglinda lui tarkovski... momentul cînd margarita terekhova îşi lasă părul să cadă greu sub jetul apei, ei, da, pereţii din jur parcă prăbuşindu-se de la atîta apă şi ea, voinică şi feminină, blondă, rotundă, cu trăsăturile cînd îngrijorate, cînd cabotine... la fel ca delia înotînd goală în mare şi vocea lui, o, vocea lui n-ar fi putut să-i cuprindă niciodată goliciunea misterioasă ca adîncimea acelei ape... în acea clipă şi doar pentru delia şi-ar fi dorit să devină un tenor al adâncurilor, cu solzi aspri şi coada ca o padelă cartilaginoasă... sau poate, mai bine, să-i descrie murmurul vorbelor - "Ce să aştept?", îl întrebase delia când priveau marea, "Unde mai găseşti frumuseţe ca asta?", revin, vocea aceea inconfundabilă, ondulată, cu ritmul venind din clocotul ei interior - clocot pe care Usnelli nu şi-l putuse reprezenta vreodată. să-i asocieze tonul cu pianul lui rachmaninov? oare? da, în definitiv, da, da, ei bine... pînă la urmă cine altcineva ar putea descrie mai bine drama personală a unui poet dacă nu tocmai un rus? şi încremenirea lui, imobilitatea când o privea, aşa, ca un gură-cască stângace, de parcă dinaintea lui s-ar fi căscat un hău... nu, nu era surprins de infinitul lui, ci mai degrabă de finit, de senzaţia surprinzătoare a palpabilului... şi vrerea de acum, pe care n-ar mai putea s-o stingă decât otrava unei flori de leandru...

Acum câţiva ani, Usnelii se îndrăgostise de Delia. Era "un poet destul de cunoscut; ea, Delia H., o femeie foarte frumoasă". Fuseseră împreună câteva luni. Ultima lor plimbare înainte de inevitabila despărţire avusese loc într-o barcă mediteraneană, pe o mare mediteraneană şi îi adusese într-o peşteră unde Delia se dezbrăcase pentru prima oară. Înota diafan, enervant de natural, sub privirea uluită a lui Usnelii care nu mai vâslea. "I se tăiase (...) suflarea. Pentru el, a fi îndrăgostit de Delia fusese ca în oglinda acestei grote: intrase într-o lume dincolo de cuvânt".

Până să se despartă, Usnelli n-a reuşit vreodată să-i spună că o iubeşte. Pur şi simplu n-a putut, deşi era conştient că femeile ca ea preferă vâltoarea spuselor, mai degrabă decât tăcerea nespuselor. Nici după ce Delia a plecat, Usnelli n-a revenit asupra problemei. Îşi pusese speranţa în Poemul pe care a vrut să-l scrie acum trei ani şi acum doi ani şi acum un an şi pe care, în sfârşit, urma să-l scrie astăzi. 14 februarie.

N-a reuşit.

În schimb, pentru prima oară după ani de zile a privit ritualic mânerul uşii, l-a mângâiat, i-a ascultat sunetul arcuit în ridicare şi a ieşit din camera lungă de şapte paşi şi jumătate ca să se plimbe cu barca.

Citiţi Aventura unui poet, de Italo Calvino aici.


Trimite o poveste (în word, cu diacritice) despre cum petrece ziua îndrăgostiţilor personajul tău favorit de roman pe adresa [email protected] până pe 24 februarie 2009. Cele mai bune texte o să apară pe LiterNet. Mai multe detalii în invitaţia la poveste.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer