Arhitectura ortodoxă din România în secolul XX

Mulţi dintre noi ne descriem ca fiind credincioşi, creştini, ortodocşi şi mergem, mai rar sau mai des, în lăcaşurile destinate în chip special rugăciunii şi ritualurilor specifice credinţei pe care o profesăm. Mai puţini dintre noi putem rosti Crezul dacă suntem întrebaţi şi foarte puţini dintre noi putem descrie cu exactitate din ce anume spaţii este compusă o biserică. De ce arată ea într-un fel anume? De ce este vizibilă dintre clădirile care alcătuiesc o aşezare umană şi, mai ales, de ce arhitectura bisericii se schimbă de-a lungul veacurilor?

Filmele miniseriei Arhitectura ortodoxă din România în secolul XX au avut două obiective importante: primul a fost acela să familiarizeze publicul cu alcătuirea arhitecturală a unei biserici, cu accentul cuvenit pe bisericile ortodoxe. Acestea nu sunt numai expresia credinţei majoritare în România, ci şi rezultatul unui fel anume de a fi construite, mai îndatorat - din motive istorice - tradiţiei de două ori milenare a creştinătăţii, decât alte lăcaşuri de cult creştine. Am pătruns în culisele limbajului "de specialitate", am explicat pe înţelesul tuturor de ce biserica este un exemplu standard de spaţiu sacru, din ce este ea alcătuită, care sunt resursele ei de lumină, cât este straniu şi cât familiar într-o biserică pe lângă care trecem zi de zi, oricare ar fi aceasta.

Cu toţii ştim foarte multe exemple remarcabile de biserici medievale. Bucovina şi ale sale ctitorii voievodale pictate; bisericile vâlcene ale lui Constantin Brâncoveanu, sau bisericile săseşti fortificate din Transilvania sunt cu toatele destinaţii turistice şi au făcut deja obiectul multor documentare şi a unei bogate literaturi de specialitate. De aceea am propus de această dată o serie centrată pe secolul XX, cu accentul cuvenit pe contemporaneitate, o lungă perioadă ale cărei obiecte de certă valoare arhitectonică sunt, paradoxal, mai puţin cunoscute de către publicul larg. Al doilea obiectiv, deci, al serialului a fost acela de a prezenta biserici construite în România de când aceasta a devenit stat naţional şi, apoi, după 1918, până astăzi.

Puţină lume ştie că, forţaţi de noua ideologie naţională, de marea unire şi de efervescenţa credinţei care a venit cu aceste mari evenimente istorice, arhitecţii - români sau străini - au EXPERIMENTAT masiv la finele secolului al XIX-lea şi, mai cu seamă, în secolul al XX-lea cu mijloacele puse la îndemână de teologia creştină. Ortodocşii mai cu seamă aveau nevoie de un cu totul alt fel de biserici decât cele medievale. Oraşele vechiului şi, apoi, ale noului regat aveau nevoie de biserici urbane, de scară amplă. Limbajul arhitectural al noilor biserici era influenţat şi de alipirea de noi teritorii, care trebuiau "terraformate", luate în posesie simbolic, "românizate" şi cu ajutorul lăcaşurilor de cult ortodoxe. Filmele noastre au încercat să explice, aşadar, ce sunt bisericile şi cât de dramatic, aproape revoluţionar a fost experimentul arhitectural ortodox practicat de Petre Antonescu, Constantin Joja, Ionescu-Berechet şi alte nume importante ale perioadei de dinainte de al doilea război mondial.

După o lungă perioadă de "tăcere" în arhitectura religioasă de la noi, când s-a construit puţin şi s-a dărâmat masiv, când s-a încercat risipirea credinţei, poate că se cuvine să reconstruim mai întâi. Reconstrucţia unor monumente de arhitectură religioasă ar umple un imens gol lăsat în noi de regimul comunist. Ar fi un prim pas spre adevărata reconstrucţie interioară.

Desigur, serialul nostru a avut şi o altă miză importantă: aceea de a arăta că, dacă până în 1947 s-a putut experimenta o nouă arhitectură religioasă, şi oraşele noastre de astăzi merită un efort similar. Cum trebuie proiectate bisericile astăzi? Cum plasăm tradiţia în context contemporan şi care este locul experimentului? Arhitectura memoriei colective de după 1989 reprezintă noua frontieră a spaţiului sacru şi, probabil, vom fi judecaţi peste încă o sută de ani după calitatea memorialelor pe care le-am produs în răgazul pe care ni l-a acordat, iarăşi, istoria după 1989.

Iată structura serialului eponim, care a fost difuzat, vai, o singură dată de TVR Cultural (la început de 2007) şi pe care l-am găsit, ulterior, postat pe Internet. E bine să circule!

Episodul 1: Descrierea Bisericii creştine
Aici este parcursă biserica de la vest la est şi sunt explicate originile, simbolica şi lumina spaţiului interior al bisericii în general şi al celei ortodoxe în mod special. Pentru a explica în ce a constat experimentul din secolul XX, a trebuit să arătăm în ce au constat tipurile constituite în perioada medievală în provinciile devenite ulterior România.

Episodul 2: Transilvania în prima jumătate a secolului XX
Acest episod a urmărit cu preponderenţă relaţia nu întotdeauna lină dintre ideea naţională, etnicitate şi construirea statalităţii româneşti în Transilvania şi Banat, aşa cum s-a petrecut acest fenomen imediat înainte şi după Marea Unire din 1918. Argumentul episodului a fost că arhitecţii de biserici ortodoxe au avut de experimentat copios în vederea construirii a ceva ce nu a existat înainte: identitate naţională românească în arhitectura unor biserici de prestigiu: catedralele transilvane, amplasate în zone unde etnicitatea "învingătoare" avea probleme de reprezentativitate.

Episodul 3: - În căutarea identităţii colective
Dar experimentul nu era limitat la Transilvania, ci se petrecea şi în vechiul regat. În definitiv, construcţia naţională începuse înainte de 1918 şi eforturile arhitecţilor neoromânescului dau seama despre ea. Unul dintre manifestele acestei noi arhitecturi ortodoxe este biserica Mănăstirii din Sinaia, care colează elemente ale celor două provincii unite după 1877. Episodul o descria în întreaga complexitate şi a sugerat că ea a deschis drumul pentru o serie de lăcaşuri de cult ortodox similare la nord şi sud de Carpaţi. Atitudinile alternative la construcţia identitară colată (valahi plus moldoveni) însemnau fie identitate strict locală (şi ilustram cu cazul Sf. Ilie Tesviteanul din aceeaşi Sinaie, dar şi cu Sf. Maria de la Constanţa), fie o identitate post-imperială, cu vorbele despre Bizanţ ale lui Iorga (şi ilustram cu Caşin, Sf. Elefterie Nou).

Episodul 4: Reconstrucţia interioară - Monumentele care ne aşteaptă
Episodul a ilustrat rapid cele două traume ale perioadei postbelice: practic decesul programului de construcţii religioase şi, către finalul regimului comunist, demolarea câtorva importante monumente cultice din Bucureşti. Episodul a dedicat timp şi proiecte celor trei victime importante ale acestui proces: Sf. Vineri, Mihai Vodă şi Văcăreşti.

Episodul 5: Biserici după 1989
Vorbind despre experiment în secolul XX, explozia de lăcaşuri de cult de după 1989 este explicabilă şi în termenii reprimării acestui program în perioada anterioară. Cum s-au construit bisericile cu cele mai multe limitări canonice (adică cele ortodoxe) în condiţiile dispariţiei arhitectului specializat în biserici? Episodul a încercat să sistematizeze cazurile cele mai reuşite, rolul comunităţii locale şi al ierarhului locului.

Episodul 6: Arhitectura memoriei - noua frontieră a spaţiului sacru
În fine, continuând discuţia despre caracterul proteic şi polimorf al spaţiului sacru, am dedicat un episod temei care constituie forma cea mai semnificativă de contemporaneitate a sacrului: arhitectura memoriei - individuale şi colective. Memorialele comunismului şi ale holocaustului reprezintă noua frontieră a arhitecturii sacre, după trecerea valului de biserici de la sfârşitul secolului XX.


Notă: Descărcaţi cele 6 episoade ale acestui serialul aici.