Megaliţii din Senegal

Nu pot descrie decât cum am ajuns la aceste structuri şi ce am văzut. Asta este, în sine, o performanţă: siturile arheologice sunt mai îndepărtate, în absenţa informaţiilor şi a infrastructurii rutiere, decât ar putea să pară la prima vedere. În Dakar, cel puţin printre diplomaţi, ele sunt mai mult o rumoare, ceva despre care "se" aude, dar unde nu "se" merge. Cele câteva cuvinte din ghiduri nu sunt lămuritoare şi cu toatele descurajează o excursie până acolo. Ca să ajungeţi, totuşi, vă trebuie echipament ca-n răposatul raliu Paris-Dakar: cel puţin maşină 4x4 solidă, apă şi hrană (nu e mai nimic de cumpărat după Kaolack, cel mai apropiat oraş, lăsat cu 100 km îndărăt, el însuşi nu într-o formă urbană grozavă, de vreme ce i se spune pubela Senegalului, şi aflat la 200 km est sud-est de Dakar, spre Tambacounda). După ultimul oraş, se merge pe N4 (Transgambienne), care este un drum fost asfaltat, actualmente cu cratere. În Africa (precum şi la noi), acolo unde nu există întreţinere, cele mai proaste drumuri sunt cele cândva asfaltate şi anume de mântuială...

De îndată ce am părăsit aşa zisa şosea (pentru acurateţe, trebuie să spun că se lucrează peste tot în Senegal la infrastructură rutieră nouă, dar... asfaltată), drumul de pământ a fost perfect! Prin urmare, se părăseşte Transgambianul la 11 km după Nioro du Rip, se merge prin savană încă nişte zeci de kilometri. Locul, ca toate locurile, e dumnezeiesc de frumos: mult mai verde, oricum, decât zona Dakar. Pentru orientare, se întreabă localnicii peste tot unde se zăreşte unul (indicatoarele sunt o mare necunoscută chiar şi în capitală, dar lumea e amabilă, chiar dacă informaţiile sunt cu totul relative). Părăseşti şi ultimul drum care să fie în stare să poarte acest nume: deja suntem în plină orientare moleculară, deleuziană: după urmele turmelor de zebu şi după baobabi sacri. Mai înainte, am trecut pe lângă multe alte astfel de cercuri litice, risipite prin savană, cărora, însă, nu li se poate ataşa şi prefixul "mega". De fiecare dată, Robert, bunul nostru şofer creştin şi de etnie sereer, făcea o faţă tot mai lungă: pentru aşa pietroaie pitice şi destrămate am bătut atâta drum? Îl consolam spunându-i că e vorba despre o cultură care a început să îngroape aici morţi, ai săi sau ai altora (lucrul nu e lămurit încă dacă e vorba de clanuri sau de victime ale acestora) cu 200 de ani înainte de Hristos şi care a încetat să o mai facă, cel puţin în felul acesta, prin secolul XV, probabil prin convertire la Islam.

În fine, am ajuns la Sine Ngayene, în plin mijloc al nicăierei. Priveliştea de la Sine Ngayene, în schimb, îi schimbă părerea lui Robert (sau doar e politicos): se spune, mă rog, se scrie, că sunt - cu totul, nu doar aici - peste 50.000 de pietre dispuse în acest structuri circulare, astfel: un tumul, care serveşte ca loc de îngropăciune familiei sau clanului. Pietre roşii ca sângele închegat - care poroase, care şlefuite; care prismatice, care cilindrice - sunt dispuse pe perimetru. Au oxizi de fier, dar depărtarea carierei poate că nu e străină de semnificaţia cromatică în acest context funerar? La est, totdeauna la est, un cromlech mai înalt decât restul pietrelor orientează ansamblul. Ici şi colo alte pietre, dispuse în linie, trasează şi alte direcţii.

Mi s-a spus că geometriile sunt elaborate şi aştept să văd releveele pentru a pricepe (sau accepta) eventualele corespondenţe între aceste geometrii "elaborate", evident deliberate şi sacre, pe de o parte, şi alte orientări cardinale sau astronomice, pe de altă parte. Oricum, nicio piatră nu e perfect verticală, ci înclinată către exterior, ca nişte petale. Nu ştiu dacă e efectul timpului. Mi-ar plăcea să cred că tumulii sunt, astfel, deschişi către cer, într-un efect de piramidă inversă, sau ca o inflorescenţă. Mă aştept ca geometriile respective să existe: le-am văzut în lucrările în pământ şi piatră ale culturii Hopewell din Midwest-ul american. În fine, sunt la început cu cercetările şi cunoştinţele se vor impune greu, pentru că pietrele astea nu sunt la Stonehenge ori în Franţa, ca mai procopsitele lor rude, menhiri şi cromlehi (bine măcar că aici nu au venit cu detectoarele de metal, încă, precum la Sarmisegetuza).