O zi ca toate celelalte (sau cum petrece Holden Caulfield ziua de 14 februarie)

Azi e 14 februarie. Adică Ziua Îndrăgostiţilor. N-aş fi ştiut dacă nu i-aş fi văzut pe toţi agitându-se pe-aici: inimioare colorate de diferite mărimi, baloane, flori, telefoane. Şi toţi, fără excepţie, afişează nişte zâmbete lăbărţate, care le ocupă cam jumătate din faţă. Pe bune, unde te uiţi, numai mutre rânjind naiba ştie la ce. De parcă ar fi tras cu toţii o doză bună de iarbă şi acum plutesc uşor, pe holuri. Şi mai caraghios e să-i vezi cum s-au îmbrăcat cu hainele de duminică si aşteaptă cuminţi vizitatorii. Valentinele sau valentinii. Îmi vine să mor de râs.

La mine nu vine nimeni. Nici n-ar avea cine şi sincer, nici n-aş avea chef să văd pe cineva. Chiar şi psihanalistul m-a întrebat dis-de-dimineaţă cum mi-ar plăcea să-mi petrec această zi. Şi a subliniat această. Habar n-aveam la ce se referă, am căscat ochii cu o expresie din-aia tâmpă, că până la urmă, mi-a şoptit conspirativ: e ziua îndrăgostiţilor, puştiule!

Ce să zic! De parcă ai avea nevoie de o zi de-asta ca să-i spui unei fete cât de mult înseamnă ea pentru tine. Sau că o iubeşti. Sau ce naiba s-o mai fi spunând, că nu mă pricep, tot felul de dulcegării şi miorlăieli, dovlecelul meu, pisicuţa mea, aşa cum vezi prin filme. Eu n-am chef să fac asta niciodată. Acum nu că nu voi spune niciodată unei fete că o iubesc şi aşa mai departe, dar pur şi simplu cred că se poate şi altfel.

De fapt o dată i-am spus lui Sally, fir-ar să fie! Şi chiar eram sincer dar după câteva minute mi s-a părut aşa o porcărieee! Cred că atunci când într-adevăr iubeşti, e mai bine să nu zici. Adică e mai bine să nu declari aşa, tare şi răspicat. Imediat ce ţi-au ieşit cuvintele alea din gură se duce naibii tot farmecu'. Aşa că mai bine taci. Taci şi faci, cum zice DB. Pun pariu că el petrece ziua asta cu vreo actriţă aspirantă la Hollywood. Frumoasă, desigur, o fată din aia care-i soarbe cuvintele pentru că ştie că viitorul ei depinde de el, de ce zice el, de rolul pe care i-l va scrie el într-o zi. Pentru ea anume. Aiurea! O fată din aia atât de frumoasă şi atât de atentă la cuvintele pe care le spune, la gesturile pe care le face, să nu cumva să deranjeze pe cineva. Un fel de păpuşă. Avea Phoebe o păpuşă din asta, Barbie, şi a fost tare încântată atunci când a primit-o, dar de jucat tot cu aia a ei mai veche şi fără un picior se juca. Cică păpuşile astea Barbie sunt cam plictisitoare, mi-a zis într-o zi.

Mă întreb ce o fi făcând soră-mea. Nu e genu' care să decupeze inimioare şi să le lipească pe pereţi, asta e sigur. Şi sper că nu s-a îndrăgostit. Cel puţin nu de vreun prost din ăla din clasa ei, care să o sune să o întrebe mieros dacă vrea să fie valentina lui! Phoebe e prea isteaţă şi prea frumoasă ca să creadă în minciuni de-astea! Noroc că e pretenţioasă ea, aşa, de fel.

I-am zis odată că vreau, atunci când se va îndrăgosti, să-mi facă şi mie cunoştinţă cu băiatul ăla. Pentru că poţi să faci şi multe porcării atunci când te îndrăgosteşti şi de-asta ar fi mai bine să-l văd şi eu. A zis că da, evident, o să mi-l prezinte mie mai întâi şi asta m-a umplut de mândrie.

Pentru că la vârsta asta băieţii nu vor decât un singur lucru. Ca şi mine, de altfel, dar eu măcar ştiu să mă opresc dacă aşa mi se spune. Şi uneori parcă nici nu-mi vine să-mi bat joc aşa, aiurea, de vreo fată, chiar dacă mi se pare proastă sau încrezută sau mai ştiu eu cum. Dar alţii au chef. Şi nici nu vor să se oprească. Stradlater, de exemplu. Pun pariu că ăsta petrece ziua îndrăgostiţilor cu vreo trei fete, pe bune! Cel puţin anu' trecut aşa a făcut.

Dimineaţa l-a sunat una, cică de la el din oraş, şi a aburit-o la telefon vreo oră, că da, o să vină acasă cât poate de repede, că ea e valentina lui, că i-a luat nu ştiu ce cadou, deşi asta era o minciună pentru că nu mai avea bani de o săptămână şi-l împrumutasem eu ultima dată ca să iasă la o bere în oraş. De unde naiba bani de cadou?! Mă rog, şi că o pupă dulce pe guriţă, şi alte porcării din-astea că-mi venea să vărs.

Dup-aia a sunat-o el pe alta, plecată în vacanţă în Italia, cu ai ei. Ea plângea la telefon şi el cică încerca să o consoleze. Doamne! Câte tâmpenii am putut s-aud! M-ar fi pufnit râsul dacă nu m-aş fi gândit că la capătul celălalt al firului e totuşi o fată simplă şi prostuţă care crede toate gogoşile unui idiot! Pe bune că atunci mi-ar fi plăcut să-i dau un pumn lui Stradlater şi cât e el de mare să se-ntindă pe podea...

Îi zicea că nu contează ziua, că or să serbeze ei ziua lor, şi numai a lor, şi tot felul de bălării, că până la urmă m-am enervat şi am ieşit pe hol, m-am dus şi pe la Ackley în cameră, am pierdut aşa vreo jumătate de oră, numai să nu-l mai aud, şi când m-am întors tot l-am mai prins spunându-i cât de mult o iubeşte. Apoi a închis şi mi-a rânjit satisfăcut de parcă ar fi făcut mai ştiu eu ce ispravă demnă de toată lauda.

Iar seara, că a avut program şi seara, s-a întâlnit cu o fată pe care o ştiam şi eu, una drăguţă, singurul defect al ei era vocea piţigăiată, în rest, mergea, nu zic nu, avea chiar nişte degete foarte lungi şi frumoase, dar vocea aia strica tot, pe bune. Ascuţită, suna ca un sol la un pian dezacordat, şi când i-am zis lui Stradlater, a început să râdă. Cică dă-o dracu' de voce, că nici n-o să fie timp s-o aud, nu am auzit destule voci până acum? Şi mi-a făcut cu ochiul! Cu asta merg la sigur, Ţache, mi-a zis, iar eu m-am înroşit ca un prost.

Într-un fel cred că e greu să faci pe marele cuceritor. Adică eu unu m-aş plictisi să spun atâtea minciuni, nici nu le-aş mai ţine minte, şi în fond rezultatul e acelaşi, te culci cu fata şi apoi îi dai papucii, sau o ţii în stand-by, că cine ştie când nu mai pică nimic şi ai nevoie totuşi de consolare! Cel puţin Stradlater aşa face şi e foarte mulţumit.

Eu v-am zis că m-aş plictisi repede, chiar în timp ce-aş înşira vrute şi nevrute, dar alţii, sigur nu!

Ackley, de exemplu, deşi nu ar recunoaşte niciodată, îl priveşte pe Stradlater ca pe un zeu. E idolul lui, pe bune. Ce n-ar da şi el săracu' să-mbârlige fetele cu două-trei fraze! Să vrăjească şi el pe cineva, măcar o dată! Dacă stau bine să mă gândesc nu l-am văzut niciodată cu vreuna. Cică sunt toate nişte proaste, că el are altele mai bune de făcut decât să se-ncurce cu nişte piţipoance. Aşa le zice el: piţipoance. Aiurea, măi băiatule, de parcă noi n-am ştii! De fapt nu se uită niciuna la el pentru că are coşurile alea grase şi albe, înşirate pe toată faţa! În plus, nici nu se spală pe dinţi şi pute de la 2 metri. Cum naiba să-ţi placă aşa ceva?! Într-un fel mi-e milă de el, dar e şi încăpăţânat şi nu vrea să priceapă nişte noţiuni elementare de igienă. Sigur azi stă singur în cameră, cu ochii pe posterul ăla cu Marilyn Monroe, şi...

Dar pe bune, că uneori mi-e milă de el.

Mai bine de mine! N-am chef să sun pe nimeni. N-am chef de nimic. Cu Sally am terminat-o de atunci, de când i-am propus să fugim în lume şi să ne căsătorim în mijlocul pustietăţii. Acum n-aş mai fugi cu ea nici până la colţul străzii dar atunci când i-am zis, chiar că am crezut că da. S-a speriat săraca, şi sincer, şi eu m-aş fi speriat cred, dacă ar fi zis: Bine, hai să fugim! Ce naiba să fi făcut cu Sally prin păduri şi prin cabane?! Ar fi bocit toată ziua iar mie mi s-ar fi făcut îngrozitor de dor de Phoebe, de ai mei...

Pentru că uneori aşa sunt eu, mai prost, pur si simplu mi se face dor, aiurea, de câte cineva. Chiar şi de oameni care nu-mi plac prea mult sau nu-mi plac deloc. Tot aş vrea să le mai văd mutrele din când în când. Să facem puţină conversaţie.

Oricum, când ţi-e dor de cineva care îţi place mult e şi mai greu. De fapt e incredibil de greu. Te loveşte o senzaţie din-aia tâmpită, de-ţi vine să urli. E ca şi cum ai primi sute de pumni în stomac, e drept că la primii mai rezişti, te mai încordezi, mai tragi aer, dar de la un moment dat e aiurea. Se duce naibii totul. Se rupe filmul.

Când ţi-e dor de cineva şi persona aia e departe de tine simţi că nu-ţi găseşti nicicum un loc undeva, să fie linişte. Să-ţi revii. Ca si cum ai fi singurul supravieţuitor al planetei şi te-ai plimba de hăbăuc printre dărâmături.

Şi-ţi mai dai seama că nu te afli unde trebuie, cu cine trebuie!

Cam aşa ceva mi s-a întâmplat aseară când m-am gândit la Jane.

De fapt nici nu am vrut să mă gândesc la ea dar mă tot uitam ca prostu' la cana aia de ceai de pe masă, o cană mare, albă, pe care scria lăbărţat şi cu negru: Holden.

Şi de-asta mi-am adus aminte cum stăteam uneori împreună, în serile de vară, în verandă şi beam cacao cu lapte. Era linişte şi ea avea o cană fix aşa, doar că era roşie şi scria cu litere de tipar, negre: JANE.

Noi doi pe şezlonguri, seara, cacao cu lapte, degetele ei bătând un ritm uşor, ochii ăia galbeni-verzui care parcă aveau steluţe în ei sau nu ştiu ce, dar pe bune, că uneori străluceau... am revăzut toate astea şi nu ştiu de ce naiba mi-au dat lacrimile, că mi-a fost şi ruşine să nu mă vadă cineva.

Dacă ar fi să fac ceva totuşi astăzi, cred că asta aş face. Aş suna-o pe Jane şi-aş invita-o să iasă cu mine la o cacao cu lapte. De fapt eu nu am voie să ies aşa că mai degrabă aş ruga-o să vină ea aici, în vizită, să bem o cacao cu lapte.

Neapărat să vii şi cu cana aia, i-aş spune. Să stăm aici, în parc, undeva, şi pe masă să punem astea două căni: una pe care scrie Holden şi alta pe care scrie JANE.