Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Proză scurtă  Sageata  Întîlniri - De dragoste

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

La fête des amoureux


Laura Mihaela Pană

24.02.2009
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
după romanul Umbra, de Ismail Kadare

Lungit pe divan, cu mîinile împreunate pe piept, o aud cum păşeşte uşor fără să zgîndăre parchetul, lucru care m-a uimit întotdeauna la ea. Eu n-am reuşit niciodată să calc fără să aduc la viaţă cele mai înfiorătoare sunete, poate şi pentru simplul motiv că mă apasă prea multe griji. Oricum, de fiecare dată cînd mă aflu aici, am senzaţia că toată jalea lumii s-a adunat sub paşii mei. De aceea nici nu mă mişc prea mult. Doar dacă e neapărată nevoie. Altfel înţepenesc într-un loc.
- Domnişoară Silvaine, ridic puţin capul, la semnalul dumneavoastră începem. Eu sunt pregătit, să ştiţi, şi reiau poziţia mortului avînd grijă să închid şi ochii.

Chipul lui Silvaine, care acum deveni serios, mă făcu să înţeleg că şi ei îi plăcea jocul ăsta. Se aşeză lîngă mine şi îmi spuse:
- Domnule, mi-e teamă că nu vă pot fi de prea mare folos. Eu sunt actriţă, nu psihiatru. Uitaţi-vă la mine, vă rog, îmi zise pe un ton autoritar. Ne-am cunoscut prima oară la Casa Cinematografiei. Mi-aţi spus că sunteţi cineast şi călătoriţi din cînd în cînd la Paris, iar eu v-am scris numărul meu de telefon pe un chibrit înfăşurat în litere fără noimă pentru mine, probabil ceva în albaneză. Nu ştiu ce-aş mai putea să spun...
Şi zicînd acestea, Silvaine îşi aranjă părul cu mişcări delicate, se ridică cu atenţie şi o porni către masa din celălalt capăt al sufrageriei, unde aşteptau însetaţi şapte trandafiri roşii, dăruiţi de mine ceva mai devreme.
- Bine, bine, dar cu mine cum rămîne? O întreb mirat, sprijinit în braţe.
- Poate o să vă vindecaţi astăzi, cine ştie? Poate o să aveţi un şoc atît de puternic cînd o să vedeţi în ce se transformă Parisul într-o zi de Saint Valentin, încît orice problemă o să se rezolve pînă la sfîrşitul acestei zile. Azi e Ziua Îndrăgostiţilor, domnule, şi vă promit că o să petrecem cum se cuvine, avînd în vedere că nu aţi mai sărbătorit aşa ceva pînă acum!

Urmărindu-i mişcările atît de feminine în timp ce muta trandafirii de colo-colo în vază, îmi trecu prin cap că femeii ăsteia atît de blînde i-ar surîde tare mult să fie, chiar şi pentru o clipă, psihiatrul meu. Poate s-o condamne cineva?, recunosc în sinea mea. Dacă s-ar ambiţiona niţel cred că m-ar face praf. Cel puţin, atunci aş şti că n-a fost doar un joc de-al meu. Dar Silvaine cea reală nu e aşa, îmi tot repet încet.

A doua zi, în trenul care ne ducea la aeroport, Silvaine rupse tăcerea:
- Ai făcut ceva mai kitschos în viaţa ta?
- Mai kitschos decît mersul cu trenul pînă la aeroport, vrei să spui?
- Poate. Dar, eu vorbeam despre cum am petrecut noi ziua de ieri: cina într-un restaurant cu specific Saint Valentin, unde toate porţiile au formă de inimă; sticla de şampanie pe fundul căreia pluteau foiţele minuscule de aur în formă de... inimă; toate proviziile pe care ni le-am făcut cu cele mai plictisitoare nimicuri din lume precum ursuleţi roşii de pluş; două brelocuri de care stau atîrnate, pare-se, jumătăţile noastre de inimă; pernuţa decorativă roşie pe care scrie, fără să înţeleg de ce, croque moi şi sulul de hîrtie igienică, pe care sunt imprimate inimi de diferite culori pour me montrer toute l'attention particulière que tu me portes.
Şi Silvaine izbucni în rîs la fel de zgomotos ca atunci cînd văzuse pentru prima oară sulul de hîrtie la o tarabă cu 'trucs de Valentin', al cărei proprietar probabil cîştigase în ziua aia mai mult decît toţi buchiniştii de pe malul Senei la un loc.

După ce îşi mai reveni, Silvaine adăugă:
- Voilà! Acum ştii şi tu ce fac occidentalii de Saint Valentin: bref, au ajuns să-şi cumpere iubirea unii altora. Dar tu eşti norocos, pentru că în Albania nu eşti bombardat cu toate prostiile astea. Oricum, trebuie să recunoşti şi tu că ziua de ieri a fost cumva amuzantă.

Aş vrea să îi spun şi eu ceva, dar chiar nu-mi trece nimic prin cap. Tot ce sunt în stare să fac e să-i zîmbesc şi s-o privesc îndelung ca să mi se întipărească bine în minte imaginea ei de acum, cu părul puţin răvăşit de la gulerul ridicat al paltonului, care aduce puţin cu Silvaine pe care am cunoscut-o prima dată la Casa Cinematografiei. Singura deosebire între atunci şi acum e figura ei tristă, poate de la concluzia de mai devreme sau poate pentru că-şi dădea seama că nimeni nu putea să spună cu adevărat cînd sau dacă aveam să mă mai întorc vreodată la Paris.

De-atîta privit, ochii încep să mă usture. Precis e de la uitatul fix în albul tavanului aceleaşi camere de hotel în care mă găsesc ori de cîte ori sunt la Paris. Sau poate mă dor atît de tare de la toate imaginile care mi se învîrt în cap şi care aş vrea să fie adevărate. Poate aş scrie şi un scenariu despre toate închipuirile astea ale mele dacă n-aş şti că ar fi un alt proiect mort din faşă. Mai bine mă apuc de împachetat, mîine mă întorc în Albania.
- Ah, Albania! rostesc cu voce tare. Albania şi prietenii mei din Tirana care d-abia aşteaptă să mă asalteze cu întrebări despre aventurile mele amoroase de la Paris! Numai că acum am şi o poveste straşnică pentru ei în caz că mă vor mai bate la cap cu chestiunea asta. Altfel, cum aş putea să le spun că nu mă pot îndrăgosti niciodată de Silvaine?
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer