Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Proză scurtă  Sageata  Întîlniri - De dragoste

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Întoarcerea acasă


Ioana Vişan

25.02.2009
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Maşina urma agale curbele drumului pustiu de ţară. Pe măsură ce ne îndepărtam de Londra un strat tot mai gros de zăpadă începea să acopere peisajul. Era neobişnuit de frig, iar motorul nu reuşea nici măcar să dezmorţească aerul din cabină. Ne puteam vedea răsuflările transformându-se în mici aburi ceţoşi când respiram.

În mod normal nu aş fi dat nici un câine afară pe o asemenea vreme, dar insistase atât de mult încât până la urmă trebuise să mă împac cu ideea călătoriei în provincie în mijloc de februarie. Cel puţin scăpam de toată tevatura cauzată de Valentine's Day, niciunul dintre noi nu se dădea în vânt după sărbătorile comerciale banalizate la extrem, şi rareori îi spuneam 'nu'. Iar acum stătea lângă mine cu mâinile îngheţate şi refuzând să îşi pună mănuşile, sub pretextul că entuziasmul îi ţinea de cald. Încăpăţânare. N-avea niciodată să se dezbare de ea, făcea parte din şarmul cu care mă cucerise cu ani în urmă în Monte Carlo.

Amândoi eram puţin obosiţi după vernisajul din seara precedentă şi petrecerea de care nu putusem scăpa. Mediul artistic nu ne prea pria dar era greu de evitat în totalitate când aveai un artist în familie. De dimineaţă citisem cronicile împreună la micul dejun şi cele mai multe erau bune, a doua expoziţie personală în cei doi ani de când ne stabilisem în Londra. Peisajele şi portretele acumulate de-a lungul anilor în care ne peregrinasem prin lume ieşeau treptat la vedere. Nu puteam decât să fim mândri, admiraţia publicului mai mult sau mai puţin avizat nu mai era o surpriză. După mult timp ceva de bine era asociat cu numele nostru de familie, iar asta crea un sentiment plăcut.

Tăcerea ar fi putut să fie stânjenitoare în cazul altor cupluri, noi însă o găseam confortabilă. Aveam destule lucruri la care să ne gândim sau pe care încercam să le evităm. Din când în când îi surprindeam ochii cercetători aţintiţi asupra mea, fără îndoială îşi făcea griji pentru starea mea de spirit şi mai ales pentru felul în care urma să reacţionez când aveam să ajungem la destinaţie. Aici era puţin şi vina mea.

Avusesem o reacţie total exagerată când îşi exprimase pentru prima dată dorinţa de a ne întoarce la domeniul nostru din afara capitalei. Iniţiala stupoare fusese rapid înlocuită de o furie greu de stăpânit. Îmi venea greu să înţeleg cum de îşi putea dori aşa ceva după tot ce ni se întâmplase. Sejurul nu fusese lung, dar sentimentele încercate care ne marcaseră puternic şi în special incendiul din final erau greu de uitat. Fusesem total împotriva schimbării de domiciliu. Aş fi fost de acord cu mutarea oriunde altundeva, chiar şi la capătul lumii, nu îmi păsa, numai acolo nu.

Mai târziu, când reuşisem să mă calmez, mă surprinsese cât de uşor acceptase refuzul meu. Următoarea sugestie fusese şi mai şocantă. Dacă tot nu foloseam conacul şi nu intenţionam să ne întoarcem acolo, de ce nu îl vindeam? Atâta detaşare din partea cuiva care, în ciuda tuturor problemelor apărute pe parcurs, iubise locul acela la fel de mult ca mine mă făcea să-mi stea mintea-n loc. La început crezusem că glumeşte, dar treptat am realizat că mă înşelam. Ne ciondănisem o vreme pe acest subiect, apoi în disperare de cauză îmi sugerase că ar putea să rămână totuşi în familie aşa că am discutat amândoi cu Beatrice, dispuşi să îi oferim un preţ avantajos, însă ea nu s-a arătat interesată. Se simţea foarte bine în propria casă şi nu dorea să se mute, mai ales într-un loc care ar fi necesitat o cantitate serioasă de muncă şi investiţii.

După atâtea discuţii interminabile începusem să îi dau dreptate. Proprietatea nu aducea nici un profit şi taxele tot trebuiau plătite. Poate la urma urmei chiar era o idee bună să o vindem. Dar cine ar fi fost dispus să o cumpere în stadiul în care ajunsese? După incendiul care mistuise totul înăuntru nimeni nu se mai ocupase de ea. Rămăsese doar o cochilie goală, cu ziduri afumate cotropite de o armată de buruieni în timpul verii. Grădinarul nu rezistase de unul singur mai mult de câteva luni.

Dacă ţineam să nu ieşim în pierdere se punea problema unei renovări complete iar asta cerea timp şi dedicaţie. Fondurile nu ne lipseau, dar eu nu voiam cu nici un chip să mă ocup de un asemenea proiect. Cineva însă s-a oferit să o facă, da, chiar persoana care venise cu ideea. Niciunul dintre noi nu se pricepea la decoraţiuni interioare, acesta fusese domeniul fostei stăpâne a casei, dar angajarea de specialişti nu putea să fie o sarcină teribil de complicată.

Prin urmare îşi petrecuse jumătate de an făcând călătorii regulate pentru a supraveghea lucrările, timp în care eu mă plictisisem de moarte, îmi făcusem griji şi mă perpelisem de dor. Refuzasem categoric să mă implic în reconstrucţie şi tot ce ţinea de aceasta, dar sprijin moral şi libertate de mişcare îi oferisem din plin.

Cu greu reuşisem să ne luăm o vacanţă şi să fugim la Paris de Crăciun, la întoarcere ne aştepta un teanc de planuri pentru decoraţiuni interioare. Din când în când aducea acasă portofoliul cu schiţe şi eu mă prefăceam că nu puteam rezista tentaţiei de a arunca măcar o privire peste ele în momentul în care îmi cerea părerea referitor la vreun detaliu nesemnificativ. Aşa se face că aveam o vagă idee la ce să mă aştept odată ajunşi la destinaţie.

Mă luă însă pe nepregătite exteriorul care arăta exact ca în vremurile bune de mult apuse. Singura deosebire era stratul relativ proaspăt de var care imita până şi culoarea din amintirile mele, ceea ce aveam să observ de îndată ce maşina luă ultima curbă de pe aleea ce ducea la intrarea domeniului. Inima îmi tresări în piept la vederea clădirii impozante chiar şi când era înconjurată de nămeţi de zăpadă şi nu mă îndoiam că alături de mine perechea acesteia făcuse la fel. Era o vedere impresionantă.

Am aşteptat ca motorul să se oprească, o scuză patetică pentru a-mi tempera bătăile inimii, şi am ieşit din maşină. Un bărbat trecut bine de prima tinereţe, proaspăt ras şi îmbrăcat cu o redingotă sobră, tocmai se grăbea să coboare scările ca să ne iasă în întâmpinare.
- Acesta este D-l Harrows, mă informă cu o voce joasă.
- Ah, desigur, mi-am amintit cu uşurinţă deoarece vorbisem de câteva ori la telefon.
- D-le de Winter... D-na de Winter, majordomul ne salută politicos.

Am dat din cap şi în ciuda reticenţelor mele a trebuit să mă grăbesc să intru ca să scăpăm de frigul de afară. În holul principal personalul aştepta aliniat ca pentru inspecţie. M-am încruntat instantaneu şi am încercat să nu fac o grimasă. Plănuisem să stăm doar o jumătate de oră, maxim o oră, după care urma să mergem să luăm masa la un han din apropiere. Ei însă se părea că aveau alte planuri.

Fiind o casă mare fusese nevoie să angajăm un număr minim de personal care să se ocupe de aceasta, chit că nu locuia nimeni în ea, până avea să intre în proprietatea altcuiva. Personal redus însemna puţin peste o jumătate de duzină de servitori şi fiecare când s-a prezentat şi-a spus numele, funcţia şi şi-a listat referinţele de parcă se afla din nou la interviu.

Stând acolo şi aşteptându-i să termine am tras cu coada ochiului la stânga mea şi i-am văzut zâmbetul din colţul gurii. Desigur că ştiam ce i se părea din cale-afară de amuzant, faptul că spre deosebire de prima noastră vizită de data aceasta rolurile erau inversate. Eu nu cunoşteam pe nimeni şi mi se părea totul străin şi ciudat. Între timp vechii servitori se angajaseră în alte părţi, toate feţele erau noi. Dusă era D-na Danvers, Firth murise şi nici urmă de câini. Ciudat într-adevăr.

Odată calvarul prezentărilor terminat şi servitorii plecaţi la treburile lor mă luă de braţ ca să îmi ofere un tur al ceea ce numisem cândva acasă. Am început cu aripa de est. Printre altele avusesem şi amintiri plăcute acolo. Multe din ele mă năpădiră ca o avalanşă când am intrat în vechiul nostru dormitor. Decorurile nu se potriveau, doar priveliştea de la fereastră rămăsese aceeaşi. Sub zăpadă se contura şters grădina de trandafiri.

Am încercat să nu mă încrunt realizând că încordarea care pusese stăpânire pe mine încă de dimineaţă începea să-şi piardă din intensitate. I-am dăruit un zâmbet încurajator şi am pornit mai departe. Patul acela proaspăt înfăţat devenea tot mai tentant.

Ne-am plimbat dintr-o cameră în alta, nepierzând timp nicăieri în mod special, asemeni unui cumpărător care avea grijă să nu se arate prea interesat de o posibilă achiziţie. Cu excepţia bibliotecii unde obişnuisem să îmi petrec o mare parte din timp, ataşamentul meu era legat de casa în întregime şi nu de un loc anume.

Nu, m-am înşelat. M-a încercat un sentiment acut de tristeţe când am trecut prin galerie şi am văzut largile spaţiile goale de pe pereţi în locurile unde fuseseră atârnate portretele strămoşilor familiei de Winter. Dacă îmi părea cu adevărat rău după ceva, atunci era vorba de pierderea acelor tablouri de neînlocuit.

O nouă uşă ne ieşi în cale şi fără să vreau m-am trezit că-mi ţineam respiraţia. Eram pe cale să intrăm în aripa de vest. Acolo fusese domeniul ei. Acolo fusese iadul pe pământ. Mi-era groază să retrăiesc acele clipe chiar şi sub formă de amintiri. O transpiraţie rece îmi acoperi fruntea şi am simţit cum mi se accelera pulsul. În lipsa unei alternative şi temându-mă de ridicol, deşi aveam senzaţia că m-ar fi înţeles, mi-am făcut curaj şi am păşit mai departe sperând că ezitarea scurtă trecuse neobservată.

Mi-au trebuit câteva minute bune până să îmi dau seama că nu recunoşteam nimic. Până şi pereţii fuseseră mutaţi din loc. Blestematul de budoar dispăruse. Era o aripă nouă în totalitate, decorată simplu dar cu gust, nelăsând loc la nici un detaliu cât de mic care să facă legătura cu trecutul. Doar zgomotul mării agitate rămăsese o constantă îndepărtată.

Un colţ de perdea tras neglijent îmi permise să privesc afară fără să fac efortul de a manevra perdelele grele. Ceea ce am văzut mă determină să alerg la fereastră şi să le trag la o parte cu un gest violent. Marea nu se mutase din loc deşi în momentul de faţă probabil că nu m-ar fi mirat prea mult, însă debarcaderul fusese demolat şi întreaga plajă şi golful fuseseră cosmetizate amintind doar vag de formele pe care le avuseseră înainte. Acum înţelegeam de unde veneau facturile acelea exorbitante ale arhitecţilor peisagişti.
- Ai făcut tu asta?

Îmi zâmbi uşor, mă sărută pe obraz şi se retrase fără să aştepte mulţumirile mele, care ar fi venit în cele din urmă, de îndată ce m-aş fi dezmeticit.

Câteva minute am mai întârziat rătăcind pe coridoare şi deschizând uşi la întâmplare ca să mă conving că nu visez, după care m-am întors în bibliotecă unde mi-am aprins o ţigară şi m-am scufundat într-un fotoliu capitonat cu piele. Am fumat în tăcere două ţigări una după alta, bătând cu vârful pantofului în podea, iar când mă pregăteam să o aprind pe a treia m-am oprit.

Am revăzut în minte fiecare încăpere, fiecare colţişor şi am constatat cu infinită mulţumire şi stupoare că nu îi simţisem prezenţa nicăieri. Mă temusem degeaba. Fantoma Rebeccăi dispăruse, pur şi simplu nu era loc pentru ea. Incredibil. Am răsuflat uşurat simţind cum o greutate imensă mi se ridica de pe suflet. Coşmarul era pe sfârşite.

La naiba! Toate protestele mele deveniseră inutile. Nu mai existau motive care să ne determine să păstrăm distanţa sau să o vindem. Datorită transformărilor suferite aceasta nu mai era casa Rebeccăi şi, în acelaşi timp, nu mai era nici casa mea. O reconstruise din temelii, îi insuflase un nou spirit, o nouă viaţă, aşa cum făcuse şi cu mine. Acum era casa noastră.
- Maxim?

Am tresărit auzindu-i vocea chemându-mă de pe coridor.
- Sunt aici.

Se opri în cadrul uşii şi îşi înclină capul ca să mă privească afişând un zâmbet pe jumătate poznaş, pe jumătate jenat.
- Le-am spus că nu este nevoie dar au insistat să pregătească masa pentru noi, se scuză. Ar fi urât să refuzăm.
- Ai dreptate, am fost de acord.

Am privit-o lung, iubirea vieţii mele, femeia care mă salvase de trecut şi de mine însumi, stând în prag cu mâna rezemată de tocul uşii, la fel de tânără ca în ziua în care ne cunoscusem, poate cu câteva linii fine în plus în jurul ochilor, subţire ca o trestie, îmbrăcată într-o rochie de jerseu gri-perlă cu o eşarfă violet atârnându-i pe umăr. Crescuse, îşi pierduse din timiditate şi devenise mai sofisticată, lucru inevitabil în societatea noastră, dar îşi păstrase inocenţa aducând cu ea un aer proaspăt oriunde se ducea. Îşi ţinuse promisiunea. Nu purta rochii negre de mătase. Făcusem o excepţie în cazul perlelor, arătau superb la gâtul ei delicat.

Se jucă cu ele, un tic nervos care îi trăda starea de spirit agitată, până îşi luă inima în dinţi ca să pună întrebarea care o rodea:
- Îţi place casa?

M-am ridicat de pe fotoliu şi am făcut câţiva paşi spre ea.
- Arată extraordinar, am zâmbit. Îi lipseşte însă ceva.
- Ce anume? Ochii i se deschiseră larg.
- D-le Harrows! am strigat ştiind că trebuia să fie prin apropiere.
- Da, d-le de Winters? majordomul apăru o clipă mai târziu.
- Cred că ai ceva pentru doamna, i-am amintit.
- Desigur, dădu din cap, revin imediat, spuse şi dispăru.
- Ce-ai pus la cale? iubita mea soţie mă întrebă suspicioasă, alertată de schimbul nostru complice de priviri.
- Răbdare, ai să vezi în curând, am răspuns calm deşi eram la fel de nerăbdător ca şi ea.

Din fericire nu a trebuit să aşteptăm mult timp. D-l Harrows se întoarse aducând cu el o cutie mare de carton care mai-mai că îi dansa în mâini. Am luat-o şi am ţinut-o pentru ca ea să o poată deschide. Puiul auriu de cocker spaniol îi sări în braţe şi începu să o lingă pe faţă cu entuziasm fiind foarte prietenos aşa cum mi se promisese.
- Oh... chicoti încercând să evite limba umedă şi încântarea de pe faţa ei îmi încălzi inima. Cum rămâne cu părerea ta că apartamentul nostru nu este suficient de mare pentru un câine? sprâncenele i se arcuiră mirate dar cred că ghicise deja răspunsul.
- Coridoarele de aici sunt suficient de lungi ca să alerge pe ele nu numai un câine ci o turmă întreagă. De altfel m-am gândit că s-ar putea să pară prea goală casa aşa cum este acum, cel puţin până de instalăm cum trebuie.

Abia apucasem să termin fraza când îşi aruncă braţele în jurul gâtului meu şi pe lângă sărutul ei am primit şi unul din partea câinelui. Am strâns-o la piept fericit că o întâlnisem şi că făcea parte din viaţa mea. Era viaţa mea. Iar acum ne întorceam acasă. La Manderley.


Text inspirat de Rebecca de Daphne du Maurier.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer