Prolog. Şapte poduri peste memorie

Câteodată mă visez alergând. Sunt îmbrăcată pe jumătate în plasă, ca într-una dintre poveştile pe care mi le citeşte Arius duminica dimineaţa. Am un corp subţire, pielea bronzată, degete lungi la picioare. Desculţă, simt pământul strecurându-mi-se printre degete, cald, proaspăt, crud. Bate vântul. Cum să îţi explic ce înseamnă să visezi că bate vântul? Îmi simt pielea atinsă de ceva fără formă, fără consistenţă. Dar care ar putea să lase urme. Ochiurile de la plasă se strâng mai puternic pe braţ, pe jumătatea de piept acoperită. E ca şi cum cineva le-ar împinge în carne. Fiecare fir de păr de pe corp pare străbătut de atingerea aceasta ciudată, e ca şi cum nimic nu îşi mai găseşte locul, ca şi cum o făptură doar bănuită mă atinge din toate părţile dintr-o dată.

Din pămînt creşte iarba. Verde, aplecată uşor înapoi înspre sol, ca şi cum, oricât de dreaptă, îi este teamă să se îndepărteze şi să piardă din vedere locul de unde a plecat.

Să alergi prin iarbă, să bată vântul.

Uneori, în vis, mă aşez. Dacă stau mult - ştii să măsori timpul în vis? - dacă stau mult culcată în iarbă, furnicile şi tot felul de gâze încep să se urce pe mine. Atunci îmi imaginez că mă gâdilă. Este foarte greu, şi nu am reuşit de prima dată să îmi imaginez în timp ce visam. Oricât m-aş gândi la asta în timpul zilei, când Arius nu are nevoie de mine să exerseze amintiri, oricât m-aş gândi şi aş scormoni prin fişierele de amintiri, experimentând cum se simte când te gâdili, tot nu reuşesc să simt în vis iarba gâdilându-mă. Dar îmi pot imagina.

Când practicăm amintiri, destinaţia preferată a lui Arius sunt cele şapte poduri arcuite din Amsterdam. Mai precis, cel de-al treilea pod, bătrâna care vinde flori. Mă ţine acolo, legată de căruciorul bătrânei. Mă obligă să mă uit la mâinile ei mici, zbârcite. Mă obligă să îmi ţin ochii deschişi, să îi urmăresc degetele în timp ce pipăie tulpinile de flori, mă pune să îi intru în palme, să ating turiştii când îi dau banii. Eu plâng şi mi-e frig, dar Arius nu mă lasă să plec până seara. Bătrâna începe să zâmbească, pe măsură ce se întunecă. Se uită lung pe sub spinările arcuite ale podurilor, faţa i se întinde în jurul ochilor mijiţi, şi se lasă cuprinsă de zâmbet. Îl simt pe Arius tremurând de plăcere, de nerăbdare. Ieri mi-a expus teoria lui despre bătrână: adună bucuriile celor care îi primesc florile din mână, zâmbetele pierdute ale turiştilor, sărutările şi strângerile de mână ale veşnicilor îndrăgostiţi. Adună fiecare secundă furată şi o cultivă în ghivecele ei mici, ruginii. În săptămânile care urmează, le vinde drept flori.

Dacă aş fi mai mult decât un receptacul de amintiri, i-aş spune că vorbeşte despre el. Dar nu este locul meu să îi spun aşa ceva. Eu doar trebuie să îl conduc spre amintirile stocate în mine şi să-l învăţ să viseze. Îi ţin de urât mai mult decât ar trebui, dar aşa sunt toţi cei ca mine, nu îi poţi spune unui copil că nu vrei să asculţi poveşti, când el vrea să îţi citească.

Pe mine mă dor însă apusurile bătrânei. De clanţa de la uşa casei sale atârnă spânzurată tristeţea. În casa goală se topesc cele şapte poduri ale Amsterdamului, cu florile lui toate. Arius nu merge niciodată până acolo, dar m-a trimis pe mine odată şi mi-a cerut să-i povestesc. Eu fug uneori la ea, în clipele mele în care ar trebui să mă odihnesc. Îmi imaginez că ne ţinem cumva de urât una alteia, deşi nu cred că ştie că sunt acolo.

De la ea am învăţat să plâng, dar lui Arius nici asta nu-i place, îmi spune că îmi stric maşinăriile. În amintiri şi în vis am voie, dar în realitate el se chinuie să îmi păstreze toate rotiţele, uşiţele, cheile cu care îmi sunt legate pleoapele, buzele, urechile, fruntea, mergând, iar eu risc totul cu o singură lacrimă. Are dreptate.

Acum ne pregătim să visăm. Nu i-am spus niciodată cât de dureros este pentru mine, abia pot să respir cu toate maşinăriile astea pe mine. Prin gură îmi trec amintiri. Mi-aş dori să am mâini să le desprind pe toate când doarme Arius, să-l abandonez într-un vis, să-l las să se descurce singur, iar eu să îmi întind trupul nou deasupra întregului pământ, să închid ochii şi să aştept primul meu vis, prima amintire.