1. Şoimul.
Plutesc pe deasupra caselor scunde, cu acoperişuri plate. Cărămiziu. Galben. Curenţi puternici mă atrag, mă împing. Aripile mi se proptesc, puternice, mă întorc, am senzaţia că mă sufoc, apoi sunt din nou deasupra. Din piept îmi izbucneşte un şuier puternic, libertatea ca un şuvoi fierbinte de apă, libertatea ca un vis pe care îl reiei la trezire.Caut un loc cunoscut, palmierul acela rotund, caraghios, plaja aproape pustie, cu nisip alb, fin, casa de lemn, pierdută sub flamboyantul înflorit. Sunt mult deasupra când o văd, sunt încă departe când mă trezesc, cu obrazul ud, sărat, cu mâinile întinse în cruce pe patul ca de spital.
2. Primele apariţii ale darului.
Când m-am născut, ai mei mi-au spus Laura. Am crescut într-un sat, la munte, cu râul trecând prin spatele casei. Mama mea, fostă profesoară de fizică, a cumpărat casa în care m-am născut şi s-a mutat acolo, în Gura Râului. A abandonat Sibiul, a renovat casa, a mărit-o şi s-a apucat de turism. Aşa că am crescut bând lapte proaspăt de la vaca noastră din staul, mâncând ciorbă galbenă de găină, cu legume culese din grădină, cu smântână groasă de rămânea pe lingură. Mă văd aşezată la masa mare din living (părinţii mei nu i-au spus niciodată sufragerie), nesigură în faţa farfuriilor frumoase, de porţelan albastru, uitându-mă în fiecare zi la alţi oameni care ni se alăturau la masă. Mama gătea dumnezeieşte, cina era sfântă pentru oricine stătea la noi în gazdă. Nopţile se pierdeau în canaste, colebil şi triferment, din care mama avea dulapul de medicamente plin, mai ales pentru străinii cu stomac neobişnuit cu sarmale cu şuncă afumată, venind după friptura de viţel în sos de ciuperci. Mă lăsau să stau cu ei cât de târziu puteam rezista. De cele mai multe ori adormeam la tata în braţe, urmărind piesele de remy mişcându-se. Închizând ochii, continuam să le aud clinchetul alb-negru, le vedeam apoi începând dansuri ciudate, potrivindu-se în figuri străine, sub ochii miraţi ai mamei, sub zâmbetul atotştiutor al tatei. În jur mirosea a lemn, a covoare de lână, a plăcintă cu mere şi nuci. Peste toate astea, un vag iz de bourbon, venind dinspre pieptul tatei, dilua toate senzaţiile. Un amalgam în care alunecam încetul cu încetul. Se vorbea tare, iar eu mă cufundam din ce în ce mai adânc într-un somn în care toate se reordonau, îşi găseau locul după reguli pe care le cloceam trează fiind. Dimineaţa mă întindeam tare, fără să deschid ochii, pipăiam aşternuturile, îmi băgam nasul sub plapumă şi trăgeam puternic în piept până când simţeam culoarea albă a cearceafului gâdilându-mă pe nări. Cu degetele de la picioare atingeam tăblia de lemn a patului, o ghiceam uneori verde, alteori de culoarea merelor din curte, roşu negricios, alteori galbenă ca mămăliga. Tata a prins jocul acesta al meu de când aveam vreo doi ani şi de atunci, cam la vreo alte două luni, îmi punea pensula în mâini, lua o cutie de vopsea, şi, cu fereastra larg deschisă, ne puneam amândoi pe pictat patul şi visele mele.Când am ieşit prima dată din Gura Râului - cred că aveam vreo doi ani jumate - n-am vorbit timp de două zile. M-au dus la Sibiu, să mă înscrie la şcoală. Totul în jur era înalt, ascuţit, mult prea multe lumini, zgomot, nu am văzut copaci, nu am văzut animale. Doar oameni, clădiri ca de sticlă şi vehicule pe care nu le mai văzusem decât în ziarele de acasă. Viteza cu care se mişcau toate m-a blocat; mi se părea că şi clădirile erau cumva mobile. M-am revoltat şi am vrut să rămân eu nemişcată. Am închis ochii, dar nimic nu a vrut să mă asculte, să se aşeze frumos cum îmi doream. Gândurile îmi zburau la fel de repede în spatele ochilor închişi, aşa că i-am deschis din nou. Nu mai ştiu prea mult din ce am văzut atunci, cred că, în cele din urmă, creierul meu a reuşit să înlocuiască memoria acelei zile. Ştiu că au fost discuţii între ai mei, pentru prima dată de când mă ştiam, şi că, în cele din urmă, am fost anunţată că nu voi merge la şcoală. Am început lecţiile pe la trei ani, când cu mama, când cu tata. Mai târziu, pe la şapte ani, au început să apară şi profesorii.
De câte ori am mai ieşit din Gura Râului, totul s-a întâmplat mult mai simplu. Adormeam seara în camera mea, uitându-mă la luna pe jumătate, mă trezeam dimineaţa într-o cameră străină, aproape goală. Urmau tot felul de analize, aparatură, oameni îmbrăcaţi în alb, zâmbind, punându-mi întrebări, tata mereu ţinându-mă de mână. Nimic invaziv, şi cu toate astea senzaţia că totul mă apasă, că zidurile se apropie şi se depărtează, că toate maşinăriile acelea aveau o viaţă a lor neştiută, că vor scăpa într-o zi de sub controlul oamenilor drăguţi. Nu dura mult, somnul mă lua din nou, visele erau de data aceasta în culori reci, dure, cu multe sunete. Din fericire, primul lucru pe care îl auzeam la trezire era, invariabil, lătratul câinelui meu, Capucho.
Aveam vreo patru ani când tata mi-a explicat ce este aceea o rezervaţie şi că Gura Râului este singura rămasă în România. Păstrat aşa cum era în urmă cu vreo cincizeci de ani, satul nostru era cel mai puţin atins de poluare - a urmat o scurtă lecţie despre asta şi despre tehnologia din care făcea asta posibil. Am aflat că restul lumii este asemănător cu ce văzusem în Sibiu. Accesul în rezervaţie era monitorizat, iar media nu ajungea decât sub forma ziarelor, asta însemnând numai un sens dinafară înspre înăuntru, şi niciodată invers. Am aflat că, de fapt, cu excepţia rezervaţiilor din întreaga lume, nu se mai tipăresc ziare. Mi-a povestit despre internet şi televiziune. Am aflat apoi şi motivul pentru care noi locuiam în Gura Râului. A venit şi mama, ştergându-şi mâinile de un prosop alb, cu flori mari, albastre. Îmi amintesc mâinile ei mici, subţiri, pielea moale, albă, mângâindu-mă pe obraz, dându-mi apoi un bobârnac pe nas:
- Aţi ajuns la vise, dragii mei?
Aşa am aflat că, în afara rezervaţiilor, oamenii nu mai visează. Că sunt unii oameni care cred că în visele noastre se menţine trecutul pământului. Au vrut să îmi spună mai mult atunci, dar nu i-am lăsat. Se apropia Crăciunul şi nu am vrut să îmi spună că nici asta nu există decât la noi.