Proscrisul

Nu venise nimeni să-l aştepte. A stat la coadă în spatele altor trei bărbaţi şi i-a urmărit cum şi-au luat lucrurile, cum au semnat hârtiile, cum au ieşit - şi toţi au făcut exact aceleaşi gesturi, de parcă n-ai fi putut să alegi cum să faci aşa ceva, după ce ai aşteptat momentul atâta timp. Toţi trei s-au comportat de parcă ar fi fost unul şi acelaşi om.

Când i-a venit rândul şi lui, nu i-au pus în faţă decât hainele în care fusese îmbrăcat la venire, şi portofelul, şi briciul de tăiat beregata. I-au cerut să semneze pentru ele şi pentru mandatul poştal pe care i-l trimisese taică-său, apoi l-au trimis într-o cameră alăturată, să se schimbe. Hainele nu i se mai potriveau; pantalonii erau mai scurţi cu două degete şi mânecile cămăşii nu-i mai acopereau încheieturile.

Când s-a întors la ghişeu, şi-a băgat portofelul, în care avea şi mandatul poştal, în buzunarul de la spate, briciul în celălalt buzunar şi a aşteptat până când toate uşile au fost iarăşi descuiate, ca să-l lase pe el să treacă. Nu s-a uitat la gardieni, ci a traversat curtea spre uşa mică din zid, cea de lângă poarta cea mare. Şi această uşă a fost descuiată şi deschisă, şi el a ieşit în stradă.

Nu era nici urmă de bărbaţii care ieşiseră înaintea lui şi nici de altcineva. A rămas pe loc o vreme, ca să-şi adune gândurile, dar n-a prea avut ce. Se aflase într-o stare de aşteptare, dar nu momentul eliberării îl aşteptase, ci întoarcerea acasă. Doi ani nu înseamnă mult timp, dar poate că sunt mult mai lungi de la şaptesprezece la nouăsprezece ani, decât în oricare altă etapă a vieţii.

Culorile au fost primele care l-au izbit - culorile şi lumina foarte strălucitoare a soarelui. Privirile lui băteau până departe, în lungul străzii, unde o maşină mică, de culoare albăstrie, a dat colţul şi a dispărut.

S-a uitat în susul şi-n josul străzii şi s-a gândit c-ar fi putut rămâne acolo pentru totdeauna, în aerul limpede, fie privind în zare, fie uitându-se la cărămizile de diverse nuanţe de galben şi maro din zidurile caselor şi la smocurile de iarbă dintre pietrele de pavaj - privind cum nu era nimeni pe-acolo. Apoi şi-a adus aminte că în spatele lui era închisoarea şi că voia să plece de lângă ea. Pe urmă, tot el s-a gândit că nu ştiuse, atâta timp, de nimic altceva şi că nu voia să plece de-acolo, dar şi-a refuzat acest gând şi a pornit în lungul străzii, cât mai departe de închisoare, spre locul unde se făcuse nevăzută maşina de culoare albăstrie.

Ca să ia trenul spre casă, Lewis trebuia să treacă fluviul spre gara Victoria. Trebuia să ajungă la un oficiu poştal, ca să-şi încaseze mandatul, şi apoi să se îndrepte spre gară, dar s-a hotărât să-şi cumpere mai întâi ceva de îmbrăcat, pentru că se simţea caraghios, şi mersul acasă era şi aşa destul de greu - nu avea nevoie să mai arate şi ca un nătărău.

Umblatul dintr-un loc într-altul şi vorbitul cu oameni pe care nu-i cunoştea l-au speriat şi l-au făcut să se simtă ca un puşcăriaş chiar mai tare decât se aşteptase. Când a ajuns în faţa gării Victoria, s-a oprit peste drum, încercând să se convingă de unul singur să intre.

Nu avea unde să se adăpostească de soare. Îşi cumpărase două cămăşi albe şi un costum gri-deschis, care se vindea cu o pereche de pantaloni în plus, nişte ţigări, şi un pachet de cărţi, şi o brichetă de metal cu flacăra fierbinte. Se îmbrăcase cu un rând de haine, şi vânzătorul de la magazin îi băgase pe gât şi o valiză de carton, în care să-şi pună celelalte lucruri, valiză pe care acum şi-a pus-o jos, şi-a scos ţigările din buzunarul pantalonilor cei noi, şi-a aprins una cu bricheta cea nouă şi s-a pus pe aşteptat, până-şi făcea curaj să intre în gară.

Nu-şi mai cumpărase niciodată haine singur. Era ciudat că fusese capabil să facă lucrurile pe care le făcuse, dar nu se pricepea să-şi cumpere haine. Tatăl său îi trimisese destui bani, cât să nu mai vină acasă, dar nu-i spusese clar să nu mai vină.

Nu-i era de nici un ajutor să se gândească la ce făcuse şi la ce credea tatăl său despre el, aşa că s-a apucat să-i urmărească din priviri pe oamenii care treceau pe stradă. Culorile erau încă foarte luminoase. Cerul era foarte albastru, şi copacii de pe trotuare i se păreau minunaţi, şi femeile arătau splendid - şi a trebuit să se stăpânească, să nu se mai holbeze la toate. Simţea cum palpita flacăra vieţii în el privindu-le, şi era o flacără luminoasă, nu întunecată, şi în felul în care mergeau femeile, în uşurinţa pasului lor, el vedea o promisiune. Încerca să nu se zgâiască, dar era sedus şi hipnotizat de fiecare femeie care trecea pe lângă el. Încercând să nu se holbeze, dar uitându-se la ele totuşi cât putea de mult, pentru el totul a devenit un joc şi, în acelaşi timp, o bună metodă prin care să-şi împiedice gândurile să-i fugă aiurea şi să reuşească să se simtă iarăşi viu. S-a întrebat dacă te puteau aresta pentru c-ai stat un ceas în faţa gării Victoria zgâindu-te la femei, şi a încercat să şi-l închipuie pe judecător cum îl băga înapoi la răcoare chiar în ziua în care ieşise, pe motiv că dezbrăcase femeile din priviri, şi după o vreme a reuşit să treacă strada, să intre în gară şi să-şi cumpere bilet.

Trenul avea aceeaşi cadenţă, şi acelaşi zgomot, şi acelaşi lemn lăcuit, ca de fiecare dată când mai călătorise cu el. Banchetele erau tari, cu părţi din ele atât de tocite, încât luceau. S-a dus, fără să stea pe gânduri, la ultimul vagon de clasa a doua şi s-a aşezat la fereastră, cu faţa spre coada trenului, ca să poată vedea cum se scurgea peronul pe lângă el.

Alice îl visase mult pe Lewis, ştiind că urma să iasă, şi el era mereu foarte tânăr în visele ei, şi ori era luat pe sus, ori dispărea, şi în unele dintre ele era şi ea copil, şi nu era sigură dacă ea era el sau era ea însăşi ca fetiţă.

Avusese grijă de camera lui, ca să şi-o găsească pregătită. O aerisise, şi o rugase pe Mary să facă patul, şi verificase dacă fusese şters praful, după care închisese uşa la loc, dar nu ştia la ce oră i se dădea drumul, şi el nu le scrisese, ca să le spună dacă venea. Dacă nu venea, îşi spunea în sinea ei Alice, habar n-aveau de unde să-l ia.

Era o vară fierbinte, şi-şi făcuseră un obicei din a lăsa deschise ferestrele şi uşile franţuzeşti care dădeau spre grădină, şi de multe ori înăuntru era la fel de cald ca şi afară, şi covorul se încingea de la soarele care pătrundea în cameră. Alice a urcat în camera ei, şi-a verificat faţa în oglindă, apoi a coborât la bucătărie şi a vorbit cu Mary despre cină. Pe urmă, s-a aşezat în salon, lângă şemineul gol, şi a încercat să citească, fără să ştie dacă aştepta sau nu pe cineva.

Peronul din Waterford era la fel de pustiu ca şi strada care trecea prin faţa închisorii. Lewis a coborât scările de la capătul peronului, fără să vadă pe nimeni. Drumul era străjuit de copaci care se arcuiau peste el, şi soarele se strecura printre crengi şi-l stropea cu pete de lumină. Lewis mergea cu capul în pământ şi, când a auzit motorul unei maşini care venea din spate, s-a dat la o parte fără să se uite.

Maşina a trecut pe lângă el. S-a oprit. A auzit-o cum dădea înapoi, după care a ajuns iarăşi în dreptul lui.
- Ei, tu! Te cunosc.

S-a uitat la maşina decapotabilă, apoi la fata blondă care o conducea. Era Tamsin Carmichael şi-i zâmbea.
- Bună, Tamsin.
- Habar n-aveam că te-ai întors!
- Păi, abia m-am întors.
- Haide, urcă - dar el a rămas nemişcat. Ce faci, te urci sau nu?

S-a urcat lângă ea. Maşina era un Austin şi Tamsin purta mănuşi albe, scurte, şi o rochie de vară deschisă la culoare. După această unică privire, Lewis nu s-a mai uitat la ea, ci oriunde în jur, în afara maşinii, la peisajul care trecea pe lângă ei.
- Cum ţi se pare? a întrebat ea, de parcă el tocmai ar fi marcat o lovitură decisivă într-un meci de crichet. N-ai pierdut absolut nimic, pot să te asigur. Caroline Foster s-a măritat, dar în afară de asta, zău, nu cred că s-a mai întâmplat nimic altceva. Mergi acasă, nu?
- Dacă nu te deranjează.
- Nu e tocmai ceva ce s-ar putea numi ocol.

Tamsin l-a lăsat la capătul aleii dinspre casă şi a pornit mai departe, făcându-i semn cu o mână înmănuşată, şi zgomotul maşinii s-a stins încet. Ea nici nu ştia, s-a gândit Lewis, ce însemnase pentru el faptul că fusese atât de amabilă, dar apoi a uitat de ea, pentru că vedea în faţa ochilor casa tatălui său şi, deci, ajunsese acasă.

A mers agale până în faţa casei şi, în timp ce mergea, se simţea ca într-un vis. Când a bătut, Alice i-a deschis uşa imediat, cu un zâmbet foarte luminos.
- Lewis!
- Alice... Ştiai că vin?
- Ştiam că-ţi dădeau drumul. Iartă-mă. Bine ai venit.

El a intrat în casă, şi ea a închis uşa în urma lui, şi au rămas pentru o clipă în holul slab luminat, uitându-se unul la altul, şi apoi ea l-a sărutat pe obraz.
- Ai mai crescut, i-a spus. Nu ştiam dacă trebuie să te aşteptăm sau nu. Arăţi atât de schimbat. Ţi-am pregătit camera.

Lewis a urcat la etaj, iar Alice a rămas în hol, întrebându-se dacă ar fi trebuit să-l sune pe Gilbert, ca să-i spună că se întorsese Lewis, şi dacă Lewis arăta într-adevăr atât de schimbat, cât i se părea ei, sau nu cumva ea nu şi-l mai amintea corect.

Era ca şi cum ar fi avut un bărbat în casă. Un bărbat pe care nu-l cunoştea. Lewis fusese la închisoare, şi ea habar n-avea prin ce trecuse el acolo, şi el nu fusese niciodată genul de om uşor de citit. Se simţea neliniştită şi a rămas acolo, aşteptând în hol, şi Gilbert probabil că plecase deja de la birou, aşa că n-avea cum să-l mai sune.

Camera în care a intrat Lewis şi care fusese a lui era cam de aceeaşi mărime cu ultima celulă în care fusese închis la Brixton, poate puţin mai mare. Aceea fusese verde, însă, nu albă, şi o împărţise cu cineva. Şi-a lăsat valiza pe pat şi s-a dus la fereastră, şi-a aprins o ţigară şi s-a uitat afară, în grădină.

O muscă mare, albastră, se izbea de fereastră. Îi cerceta marginile, şi părea să caute o ieşire, şi apoi s-a îndreptat glonţ spre unul dintre ochiurile de geam, într-o serie de mici atacuri, şi apoi din nou spre margini, după care s-a oprit, şi iarăşi a luat cu asalt geamul, izbindu-se fără încetare, şi tot nu se oprea, ci-i dădea întruna mai departe, încercând să iasă, şi nereuşind, şi luând-o apoi de la început.

Ceasul de deasupra şemineului avea o melodie discretă, metalică, şi Lewis i-a auzit sunetele, în număr de şase, din camera lui.

Alice a început să adune în linişte ingredientele pentru cana obişnuită de cocteil Pimm's [1], care avea să fie gata exact la şase şi jumătate, chiar înainte ca soţul ei, Gilbert, să intre pe uşă. I-l pregătea încet, făcându-şi o porţie mai mică pentru ea, din care să guste, ca să nimerească aşa cum trebuie amestecul de Pimm's cu gin. Când s-a dus în bucătărie să-şi ia mentă, şi măr, şi gheaţă, a încercat să împace lucrurile cu Mary. Fiindcă Mary nu ştiuse că Lewis ieşea de la închisoare; aflase abia când îi auzise vocea în hol, şi se supărase, şi declarase că nu voia să stea în casă cu el. Se certaseră, şi Alice fusese nevoită să se roage de ea să nu le dea preaviz. Acum, s-a trezit practic ţinându-se după Mary prin bucătărie, încercând să-i reintre în graţii, şi după o vreme a renunţat, şi-a luat menta şi feliile de măr şi s-a dus înapoi în salon.

Când l-a auzit pe tatăl său băgând cheia în uşă, Lewis a venit în capul scărilor. Gilbert a rămas în pragul uşii, cu servieta în mână şi cu pălăria pe cap. Alice a ieşit din salon şi i-a privit pe amândoi. Gilbert şi-a scos pălăria şi a pus-o pe scaunul cu spătar drept de lângă uşă.
- Ai venit acasă.
- Da, tată.
- Vino cu mine.

Era spus calm, dar plin de mânie.
- Gilbert...
- Vino!

Lewis a luat-o pe scări în jos, înspre tatăl său, şi a ieşit din casă după el. S-au suit amândoi în maşină, fără să scoată o vorbă.

Gilbert a pornit în mare viteză către sat, iar Lewis n-avea nevoie să-l întrebe încotro mergeau. Îi venea greu să se afle iarăşi lângă tatăl său, şi să vadă că prezenţa lui umplea maşina chiar atât de mult, şi încerca să-şi aducă aminte ce avusese de gând să-i spună.

Gilbert a tras pe stânga, a oprit maşina, apoi a stins motorul. Lewis a descoperit că nu putea să-şi ridice ochii, ci se uita fix în jos la propriile lui mâini. Venise pregătit să facă o promisiune. Venise pregătit să spună ce avea de spus, şi să promită ce avea de promis, şi să-i dea tatălui său asigurări, dar uite că nu putea nici măcar să-şi ridice ochii de pe propriile mâini. Gilbert i-a spus:
- Uită-te, ce, nu poţi?

S-a uitat, ascultător.
Biserica se înălţa în faţa lor, încălzită de soarele înserării şi foarte tăcută şi paşnică.
- Este exact la fel, a zis Lewis.
- Da. Noi toţi am vrut să iasă exact la fel. O mulţime de oameni au contribuit. Dicky Carmichael ne-a ajutat enorm. A fost foarte important pentru toată lumea să iasă exact la fel.

Lewis a privit biserica şi, în timp ce-o privea, nici unul dintre ei n-a scos o vorbă.
- Deci? a zis apoi Gilbert. Ai cumva ceva de spus? - dar Lewis a rămas tăcut.
Gilbert a pornit motorul şi a condus până acasă, fără să mai schimbe nici o vorbă cu fiul său.

Toţi membrii familiei s-au aşezat în sufragerie, în faţa ferestrei deschise, şi Mary a venit cu farfuriile cu mâncare, le-a pus pe masă, după care a plecat acasă. Mai era încă lumină pe cer, şi lumânările au rămas neaprinse. Lewis era zăpăcit de obiectele de pe masă. Erau acolo vase şi recipiente pentru de toate; argintărie, şi sticlărie, şi dantelărie, care-ţi tulburau atenţia în aşa hal, că parcă te hipnotizau. Se străduia din greu să nu se gândească la vinul pe care Gilbert îl turna pentru Alice şi pentru el însuşi. Simţea mirosul de vin roşu chiar în timp ce era turnat, amestecat cu mirosul de legume înăbuşite. Toată conversaţia se rezuma la datul de obiecte din mână în mână şi la mulţumirile care urmau, şi lui îi venea să râdă, pentru că simţea nostalgia vacarmului cumplit al meselor în grupuri mari de la puşcărie. Nu fusese cu mult diferit faţă de şcoală, ba chiar odihnitor, şi acum era ceva crispat şi încordat, şi era exact ce nu-i plăcuse niciodată acasă. Trebuie să fii cu minţile duse rău de tot, s-a gândit el, ca să vrei să te afli mai degrabă la închisoarea din Brixton, decât la tine acasă.

Gilbert a ţinut o cuvântare despre lucrurile pe care Lewis era de-acum aşteptat să le facă; despre cum trebuia să se poarte frumos, şi să-şi găsească o slujbă, şi să fie politicos, şi să nu bea, şi, în timp ce tatăl său vorbea, Lewis îşi ţinea privirile aţintite la obiectele de pe masă, dar nu le mai vedea clar.

Alice s-a ridicat în picioare, împingându-şi scaunul înapoi şi într-o parte. S-a scuzat şi a ieşit din cameră, iar Lewis şi tatăl său şi-au terminat cina în tăcere. Gilbert şi-a încrucişat cuţitul şi furculiţa şi s-a şters la gură cu grijă. Şi-a pus apoi şervetul lângă farfurie şi s-a ridicat.
- Bine, a zis el.

A stat să vadă ce făcea Lewis, dacă se ridica şi el, dar Lewis a rămas în continuare cu privirile aţintite asupra mesei. După ce s-a uitat la el o vreme, Gilbert s-a dus în salon, unde-l aştepta Alice.

Lewis a aşteptat până când a auzit cum tatăl său vorbea ceva cu Alice, apoi zgomotul uşii închizându-se. Sticla de vin de pe masă era goală. S-a uitat la băuturile tari de pe bufet. Nu era gin. Erau doar brandy şi whisky, în carafe, şi pahare alături de carafe. Nu mai băuse nimic din noaptea în care fusese arestat. Acum putea să bea ceva. Nu era ca şi cum ar fi luat hotărârea să nu mai bea, deci nu încălca nici o promisiune. A tras aer în piept, a aşteptat o clipă şi apoi s-a ridicat şi a ieşit pe fereastra deschisă, direct afară, pe iarbă, şi a pornit-o peste peluză.

Era deja întuneric în pădure. Cerul era palid şi casa luminată în spatele lui, dar în faţă era întuneric. Lewis a privit printre copaci şi i s-a părut că auzea râul - dar nu putea s-audă râul, pentru că râul nu putea să fie mai aproape acum decât fusese atunci. A simţit cum îl trecea un fior la gândul că apa s-ar fi putut apropia de casă.
- Te simţi bine?

Alice era chiar lângă el, şi el nu realizase şi n-o auzise.

S-a uitat la ea şi a încercat să-şi adune gândurile de pe unde îi fugiseră.
- Voiam să-ţi spun..., a început ea. Voiam să-ţi spun... Hai să-ncercăm să fim prieteni, de data asta, nu vrei?
- Bineînţeles.

Avea un aer atât de îngrijorat, nu putea s-o dezamăgească.
- Tatăl tău..., a zis ea. Să ştii că i-a fost dor de tine.

Era frumos din partea ei să spună aşa ceva, dar el, unul, nu credea să fi fost adevărat.
- Cum a fost, rău?

Lewis n-a înţeles ce voia să spună, apoi şi-a dat seama că-l întreba despre închisoare. Cu toate că nu voia să ştie cu adevărat.
- Sunt lucruri şi mai rele.
- N-am venit să te vedem.

Nu veniseră să-l vadă. La început, când fusese atât de înfricoşat, i se păruse de nesuportat faptul că nu veneau şi le scrisese de câteva ori, cerându-le să vină, dar mai târziu îi fusese din ce în ce mai uşor să nu-i vadă şi să nu primească aproape deloc veşti de la ei - aproape că şi uitase de existenţa lor.

Alice a lăsat să se prelungească tăcerea cât a putut ea de mult, apoi a încercat din nou. A ridicat mâna, cu degetele uşor întinse către braţul lui.
- Nu mai faci prostii, nu? a întrebat ea.

El şi-a ferit braţul şi a băgat mâna în buzunar.
- Bine, a zis ea. Bine - şi iarăşi a zâmbit, de astă-dată ca şi cum s-ar fi scuzat.

Iarba era umezită de rouă, şi ea îşi scosese pantofii ca să vină până la el, şi acum şi-i ducea în mână, îndreptându-se înapoi spre casă.

Era mereu acelaşi vis şi, când se trezea pe întuneric, năduşit şi înfrigurat de spaima lui, trebuia să se ridice în capul oaselor, şi să atingă pământul cu picioarele, şi să se străduiască să-şi ţină ochii deschişi, spunându-şi că nu era el acolo, şi că nu era adevărat, şi că, presupunând c-ar fi fost, era de fapt un adevăr vechi şi-ar fi trebuit să uite de el. Avusese visul acesta şi când fusese la închisoare, dar mult mai puţin decât înainte, şi uneori nu-l avusese şi săptămâni de-a rândul, şi sperase că până la urmă avea să scape de el.

A stat o vreme, aşteptând să i se scurgă frica din oase şi să simtă iarăşi că trăgea aer în piept, nu apă, şi şi-a ţinut ochii larg deschişi, uitându-se după luna de dincolo de fereastră, dar n-a văzut-o pe nicăieri. S-a gândit la Alice, care arătase cu mâna înspre el în felul acela, şi antebraţul i-a reamintit de el însuşi, ca şi cum era ceva de sine stătător, care-l silea să se uite - şi, după o vreme, s-a uitat. Era prea întuneric şi nu vedea cicatricele, dar le simţea cu vârfurile degetelor: şi amorţite, şi denivelate. Senzaţia unei greşeli.

S-a dus la fereastră şi a încercat să distingă obiecte reale în formele din grădină. Vedea mărul şi, dincolo de măr, vedea conturul pădurii care se profila pe cer. S-a silit să stea nemişcat, dar îi venea foarte greu să nu se mişte şi foarte greu chiar să se afle acolo, şi, dacă ar fi putut, şi-ar fi sfâşiat pielea, doar ca să scape de el însuşi. În sinea lui, şi-a spus că era un lux faptul că putea să se trezească în toiul nopţii, fără să deranjeze pe nimeni, şi o binecuvântare să poată merge până la o fereastră, dacă voia, şi încă la una care nu avea zăbrele, ci o grădină dedesubt. Şi-a spus toate astea, dar ele nu însemnau nimic.

Notă:
[1] Cocteil obţinut din lămâie, portocală, castravete, mentă şi alte ingrediente, plus gin.