Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hîrtie  Sageata  Semnal editorial

Necunoscutul


Julien Green, traducere de Luminiţa Brăileanu

22.04.2009
Editura ART
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Julien Green
Necunoscutul
Editura ART, 2009

Traducere din limba franceză de Luminiţa Brăileanu

*****

Necunoscutul
Ieşi din casă alergând, întârziase, ca de obicei. Pe stradă n-aveai loc de maşini de poliţie, semn că pe undeva, prin apropiere, se pregătea una din acele manifestaţii care paralizează tot cartierul; nu mai lipseau decât barierele metalice de-a curmezişul străzii. De altfel, aproape de colţul cu strada Vaneau poliţia nu te lăsa să treci decât dacă dovedeai că locuieşti în cartier; iar el nu avea niciodată actele la el. Era unul din rarele lui principii. Îşi scotoci mintea - ce ar putea să inventeze ca să nu trebuiască să mai ocolească prin strada Babylone.

În depărtare, dinspre Boulevard des Invalides, strigătele manifestanţilor aduceau a huiduieli. Agenţii CRS, cu căştile lor de gladiatori pe cap, o porniseră într-acolo în trap săltat. Se uită maşinal la ceas.
- Fir-ar să fie! Douăsprezece fără două minute!

Îşi scutură ceasul ca şi cum el ar fi fost de vină şi avu impresia că a stat.

"Râşniţă idioată! se gândi. Am încurcat-o. Gata, nu mai ajung la întâlnire. Numai mie mi se întâmplă. Să vezi acum ce minciună o să trebuiască să scornesc. După ce că m-am sculat cu noaptea-n cap..." Pufni în râs: când făcuse ochi, la unsprezece şi zece, soarele era sus pe cer. În fond, ce mare lucru, nici nu minţea prea mult şi dacă Agathe era bosumflată, putea oricând s-o-ntoarcă. A întârziat din cauza tâmpitei ăsteia de demonstraţii, poliţiştii îl blocaseră chiar sub bolta de la intrarea imobilului său, zece, ba nu, douăzeci de minute cel puţin, timp în care se frământase, mutându-se de pe un picior pe altul de nerăbdare. Îi veni din nou să râdă văzând ce bine se descurcă.

Se uită din nou la ceas ca să fie sigur că văzuse bine ora, când auzi în spatele lui o voce care pronunţă clar: "Prea târziu!"

Se întoarse gata să-l pună la punct pe nesimţit, în felul lui ironic şi violent, dar ceva îl opri. Nu, nu-l cunoştea pe necunoscut, dar impresia că îl mai văzuse undeva îl făcu să-şi înghită obrăznicia care-i stătea pe buze.
- E a doua oară când te uiţi la ceas, spuse bărbatul. Nu, stai puţin. Nu te reţin decât o secundă, aş vrea...
- N-am timp, am o întâlnire.
- Cine nu are, la vârsta dumitale! Vreau să-ţi propun ceva...
- Aţi greşit adresa. Nu sunt...
- O propunere cinstită, tinere prieten!

Tonul avea o ironie îngheţată, foarte departe de replicile repezite ale lui Vivien. Care nu avu timp să riposteze, bărbatul îl apucase deja de mânecă. Erau la colţul străzii Varenne; două dube ale CRS erau oprite în stânga străzii Vaneau; vreo zece agenţi stăteau la intersecţie, pe dreapta, blocând trotuarul spre Matignon. Cea mai mică altercaţie le-ar fi atras atenţia şi chiar dacă agăţatul în public nu era un delict, probabil că tot nu s-ar fi terminat bine. Conştiinţa lui Vivien era cât se poate de elastică, adică nu întotdeauna în regulă. La urma urmei - avea cât? douăzeci de ani; or, conştiinţa e pentru oamenii maturi, Cain şi pieile de animale, vorba poetului ăluia pisălog pe care-l avuseseră în manualul de liceu la franceză. Dacă ridica vocea precis că tot pe el l-ar fi găsit vinovat, aşa cum arăta - cu ultimii nasturi de la cămaşă neîncheiaţi, cu cravata legată de mântuială, cu ochii cârpiţi de somn. Şi pe deasupra, cum locuia la treizeci de metri de acolo, s-ar fi găsit oricând vreun vecin, un suflet caritabil care l-ar fi bănuit de cine ştie ce mizerie, burghezii sunt guri rele în slujba unor gânduri urâte.

Tipul, să fi avut vreo patruzeci de ani, arăta bine, mă rog, atât cât poţi să arăţi bine la vârsta asta matusalemică. Ce obrăznicie, să-l agaţe aşa, la doi paşi de casă, o să-i povestească Agathei, ba nu, nu ei, băieţilor, n-or să îndrăznească să-şi bată joc de el, probabil că li s-a întâmplat şi lor. Vivien se uită la necunoscut.
- Ei, aşa e mai bine, văd că te-ai liniştit - zise acesta. Dacă ai zece minute ca să mă asculţi, hai la cafeneaua de colo.
- Nu, am întârziat.
- Bag mâna în foc că nu eşti niciodată punctual, că nu ajungi niciodată primul la o întâlnire.
- Nu băgaţi că vă ardeţi. Ajung înainte, dar mă mai învârt, las să treacă timpul, e o chestie...
- De amor propriu.
- Vreţi neapărat să mă insultaţi!
- Mai încet, se uită lumea la noi.
- N-are importanţă, sunt poliţişti.
- Foarte bine, vrei să-ţi ceară actele? Nu! Atunci, gândeşte-te la ce am să-ţi spun.

Făcu o pauză apoi spuse:
- Vreau tinereţea dumitale.
- Şi asta numiţi o propunere cinstită!
- Nu e ce crezi cu înfumurarea proprie, să zicem, vârstei. Gândeşte-te bine!

Asta-i acum, mă mai pune să mă şi gândesc, îşi zise Vivien, e un ţicnit care n-are ce face, cum să scap de el mai repede?
- Nu asculţi ce îţi spun.
- În fond, ce vreţi de la mine?
- Pe tine!
- Măcar sunteţi direct. V-am spus că vă pierdeţi timpul.
- Iar eu îţi spun că nu e deloc ce crezi. Nu e vorba nici o clipă de istorioare sexuale. Fii rezonabil!
- Şi ce înseamnă tinereţia mea?
- Felul dumitale de a trăi, de a te mişca, de a simţi... de a fi, într-un cuvânt.
- Numai atât?

Vivien izbucni în râs:
- Bine, hai s-o lăsăm baltă, măcar în felul acesta o să fiţi scutit...
- Vrei să spui că nu voi fi obligat, dacă nu te superi, tânărul meu prieten. E o exprimare mai elegantă şi am de gând cel puţin să te învăţ...
- Văd că aveţi de gând să mă fu...
- Nu vorbi urât. E neelegant şi nu ţi se potriveşte.
- Voiam să spun: să mă fugăriţi. La revedere.
- La revedere. Asta înseamnă că ne revedem mâine.
- Am zis şi eu aşa, zău că vă filează o lampă.
- La revedere este la revedere. Fii logic! Şi apoi, ţin la tinereţea dumitale, o vreau cu orice preţ, înţelegi? Cu orice preţ.
- Nu sunt de vânzare, să fie clar.
- Oricine are un preţ, cum spunea Cromwell, un tip de care cu siguranţă că nu ai auzit, dar care ştia ce vorbeşte. Acum trebuie să plec. Hai, pe mâine, la aceeaşi oră la cafenea unde ai obiceiul să te duci când chiuleşti de la cursuri, lângă statuia lui Diderot. O să-ţi explic pactul nostru în amănunt.
- Staţi puţin! Cum...

Bărbatul trecuse deja strada şi dispăruse după cordonul de agenţi.
- Asta-i bună! se trezi strigând Vivien. A şters-o fără probleme, ca un hoţ. Pe mine m-ar fi arestat.


În dimineaţa aceea de primăvară care nu avea nimic special, frunzişul pomilor strălucea vesel în soare. Bulevardul Saint-Germain era gol sau ca şi cum mirosea a vacanţă scăpată din frâu: nu se vedeau maşini, cei câţiva norişori care se fugăreau pe cerul limpede, nepătat de mâzga poluării zilnice accentuau senzaţia de veselie care plutea în aer.

Maxime ezită între două mese de pe terasă după care se hotărî şi se aşeză la una din interior, de la care aveai impresia că Diderot scrie pe zidul din faţă. Chestie de gust, nu putea să sufere statuia asta a enciclopedistului pe care se distra să-l desemneze doar cu acest apelativ ca şi cum ar fi vorbit de un om atins de o afecţiune multiformă şi fără speranţă. Un cuplu de străini scria de zor un teanc de ilustrate risipite printre resturile micului dejun. Într-un colţ, aproape în umbră, chelnerul aştepta, cu şervetul în mână ca şi cum ar fi fost gata să alunge clienţii.

Vivien sosi cu întârziere şi se aşeză la terasă. Nu-l văzu pe necunoscutul din ajun şi se gândi că îşi bătuse joc de el şi îi trăsese clapa. De altfel, de ce ar fi venit? N-avea nici un sens şi mai ales sensul realităţii. Ce bine că din cauza poveştii din ajun Agathe n-o să-i vorbească o zi sau chiar două. Comandă o cafea, deschise ziarul de dimineaţă pe care-l cumpărase în trecere, aşa, ca să se afle în treabă... Tocmai citea pagina de sport, când chelnerul îi smulse ziarul din mâini şi-l duse înăuntru.

Vivien rămase o clipă uluit, după care se ridică hotărât să vadă ce-i cu nebunul ăsta. Intră în cafenea şi îşi văzu ziarul, desfăcut, în mâinile unui necunoscut. I-l smulse într-o clipă.
- E ziarul meu! spuse. Oh, scuzaţi-mă, nu ştiam că sunteţi dumneavoastră.
- N-am de gând să o şterg ca ieri. Vino, aşază-te, aici putem să vorbim liniştiţi. Ah, am uitat, numele meu este Maxime.
- Pe mine mă cheamă...
- Ştiu: Vivien. De altfel, eşti mulţumit de prenumele dumitale şi îi semeni.
- Hai să lăsăm amabilităţile. Ce vreţi de la mine?
- Ţi-am spus ieri: tinereţea dumitale. Stai, nu te grăbi. Nu este deloc ce ai putea să crezi, ţi-am mai explicat. Vrei să vorbim aici unde ne poate auzi oricine?
- Eu n-am nimic de ascuns!

Brusc, Vivien simţi că e nervos.
- Aşa crezi? Aş putea să te uimesc. De exemplu, vrei să-ţi spun la ce te gândeai ieri, după ce ţi-ai dat seama că nu mai ajungi la întâlnire? O să vezi, după câteva cuvinte.
- Bine, daţi-i drumul.
- Prima care îmi place, am să o...
- Ei, i-o tăie Vivien, nici nu era greu de închipuit.

-... îmbrăcată. O lipesc de uşă şi...
- Ajunge! Ce vreţi să-mi dovediţi?

Vivien nu ţinea să audă urmarea cam porcoasă şi personală pe care, e adevărat, o gândise.
- Am să mă repet, deci. Dă-mi tinereţea dumitale, fără restricţii. Nu e o chestiune de fizic, în privinţa asta nu mă interesezi. Vreau să te văd trăind: până unde mergi cu prostiile, ce salvezi, ce împlineşti, unde dai greş şi ce rezultă de aici, în sfârşit, ce fel de om vei fi până la urmă. Înţelege-mă cum trebuie. Bineînţeles, nu pot să-mi schimb pielea cu a dumitale, ar fi prea frumos şi apoi ţin să păstrez ceea ce ştiu. Deci vei fi înlocuitorul meu, căci eşti ce aş mai vreau încă să fiu, cel puţin în exterior. Oh, la vârsta dumitale arătam mai bine decât foarte bine, dar ăsta e trecutul. La patruzeci de ani nu mai poţi să ai aerul acela nevinovat şi învingător. Nu îţi fac nici un compliment, nu e vina dumitale, asta-i situaţia. Constat. Dacă ai şti, la vârsta dumitale, n-ai mai avea nevoie să ajungi să cerşeşti, cum fac eu acum. Ce de timp pierdut pentru nimic! Aş putea să te ajut.
- Nu înţeleg nimic din toate complicaţiile astea. Nu sunteţi chiar aşa de bătrân şi pe urmă, cum puteţi să aveţi tinereţea mea?
- Simplu de tot.

Vivien se gândi că era mai bine să se poarte ca şi cum ar avea o conversaţie normală, dar mintea lui o pornise pe alte drumuri: când o să scape din acest...
- Am să te privesc cum trăieşti.

Vorbea mai încet.

Vivien îşi dădu seama că-l ascultă cu mai mult interes decât s-ar fi crezut în stare. Ce voia omul ăsta de la el dacă nu să-l vâre în pat? Avea vreo putere tainică? Era pe cale să cadă victimă unui escroc, unui nebun, unui membru al vreunei secte, unui poliţist veros, unui psihanalist dezaxat?
- Nu-ţi mai bate capul, continuă Maxime ca şi cum l-ar fi urmărit în labirintul gândurilor. De fapt, Maxime este un nume de împrumut, special pentru dumneata. Într-o zi ai să-mi afli adevăratul nume. Deocamdată nu are nici o importanţă în toată povestea noastră.
- Povestea noastră! Dar ce am eu în comun cu...
- ... cel care îţi vorbeşte!

Maxime izbucni în râs şi continuă, ca s-o ia înaintea unei impertinenţe:
- S-ar putea să rămâi uluit dacă ţi-aş spune dintr-odată adevărul. Ar fi prea mult pentru dumneata şi de altfel n-am ajuns încă acolo. Eşti de acord să continui? Dacă taci înseamnă că da. Deci, am să trăiesc cu dumneata prin procură. În prezent, nu mă mai întrerupe. Eşti liber, eu nu apar decât dacă ai nevoie de un confident. Îmi povesteşti ce vrei. Am să ştiu întotdeauna să deosebesc adevărul de posibil şi posibilul de imaginar. Voi asista la tot ce vei face. Voi asculta fără să-ţi dai seama. Bineînţeles, dacă vei vrea să vorbeşti cu mine, e de-ajuns să mă suni la numărul ăsta.

O hârtiuţă apăru fără veste în mâna bărbatului.
- Vezi, e un număr din cartier. Stau aproape de dumneata, o să afli prea curând unde, până atunci rămânem în legătură incognito. Pe de altă parte, dacă te temi să-mi povesteşti secretele dumitale, n-ai decât să le pui pe hârtie. Poţi să le scrii într-un carneţel, în cod dacă preferi şi dacă ai răbdare. Un sfat: e mai uşor să scrii decât să vorbeşti. Te eliberezi. La vârsta dumitale unele cuvinte te sperie atunci când le pronunţi. Nu cuvintele porcoase, nu, în ziua de azi au ajuns să facă parte din vocabularul uzual, ci acele cuvinte care îţi trădează inima.
- Ia te uită, îl întrerupse Vivien, asta chiar e o noutate! Se vorbeşte de inimă înainte de sex, ca pe canapeaua psihanalistului.
- Ţi-e teamă de inima ta?
- Nu mi-e teamă.
- Oh, ba da. Încearcă să cobori în adâncul tău, nu cred că ţi se întâmplă prea des. Eşti sigur pe tine? Cam superficial, nu? Emoţii directe şi nimic mai mult.
- Mă plictisiţi.

Vivien îşi înghiţi în ultima clipă un verb vulgar care-i stătea pe limbă.
- Cred că sunteţi smintit. Chestia cu ziarul era aranjată cu chelnerul. Şi m-am mai şi scuzat.
- În momentul acela am ştiu precis că vreau să fiu dumneata. E atât de neobişnuit, un băiat de vârsta dumitale care spune scuzaţi-mă.
- Dar chelnerul e nebun, se vede cu ochiul liber.
- Ce mai încolo şi încoace, te crezi într-un azil de nebuni.

Tânărul izbucni în râs. Are o gură de carnivor, îi trecu prin minte bărbatului. Să muşti din viaţă cu toţi dinţii, asta da, înseamnă ceva, dar la ce bun să-i explice acum tot ce vedea, trebuia să amâne discuţia, aruncase sămânţa într-un pământ rodnic, iar mâine...
- Ne mai vedem, zise şi se ridică de la masă.

Tânărul îl privi:
- Iar plecaţi!

În momentul acela chelnerul se întoarse, îi luă iarăşi ziarul din mână şi mişcarea cu care şterse masa vroia să spună că ori comandă altceva ori o şterge. Maxime profită pentru a se îndepărta. Vivien rămase singur, cu cafeaua în faţă.
- Douăzeci, îl anunţă chelnerul răstit.
- Îl cunoaşteţi pe domnul care a fost aici? întrebă Vivien în timp ce înşira monedele pe masă.



Chelnerul ridică din umeri, băgă banii în buzunar şi îi întoarse spatele.

Două zile mai târziu, Vivien avea o aventură cu cea mai bună prietenă a Agathei. Voia să o pedepsească pe Agathe că nu-l aşteptase în ziua cu manifestaţia şi că, de atunci, făcea pe supărata. Nici nu ieşise bine din patul ăsta nou că, în timp ce îşi trăgea slipul şi maioul, simţi că s-a şi plictisit. Căuta întotdeauna imposibilul, umbla după pasiunea eternă. Pentru ce dorea el - noutatea, cu orice preţ - cel mai bine ar fi fost să se ducă la cantina studenţilor şi să agaţe o tânără străină. Avea un excelent pretext - să o ajute să se descurce cu franceza - dar mâncarea de la cantină era o mizerie, i se făcea silă numai când se gândea, colegii spuneau că e mai mult decât scârboasă. Stătea în faţa intrării şi se gândea: "Ce dracu fac aici?" când auzi foarte clar o voce care îi răspundea:
- Îţi închipui că te distrezi!

Se întoarse: era atâta lume în jurul lui care se grăbea, care se îmbulzea în toate sensurile încât avu impresia că vede pe cineva care se îndepărtează rapid. Probabil că era tot Maxime. O luă la fugă după el, dar pe bulevardul Saint-Michel mulţimea era şi mai compactă. Se lăsă dus de instinct, uitând de bărbatul pe care-l căuta şi până la urmă se trezi sedus de un chip, dar după-amiaza fu la fel de decepţionantă ca întotdeauna. Niciodată, aproape, trupul nu era la înălţimea zâmbetului. Era sătul, sătul de toate.

Bineînţeles că a picat examenul de admitere la una din facultăţile cele mai prestigioase: avusese destule puncte cât să se mai poată prezenta cu ceva şanse în toamnă dar a trebuit să tocească toată vara. Şi-a pierdut timpul în căutări de tot felul. Taică-su a plecat cu amicii într-o croazieră şi el a rămas singur acasă. De câteva ori a fost cât pe ce să-l sune pe Maxime. Aşa, ca chestie, îşi spunea. Până la urmă, într-o seară, a format numărul. A sunat de patru ori, după care o voce neutră a răspuns:
- Numărul respectiv este nealocat. Consultaţi cartea de telefon sau apelaţi la serviciul Informaţii. Numărul respectiv...

Exact cum îşi închipuise: o farsă. Totuşi, vru să verifice ca să fie sigur, în cazul în care îl mai vedea pe Maxime, să-i demonstreze că minţise şi să-l facă să înceteze jocul ăsta absurd. Mai făcu odată numărul, cineva ridică receptorul şi auzi o respiraţie.
- Dumneavoastră sunteţi! zise el. Era o afirmaţie mai degrabă decât o întrebare. Răspundeţi. Nu vă mai bateţi joc de data asta. Poftim, v-am sunat. Sunt exasperat. Nu-i aşa că m-aţi urmărit pe bulevardul Saint-Michel? Deci ştiţi că n-am avut nicio bucurie. Nu sunt îndrăgostit de nimeni. Azi am ieşit din casă degeaba, ceea ce nu mi se întâmplă niciodată. M-aţi deocheat!
- Ei, uite că am ajuns şi la cuvântul magic, zise Maxime. De altfel, eu nu te-am întrebat nimic, văd că vorbeşti despre tine.
- Ce vreţi să insinuaţi? De când v-am întâlnit totul îmi merge pe dos.
- Nervos, nervos! Vrei tot şi imediat. Cu domnişoarele trebuie să fii şmecher un pic. Aşa cum sunt ele! Deci fii şi tu mai realist.
- Nu sunt realist!
- Ei, ştiu asta! Totuşi, văd că devii realist când vine vorba de giumbuşlucuri, dacă vorba asta din bătrâni îţi mai spune ceva.
- Asta vreţi să vă povestesc?
- Nici vorbă. Cunosc prea bine. Este totdeauna la fel sau aproape la fel. Aş putea să spun: o tragi în gol. Dar face parte din peisaj.
- Cum? Ce vreţi să spuneţi cu "peisajul"? Vorbiţi mai clar.
- Fii mai rapid. Sau înseamnă că sexualitatea te-a făcut idiot. Se întâmplă deseori cu băieţii de vârsta dumitale.

Vivien nu răspunse nimic; se vedea încolţit, nu ştia cum să scape, dar Maxime continuă:
- Te temi de frumuseţe care te atrage, dar te şi chinuie. Ştii foarte bine că şi dumneata poţi să-i chinui pe ceilalţi... Ţi-am propus un pact. Am să-ţi urmăresc viaţa, peste tot unde eşti am să fiu şi eu, am să asist la tot ce ai să faci dar - pentru că există şi un dar - n-am să intervin.
- Deci recunoaşteţi!

Vivien era revoltat:
- Sunteţi un voyeur!
- Nu. Pot să te ajut şi fără să fiu tot timpul lângă tine. De altfel, nici nu e nevoie să-mi povesteşti ce faci şi ce gândeşti, îmi ajunge să-ţi văd chipul oglindit într-o vitrină, prin geamul unei maşini, în oglinda din baie, orice părticică din tine, oriunde...
- Sunteţi ţicnit. Şi după asta?
- O să vezi. Nu fi aşa sigur de tine. Ei, şi acum bună seara. Vise plăcute.



Visele din noaptea aceea au fost stranii şi deloc plăcute. Şi-a petrecut noaptea pe nişte coridoare întunecoase care nu se mai sfârşeau, pe nişte străzi pe care nu umbla nimeni, în nişte case pustii peste care cădea noaptea. Căuta ceva sau pe cineva, dar era imposibil să-şi aducă aminte ce anume sau pe cine. Mergea tot timpul dintr-un loc în altul, având impresia că era pe punctul de a afla...

Când deschise ochii văzu după lumină că era târziu, nu trăsese perdelele, cum făcea întotdeauna pentru că nu putea să doarmă dacă nu era întuneric beznă şi lumina care inunda camera îl indispuse. Avea impresia că din tot acel du-te vino nocturn se alesese cu o durere în pulpe şi că ar face mai bine dacă s-ar odihni acasă până pe seară. La urma urmei era de capul lui: cine să-i facă vreo observaţie în legătură cu vraiştea în care trăia? În nici un caz nu femeia care se ocupa de apartament în lipsa tatălui.

Tatăl său, văduv de şapte ani, nu prea dădea pe-acasă. Vivien îl bănuia că are o legătură. Sigur, era normal, dar din pudoare nu abordau niciodată subiectul. În fond, nici el nu putea să vorbească despre vânătoarea de plăceri uşoare, atât de numeroase încât din cauza lor îşi neglija studiile. N-avea nici o vină dacă aşa era temperamentul lui, sau corpul lui sau - şi aici simţea o mică împunsătură de orgoliu - chipul lui. "Ba bine că nu, îi răspundea eul interior, adu-ţi aminte de o frază a lui Maxime: de la douăzeci de ani încolo eşti răspunzător pentru chipul tău. Tot ce faci se întipăreşte acolo ca pe o foaie albă. De aceea unele chipuri par nişte ceasloave ţinute de..." Agasat, Vivien alungă această voce fredonând o melodie la modă.



Zilele treceau anevoie, după gustul lui, deşi, în fapt, treceau repede, căci pe negândite te trezeai că ai un examen, că trebuie să iei o hotărâre sau să faci un efort important. Se descurca, de fiecare dată, uneori la mustaţă după o perioadă în care îl salva, ca pe toţi leneşii, binecunoscutul îngrăşat al porcului în ajun. Ca să-şi revină, o pornea imediat în căutarea unor noi aventuri.

Şi atunci apărea întotdeauna o întâlnire neaşteptată cu Maxime. Exact în momentul când dădea să iasă, seara, sau mai adesea, dacă seara fusese caldă în plan fizic, în clipa în care tânărul, istovit, se hotăra să plece acasă să doarmă.
- Nu te reţin decât o clipă, spunea Maxime. Eşti fericit?

Şi fără să aştepte vreun răspuns:
- Profită de viaţa asta de nebun, nu mai e mult până va trebui să alegi.
- Să aleg ce?
- Hai, până atunci, du-te la culcare. Somnul îţi reface forţele şi mintea e mult mai liberă când scapă de corp.

Şi Maxime se îndepărta.

Atunci Vivien urca la el în apartament. N-ar fi făcut mai bine să se întoarcă să se mai distreze un pic decât să se arunce pe pat pe jumătate dezbrăcat, fără să se bage în aşternut? Nu. Era sătul de cearşafurile atâtor paturi la toate orele existenţei lui. Dar somnul nu-l prindea imediat. Cuvintele lui Maxime îşi făcuseră drum în sinea lui. Fără voia lui, Vivien încerca să se lămurească. Nu-i plăcea defel să cugete la ce ceea îl descuraja iar ceea ce îi spusese acest mentor care se vârâse cu de-a sila în viaţa lui îl împinse într-un colţ de nelinişte.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer