Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hîrtie  Sageata  Semnal editorial

Istoria trece, cuvântul rămâne...


Vasile (Lulu) Ionescu

21.04.2009
Editura Casa Radio
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Vasile Ionescu
Istoria trece, cuvântul rămâne...
Editura Casa Radio, 2009


volum îngrijit de Adrian Cioroianu şi Liliana Muşeţeanu.



*****

Despre autor
Născut la 19 decembrie 1898, în familia unui funcţionar, absolvent al Şcolii Militare şi al Facultăţii de Drept (1924), Vasile Ionescu îşi începe în 1930 cariera administrativă în Societatea Română de Radiodifuziune, ajungând în 1936 director general al instituţiei. În această calitate este puternic implicat, prin acte curajoase de participare nemijlocită, în evenimentele politice ale vremii; în 1939 opreşte emisia şi îi arestează pe legionarii înarmaţi care pătrunseră în clădirea Radioului pentru a anunţa la microfon asasinarea primului-ministru Armand Călinescu, la 23 august 1944 asigură înregistrarea Proclamaţiei regale şi difuzarea acesteia către ţară.

Dacă în timpul guvernării legionare a fost silit să demisioneze (revenind apoi în funcţie), venirea comuniştilor la putere a însemnat pentru Vasile Ionescu începutul unei prigoane care va continua sub diverse chipuri până la moartea sa, în 1978.

Campania de presă, declanşată împotriva lui - în chip de... "criminal de război" - încă din toamna lui 1944, desfăşurată după toate regulile manipulării şi mistificării totalitare, va conduce la arestarea din 1945, urmată de cei 13 ani de detenţie (întrerupţi de alţi 5 de clandestinitate!) executaţi la: Malmaison, Caracal, Jilava, Aiud, Gherla...

Eliberarea din 1964 va marca începutul unei lupte neostoite pentru reabilitare, restabilirea "adevărului" şi nu în ultimul rând, pentru supravieţuire, fostul director general al Radiodifuziunii Române, de 3 ori decorat pentru meritele sale, ajungând zilier şi mai apoi maistru pe un şantier...

În 1968, în plină perioadă de "deschidere" a regimului comunist, acceptă (ignorând cu bună ştiinţă perfidia demersului) propunerea Institutului de Istorie a PCR de a-şi redacta "memoriile", în a căror deschidere nu pregetă să declare:
"N-am fost înregimentat în vreun partid politic niciodată, pentru că n-am făcut politică. Am fost credincios factorului constituţional - permanenţa ţării - simbolizat prin Rege."

Acest "material informativ de uz intern", cum au fost denumite "însemnările" de comanditar, a cunoscut o nouă variantă în 1974 (la 30 de ani de la evenimentele din 23 august 1944) şi a fost completat de un manuscris - de data aceasta "de sertar" - în care memorialistul face cunoscută experienţa sa din temniţele comuniste.

În toată această perioadă, modestul pensionar face obiectul unei urmăriri poliţieneşti greu de închipuit: agenţii Securităţii îi înregistrează toate mişcările şi îi consemnează toate discuţiile pe parcursul a 10 ani, aşa cum dovedesc cele 400 de dosare, însumând (... deocamdată!) peste 10 000 de file, ce au putut fi consultate în arhiva CNSAS.

Despre carte
Vasile Ionescu, Istoria trece, cuvântul rămâne..., volumul apărut la Editura "Casa Radio" (sub îngrijirea lui Adrian Cioroianu şi a Lilianei Muşeţeanu) în anul aniversării a 8 decenii de existenţă a Societăţii Română de Radiodifuziune, reuneşte toate manuscrisele lăsate de ultimul director al Radioului din perioada precomunistă, atât cele 2 "comenzi" ale Institutului de istorie a partidului cât şi jurnalul de detenţie samizdat.

Cronologia ce completează lucrarea împleteşte istoria Radioului şi biografia personajului nostru, şi redă halucinantul film al supravegherii continue. "Sursele" Securităţii (aşa cum apar în arhiva CNSAS) ni-l înfăţişează - ca într-o oglindă monstruoasă - pe Vasile Ionescu, fostul director, în timp ce-şi aşterne pe hârtie memoriile - ce ne stau azi în faţă! - animat de dorinţa nestrămutată de a spune "adevărul" despre ciocnirile cu istoria pe care le-a cunoscut în existenţa sa: asasinatele şi rebeliunea legionară, 23 august 1944, puşcăriile comuniste, condamnarea la marginalizare în regimul "democrat-popular"...

Istoria trece, cuvântul rămâne... Mărturiile ultimului director al Societăţii Române de Radiodifuziune din perioada precomunistă, noua apariţie a editurii "Casa Radio" - vine în urma a mai bine de 5 ani de cercetare şi constituie un memorial incendiar - şi incomod - ce restituie nu numai un fascinant material documentar referitor la momentele controversate ale istoriei secolului trecut, dar şi actul de rezistenţă peste vremi al unui ins decis să continue lupta civică - cu mijloace democratice - într-o societate totalitară.

***

Capitolul 5. Campania de presă
În luna octombrie 1944, după ce în ziua de 12 s-a constituit noul Consiliu de Administraţie al Societăţii Române de Radiodifuziune [1], cu membri reprezentanţi ai partidelor din Blocul Naţional Democratic, a început o campanie furibundă de presă împotriva autorului acestei lucrări [2], concomitent cu atacurile din emisiuni [ale posturilor] Radio Moscova şi Radio New York, campanie întreţinută cu patentă rea-credinţă [şi] deliberată de cei interesaţi să mă înlăture de la conducerea Radiodifuziunii, pentru a le rămâne locul vacant.

Iniţiatorul a fost Emil Socor - prin gazeta sa "Curierul" - susţinut de dna Pauker, rudă a sa; el a deschis campania pentru a mă "debarca" în scopul de a-i face loc progeniturii sale (Matei Socor, obscur compozitor şi pretins dirijor).

Într-adevăr, după ce, în calitatea mea de director general şi membru al Comitetului de Direcţie, am făcut opinie separată la numirea lui Matei Socor ca dirijor al Orchestrei Radio, pe considerentul că trebuie să dea concurs pentru ocuparea unui astfel de post, a fost demarată campania de presă.

Emil Socor (tatăl lui Matei şi "mecena" al noii aşezări politice de după 23 august 1944) a deschis "dezinteresat" campania prin ziarul său "Curierul" nr. 64 din 11 decembrie 1944, cu articolul intitulat Epuraţia, în care denunţa "nepotismul", "verişorismul" şi "cuscrismul" ce pretindea el că mai dăinuiau încă în administraţia de stat după instaurarea noului regim politic.

Cu totul în afara vreunui "interes personal", în combaterea "nepotismului" în articolul sus-menţionat, spunea:
"După trei luni şi jumătate de la 23 August, în fruntea atâtor direcţii, subdirecţii şi paradirecţii persistă încă elemente compromise care în noua ordine de lucruri, n-au ce căuta acolo unde au fost instalate de Ion Antonescu sau au servit pe Adolf Hitler.
«Nepotismul», «verişorismul», «cuscrismul» sunt în floare şi nu înţelegem că trebuie să ne salvăm ţara şi nu nepoţii, verii sau cuscrii.
Când o să ne cuminţim?
Vreţi exemplu? Se pot da cu sutele!
Iată un caz între altele, cel pe care ni-l oferă Radiodifuziunea. Iau acest exemplu (sic) pentru că este vorba de o importantă instituţie de cultură şi mai ales cel mai de seamă instrument de propagandă.
Este admisibil ca în fruntea acestei instituţii să stea domnul Lulu Ionescu, cunoscută slugă a lui Antonescu, preamăritorul civilizaţiei hitleriste şi atacatorul «barbariei bolşevice
», în discursul de la Iaşi publicat în revista «Radio România»?
Radiodifuziunea are un Consiliu de Administraţie care este în drept să facă şi să desfacă totul la această instituţie.
Dacă Lulu Ionescu se cramponează, membrii Consiliului nu-l pot alunga? Şi dacă nu pot, nu sunt datori să demisioneze ei atrăgând atenţia opiniei publice şi ţării întregi asupra primejdiei?
Prin tăcerea lor, prin achiesarea lor la această situaţie primejdioasă, ei se fac vinovaţi de complicitate! [...] Prin urmare şi în primul rând Radiodifuziunea să fie epurată de elementele ce o compromit în noua stare de lucruri.
Să facem noi această operă până nu este prea târziu!
"

Apoi, numai la şase zile după primul articol, la data de 17.XII.1944, acelaşi Em. Socor publică în "Curierul" nr. 69, cu litere groase, articolul Scandalul de la Radio, având următorul cuprins:
"S-a vorbit în ziare despre cazul lui Lulu Ionescu, directorul general al Societăţii de Radiodifuziune. S-a arătat că acest domn a făcut personal şi fără funcţionarii în subordine, o propagandă deşănţată în favoarea hitlerismului şi dictaturii trădătorului Antonescu.
S-au citat discursurile acestui domn, s-au produs actele doveditoare ale unor matrapazlâcuri comise, s-a vorbit de procesele care le are în curs, în cercetarea parchetului de Ilfov.
Şi totuşi dl Lulu Ionescu continuă să stea în fruntea acestei importante instituţii de propagandă care astăzi trebuie să fie condusă în spirit democratic şi inspirată de cele mai pure idei democratice.
Cum se explică misterul? Ce complicităţi vinovate îl menţin acolo de unde el trebuie să fie alungat? Ce protecţii inavuabile îl îngăduie să-şi bată joc de sentimentul public?
[...] Lulu Ionescu să plece de la Radio şi dacă nu vrea, să fie dat afară!
"

La data de 5 ianuarie 1945, tot "Curierul" lui Emil Socor, tatăl pretendentului la postul de director general al Societăţii de Radiodifuziune, continuă atacul cu articolul intitulat: Dl Lulu:
"Îl cheamă Vasile, dar nu-şi zice Vasilică, nici Silică, nici Lică ci Lulu, pentru că e... mai nobil.
Aşadar dl Lulu Ionescu este celebrul director general al Societăţii de Radiodifuziune, care a servit cu credinţă şi devotament regimul Antoneştilor.
Dl Lulu Ionescu mai este avocatul public care stă în faţa comisiei de epuraţie de la Ministerul de Justiţie, şi care, nu ştim de ce, până acum nu şi-a făcut datoria de a-l scoate din cadrele corpului respectiv.
Dl Lulu Ionescu este membru în baroul de Ilfov, chemat astăzi de comisia de epurare a acestui corp să dea seama de activitatea fascistă desfăşurată de la 1941, încoace.
Dl Lulu Ionescu este, după cum vedeţi, un cumulard în rele, care îşi ia aere de victimă şi se bate cu pumnul în piept că e democrat, chiar din clipa de când a văzut lumina soarelui.
Acesta e Lulu Ionescu, directorul mereu în concediu, al Radiodifuziunii, fondator al Asociaţiei româno-germane, autor a[l] unor discursuri vehemente de proslăvire a războiului antisovietic şi totuşi democrat din convingere
."

Iată o campanie pornită nu pentru a apăra principiile democratice ale noii aşezări politice, nu pentru a denunţa opiniei publice pe cei care nu se încadrează în aceste principii, nu pentru înlăturarea "nepotismului", "verişorismului" şi "cuscrismului" cum se complace să combată Emil Socor, ci pentru a croi drum spre Direcţia Generală a Radiodifuziunii fiului său, Matei. Această atitudine Emil Socor n-a adoptat-o pentru a promova noi "moravuri" ce s-ar fi putut încadra în democraţia noii orânduiri. A fost o campanie de presă deliberat interesată şi de rea-credinţă, care a căutat prin invective, insinuări şi calomnii să mă compromită, pentru a mă forţa să părăsesc conducerea Radiodifuziunii, în favoarea [celui care a instrumentat-o].

Nici una din insinuările în legătură cu "matrapazlâcurile" cuprinse în atacul de presă nu s-au adeverit, pentru că nici până în ziua de azi n-am fost în cercetarea parchetului sau deferit Tribunalului Corecţional, deşi au dorit-o şi urmărit-o cu multă ardoare cei interesaţi.

În schimb, după plecarea mea din fruntea Radiodifuziunii - prin demisia din funcţie ce am dat-o la 15 februarie 1945 - a fost numit director general chiar Matei Socor, fiul proprietarului ziarului "Curierul", prin coloanele căruia am fost atacat de "Tată" pentru ca să facă loc "Fiului".

Aşadar, s-a înlăturat vechiul sistem al "nepotismului" etc., şi s-a înfiinţat unul nou: "feciorismul" - chiar de către marele moralist şi nou democrat "dezinteresat" Emil Socor. Teoriile democratice ale lui Emil Socor au fost valabile pentru alţii, nu şi pentru domnia sa şi familia domniei sale! Acum începe morala gen Socor! Odată "înscăunat" la conducerea instituţiei, apărată cu atâta îndârjire de noul democrat Emil Socor, fiul Matei Socor a înstăpânit principiile democratice. După concepţia tatălui său şi a sa că: "ce este al tău este şi al meu, dar ce este al meu este numai al meu", principiu [de felul celor] ce au călăuzit şi doctrina legionară, s-a instalat confortabil în imobilul Societăţii de Radio din str. Berthelot nr. 45, închiriat special după bombardamentul german din 24 august 1944.

Tot democratul Matei Socor a folosit, în baza aceloraşi principii de mai sus, din primele zile ale directoratului său general, maşina Societăţii, care făcea zilnic zeci de km până la o fermă din comuna Copăceni, dus şi întors, pentru a aduce lapte proaspăt pentru propria-i progenitură, nou-născută.

Pe piaţa Bucureştiului se găsea din belşug acest aliment, dar era folosit numai de "mojici", muncitorii de rând, să-şi alimenteze pruncii lor, nu şi de noii "democraţi dezinteresaţi".

Nu am intenţionat să fac nici un fel de polemică, ci am ţinut să evidenţiez numai falsa democraţie a celor care s-au împăunat cu ea după 23 August 1944 - Em. Socor & Fiul - şi să încerc să restabilesc adevărul faptelor...

Câtă deşărtăciune pământească şi câtă sfântă neruşinare!

Dar campania de presă nu s-a limitat la articolele din "Curierul" lui Em. Socor. Ziarul "Scânteia" nr. 76 din 6 decembrie 1944 publică articolul Directorul General de la Radio este şi delapidator, semnat de Radu Teodorescu - avocat - alt proaspăt democrat şi mare caracter, după cum se va vedea.

Mi-am permis să spun "proaspăt" democrat, pentru că [acesta] a fost omul de casă al prof. Ică (Mihai) Antonescu, fostul vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri, pe care acum îl înjură în articolul amintit. A scris acest articol să-şi facă "mână bună" pe lângă noii conducători şi să se piardă urma afacerilor făcute pe timpul cât a fost protejat de fostul său binefăcător.

Faţă de mine a luat această atitudine prin faptul că - fiind un suflet josnic - a căutat să se răzbune pentru că nu l-am primit în corpul avocaţilor Societăţii de Radio, refuzându-i numirea deşi făcuse multe intervenţii.

Era notorie prietenia ce şi-o afişa cu prof. Mihai Antonescu, care numai cu câteva zile înainte de 23 august 1944, i-a botezat ultimul copil şi pe atunci era mândru să facă cunoscut acest lucru; pe invitaţia la botez era tipărit: "Naş Profesor Mihai Antonescu - vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri.".

De altfel, Radu Teodorescu a fost demascat chiar a doua zi, 7 decembrie 1944, după publicarea articolului său de către Petre Şchiopul, în ziarul "Era nouă", nr. 56, prin articolul: Cine acuză?
"... Nu-i îngăduit ca acuzaţii să acuze, când de-abia au scăpat. Şi încă nu se ştie de urmărirea penală, ei nu pot avea îndreptăţirea morală să se erijeze în judecători.
O pudoare elementară ar trebui să le dicteze conduita. A-i tolera mai departe în această ipostază gălăgioasă de monitori ai opiniei publice, înseamnă să biciui obrazul ţării, înseamnă a da o primă de încurajare «neruşinării
».
Am întâlnit într-un ziar de ieri semnătura protestatară a dlui avocat consilier Radu Teodorescu, omuleţul argeşan al lui Ică, mandatarul dubios al nu ştiu căror milioane nu tocmai complet restituite după ce a fost luat brutal de guler.
Teodorescul antonescian încearcă să acuze nădăjduind că se va uita că el însuşi este inculpat.
Nu ne ocupăm de cazul la care se referă.
A făcut-o şi o va face justiţia, nu putem să nu subliniem însă că dl acuzator invocă în zadar scuza unor atitudini ce nu se pot dovedi cu nimic
.
S-au făcut - spune - presiuni asupra sa?
Şi ce a făcut dl avocat consilier? A demisionat în semn de protest din slujba copios remunerată ce-o deţinea sau a acceptat situaţia de slugă docilă, în schimbul câtorva noi comitete şi comiţii în care l-a numit stăpânul pe care astăzi îl asigură.
Mai multă pudoare nu strică, chiar când te tupilezi pe uşa din dos, în casa unde în ajun ai fost batjocorit.
Să stea cuminte într-un colţ şi să nu crâcnească. S-ar putea să-l audă adevăraţii epuratori şi... să nu-i fie tocmai bine!
"

Trebuie să adaug că nu am cunoscut şi nu cunosc nici în ziua de azi pe autorul articolului Cine acuză? semnat Petre Şchiopul, aceasta pentru a nu se interpreta că mi-a luat apărarea, demascându-l pe ticălos, din vreo obligaţie faţă de subsemnatul.

A fost o spontană manifestare de revoltă a unui om cinstit şi de caracter când a citit "denunţul" avocatului consilier Radu Teodorescu şi a încercat astfel să-l aducă la realitate, probabil cunoscându-l îndeaproape.

Pot confirma însă că pe acest oportunist neruşinat l-a cunoscut foarte bine, fiind bine caracterizat prin cele cuprinse în articolul sus-menţionat.

În loc de "epilog" al acestei sfruntate manifestări a "Teodorescului antonescian", voi aminti doar cum şi-a încheiat în mod jalnic viaţa; a fost pedepsit - pentru toate fărădelegile comise - de pronia cerească pentru că a murit în condiţii tragice, stupide. Aflându-se într-un vagon de tramvai care luase foc, intrând în panică şi voind să se salveze, a sărit în plin mers: a rămas lipit de caldarâmul fostului bulevard Brătianu, încheindu-şi astfel cariera de profitor, calomniator şi şantajist.

Există o justiţie ce nu iartă niciodată!

***
Pentru ca posteritatea să aprecieze conţinutul articolelor campaniei de presă îndreptate contra autorului acestor rânduri, să constate adevăratul scop al acestei campanii şi totodată pentru aflarea adevărului, voi spicui dintre ele pe cele mai dure şi mai pătimaşe. Astfel, ziarul "Scânteia" nr. 91 din 21 decembrie 1944 publică: Scandalul de la Radio - Lulu Ionescu şi 23 august, în care se încearcă să se înlăture adevărul în legătură cu acţiunea subsemnatului - premergătoare şi apoi executorie a actului de la 23 august 1944 - în sectorul de activitate al Radiodifuziunii.

Prin simple insinuări, calomnii şi grosolane denaturări ale faptelor, "Scânteia" lasă să se acrediteze în opinia publică faptul că n-am avut nici o contribuţie la realizarea acestei acţiuni.

În prima parte a acestei lucrări, este redată pe bază de documente inedite, cu lux de amănunte, dovezi peremptorii, confirmând activitatea subsemnatului în calitate de Director General şi comandant militar al Societăţii Române de Radiodifuziune, atât împotriva legionarilor ucigaşi ai fostului prim-ministru Armand Călinescu şi rebeli de la 21 ianuarie 1941, cât şi pregătirea, organizarea şi executarea acţiunii de la 23 august 1944, în acest sector de activitate.

Spre completă edificare a opiniei publice de mâine, redau citate din două articole - aproape identice în conţinut - ale ziarului "Scânteia" nr. 102 din 6 ianuarie 1945 şi nr. 110 din 14 ianuarie 1945, intitulate primul: Radiodifuziunea condusă de un criminal de război - o emisiune la Radio Moscova; iar al doilea: Criminalul de război Vasile Ionescu continuă să uneltească. Ambele titluri sunt scrise cu litere de o şchioapă şi articolele cuprind invective, insinuări şi denaturări asupra activităţii oficiale a subsemnatului.

[Iată ce] spune primul articol:
"Postul Radio Moscova în emisiunea sa din 29 decembrie 1944, ora 10, s-a ocupat de chestiunea aplicării Armistiţiului de către guvernul român.
Nu este pentru prima oară când postul Radio Moscova, reprezentând punctul de vedere oficial al guvernului sovietic, atrage serios atenţia cercurilor conducătoare române că armistiţiul este pur şi simplu sabotat şi că în România legionară şi fascistă, uneltele hitleriste continuă să conducă instituţii din cele mai importante.
Postul Radio Moscova a dat şi un exemplu concludent. A fost citat, printre altele, cazul uneltei antonesciene Vasile Ionescu, care este încă directorul general al Radiodifuziunii, cu toate că situaţia sa a fost atât de discutată în presa românească şi cu toate că i s-au adus acuzaţii care ar fi trebuit să facă atente cercurile guvernamentale şi care trebuiau să ducă, de mult, la arestarea sa ca un «criminal de război, aşa cum este definit de postul Radio Moscova.».
Nu este pentru prima oară când postul Radio Moscova se ocupă de persoana lui Vasile Ionescu. În 1942 analizând o serie întreagă de discursuri ale acestuia, postul Moscova atrăgea atenţia democraţilor români asupra persoanei lui Vasile Ionescu - pe care îl numea «slugă a guvernului Antonescu».
[...] Postul Radio Moscova a arătat că prezenţa lui Vasile Ionescu în fruntea Radiodifuziunii constituie o sfidare la adresa U.R.S.S. şi deci o vădită încălcare a condiţiilor Armistiţiului.
Postul Radio Moscova a arătat că locul acestui «individ
», menţinut prin protecţia unor inconştienţi şi sabotori ai armistiţiului, nu este la radio, ci la "puşcărie", alături de criminali de război din lotul cărora face parte şi Vasile Ionescu.
Poporul român nu mai poate tolera această batjocură şi cere imediat arestarea lui Vasile Ionescu!
"

Articolul următor, intitulat Criminalul de război Vasile Ionescu continuă să uneltească, din 14 ianuarie 1945, completează:
"După emisiunea din 3 ianuarie 1945 a postului Radio Moscova prin care se cerea imediata arestare a intelectualilor români care au dus întreaga propagandă filonazistă şi de ponegrire a U.R.S.S. în fruntea cărora postul Radio Moscova a numit pe Vasile Ionescu, directorul general al Radiodifuziunii, postul Radio New York în emisiunea sa din 5 ianuarie 1945, ora 19, a comentat pe larg situaţia acestor intelectuali români.
[...] Postul Radio New York n-a indicat numele acestor intelectuali, care prin activitatea lor pro-nazistă au fost arătaţi de postul Moscova ca fiind criminali de război ce trebuie imediat arestaţi.
Opinia publică de la noi îi cunoaşte însă mult prea bine ca să mai fie nevoie de pomenirea lor.
Printre «fruntaşii» acestei liste se situează şi Vasile Ionescu, care spre ruşinea ţării şi contra sfaturilor ce ne vin de la aliaţi este încă menţinut în fruntea Radiodifuziunii, de unde a condus întreaga operă de aţâţare contra aliaţilor.
... Aliaţii spun răspicat că: «Toţi cei care au condus propaganda filonazistă trebuie să fie arestaţi, fiind criminali de război»; iar Vasile Ionescu, nu numai că nu a fost arestat, dar nici epurarea sa de la Barou sau din Corpul Avocaţilor Publici n-a fost pronunţată.
[...] Guvernul României are datoria morală de a înţelege cu o clipă mai devreme că un «criminal de război» nu poate sta în fruntea Radiodifuziunii. Avertismentul dat de posturile New York şi Moscova trebuie bine înţeles. Locul lui Vasile Ionescu este la puşcărie şi în nici un caz în fruntea celei mai importante instituţii de propagandă
."

O altă formă de denigrare, de mistificare a adevărului şi de o obrăznicie fără seamăn, este cuvântarea "tovarăşului" Duma-Sobel, în numele Comitetului de la Radiodifuziune, publicată în ziarul "Scânteia" nr. 123 din 25.I.1945 şi comentată tot în acelaşi număr de Ilie Zaharia, sub titlul Radio în slujba poporului.

Pentru a se cunoaşte însă cine este doctorul Sobel-Duma, cel care a avut îndrăzneala să vorbească în numele Comitetului de la Radio, se impun unele precizări. Sunt date autentice fără să poată fi contestate!

Aşa-zisul dr. Duma este una şi aceeaşi persoană cu Mircea Sobel, fiul unui bogat dentist din Craiova care pe lângă unele proprietăţi din oraşul de baştină, mai avea o vilă somptuoasă la fosta staţiune Carmen-Sylva, astăzi Eforie-Sud, compusă din parter şi trei etaje cuprinzând circa 50-60 de camere pe care le specula în timpul sezonului...

Fiindu-i ruşine de numele Sobel moştenit prin naştere, tânărul Sobel a fost înfiat de un prieten al tatălui său, un oarecare avocat Duma din Craiova.

L-am cunoscut prin anii 1935-1936; petrecându-mi vacanţa la Carmen-Sylva, am închiriat o cameră în vila tatălui său.

Era un tânăr la 27 de ani, fără nici o ocupaţie, care administra şi specula averea familiei. Prezentabil, ştia să intre pe sub pielea celor care îl interesau, după cum, insinuant fiind, ştia să creeze atmosferă în jurul lui; avea ca studii Conservatorul şi mai pretindea că este absolvent al Facultăţii de Medicină de la Graz - Austria.

Aflând cine sunt, m-a capacitat într-atât încât în urma deselor lui stăruinţe de a-i găsi o întrebuinţare la Radio, l-am numit "controlor muzical" pe lângă Direcţia Emisiunii Programelor [3], conform pregătirii sale, absolvent de Conservator.

Pe atunci se declara foarte fericit că l-am "căpătuit" şi - cu perfidia ce i-a fost demascată - căuta să demonstreze că-mi purta o deosebită afecţiune şi o"recunoştinţă veşnică".

În anul 1940, prin Legea Gruia se dispunea înlăturarea din instituţiile de stat a salariaţilor evrei.

[Lui] Mircea Sobel - evreu ca origine etnică, pe care îl numisem la Radio pentru că n-am făcut niciodată discriminări - cu ocazia aplicării legii de mai sus, personal i-am făcut un referat către Comitetul de Direcţie al Societăţii, [arătând]că nu intră în dispoziţiile acestei legi, întrucât tatăl său se creştinase, iar mama lui era româncă.

Forul competent, Consiliul de Administraţie, nu a ţinut seama de acest referat şi i-a desfăcut contractul de muncă, împreună cu alţi 3-4 salariaţi de origine iudaică.

Pe tot timpul acestei prigoane, [între] 1940-1944 a fost întreţinut de subsemnatul din veniturile mele personale şi lua masa zilnic la mine. A trăit suficient de comod şi fără grija existenţei de mâine.

După 23 august 1944, când s-au abrogat legile rasiale, s-a prezentat şi Mircea Sobel-Duma, pentru a fi reprimit ca salariat al Societăţii de Radiodifuziune.

L-am primit şi încadrat în funcţia de "controlor muzical" pe care a avut-o, după cum i-am încadrat şi pe ceilalţi salariaţi evrei în funcţiile deţinute anterior.

Mircea Sobel-Duma s-a considerat nedreptăţit de funcţia avută: întrucât pretindea că a suferit "fiind prigonit de burghezi" - uitând că a trăit şi a mâncat din buzunarul unui burghez - mi-a cerut să-l numesc în Corpul Medical al Societăţii.

I-am demonstrat că nu-l pot satisface întrucât numirea nu s-a putut face, conform legii, decât în funcţia avută; ca să poată fi numit "medic", ar fi trebuit să aibă dreptul de liberă practică a medicinii, prin recunoaşterea studiilor făcute în străinătate, condiţii pe care nu le îndeplinea pentru că nu practicase nici o zi medicina şi nici nu avea echivalarea studiilor.

Totodată, mi-a mai cerut să-i îngădui să ocupe vremelnic o cameră într-unul din imobilele din proprietatea Casei de Pensii a Societăţii din str. G-ral Manu, ceea ce i-am aprobat.

Nesatisfăcut însă de refuzul meu de a-l încadra într-un post de medic al Societăţii, pentru că nu puteam să dau sănătatea salariaţilor instituţiei pe mâna unuia care n-avea pregătire şi nici practică medicală, a pornit contra mea - binefăcătorul lui - o campanie de presă alimentată cu informaţii rău-voitoare, inventate sau denaturate, fapt pentru care l-am acţionat [în faţa] parchetului Tribunalului Ilfov din acea vreme.

În aceste condiţii, Sobel-Duma, care rapid se erijase şi în membru influent al Comitetului Salariaţilor, m-a atacat prin "cuvântarea" publicată în "Scânteia" din 25 ianuarie 1945 şi comentată de Ilie Zaharia, utilizând aceleaşi invective care constituiau sloganul campaniei de presă demarate din toamna lui 1944. ?...?

Am fost judecat şi condamnat la temniţă grea numai pentru "crimă contra păcii" prin aceea că în discursul inaugural din 2 noiembrie 1942 al postului nou de emisie Radio Moldova din capitala Moldovei, în calitatea mea de atunci de director general şi mandatar al guvernului, am arătat că misiunea postului nou înfiinţat este alături de viteaza armată română, care luptă eroic pentru dezrobirea pământului strămoşesc: BASARABIA.

Nici un alt cap de acuzare n-a mai fost emis contra subsemnatului.

Aceasta era însă atitudinea presei noi democratice: calomnia, injuria, insinuarea. Nu aveai însă cum s-o tragi la răspundere.

Toată această campanie de presă, întreţinută de indivizi certaţi cu morala, a avut ca efect arestarea şi internarea mea în lagărul Caracal la data de 11 martie 1945 - numai la cinci zile de la venirea la putere a lui Petre Groza cu un guvern de "largă concentrare democratică" - pentru că nu se găsise culpa care să aducă încadrarea mea în Legea nr. 197/1945, a "criminalilor de război".

Am fost internat în acest lagăr împreună cu alte câteva mii de cetăţeni până la 4 decembrie 1945, când am fost puşi în libertate pe bază de raţiuni politice internaţionale.

Abia în anul 1948 - modificându-se Legea nr. 197 cu introducerea unei noi crime, "crima contra păcii", după cum am arătat mai sus - fiind socotiţi culpabili în spiritul acestor noi dispoziţii, toţi acei care prin viu grai, prin radio sau scris s-au manifestat contra Rusiei sovietice, am fost arestaţi la 30 septembrie 1948.

Această lege prevedea în mod expres că infracţiunea să fie dedusă din "acte şi fapte" proprii. Totuşi, am fost judecat în anul 1950 [4] şi condamnat în puterea dispoziţiunilor ei, drept "criminal contra păcii", executând şase ani de temniţă grea, ieşind din detenţie la 23 iunie 1955 prin executarea pedepsei plus un supliment de şase luni, fiind reţinut peste termenul executării condamnării.

Ulterior, în urma conferinţei de la Geneva în anul 1955 a celor "trei mari" - Hruşciov, Eisenhower şi Churchill - când s-a hotărât, între altele, şi amnistierea "criminalilor de război şi contra păcii" - s-a abrogat Legea nr. 197/1945 - cu toate modificările ulterioare - şi s-a acordat amnistia pentru toţi cei care au fost condamnaţi pe baza acesteia, conform Decretului nr. 241 din 21 septembrie 1955.

Culpa care mi s-a adus - după cum am mai arătat - a fost aceea că la 2 noiembrie 1941 în discursul inaugural, cu ocazia instalării la Iaşi, în capitala Moldovei, a noului post emiţător Radio Moldova, am arătat că misiunea acestei staţii radiofonice este alături de viteaza armată română care se luptă pentru recucerirea pământului strămoşesc, Basarabia.

În faţa Curţii Criminale din Bucureşti - instanţă înfiinţată prin Legea nr. 197/1945 a "crimelor de război", care m-a judecat în primăvara anului 1950 - analizând culpa imputată în raport cu textul legii "crimelor contra păcii", am demonstrat că legiuitorul a decretat ca element component al crimei "acte şi fapte proprii".

Ori, discursul inaugural al subsemnatului ţinut la Iaşi cu ocazia inaugurării emiţătorului Radio Moldova nu îndeplinea condiţia esenţială a definiţiei "crimă contra păcii", pentru că n-a fost un "act propriu". Am vorbit în calitate de reprezentant al guvernului care mă mandatase pe considerentul că eram şi director general al instituţiei. Ca atare nu mă încadram în textul legii care cerea expres "acte şi fapte proprii".

În continuare - în concluziile puse - am evidenţiat că discursul a fost oficial şi nu personal, cum a fost de exemplu conferinţa pe care a ţinut-o la microfon, în anul 1943, marele scriitor Mihail Sadoveanu - la cererea acestuia - când l-am programat cu subiectul Nistrul, frontiera de veci a României cu ocazia comemorării Basarabiei, achitându-i şi un onorariu de cinci mii de lei.

Apoi adresându-mă Curţii am adăugat: "Mă uit în jurul meu - eram în boxa acuzaţilor atunci - şi nu-l văd pe dl Mihail Sadoveanu «criminal de război». Dl este vicepreşedinte al Marii Adunări Naţionale, iar Vasile Ionescu, în schimb, este «criminal contra păcii»".

La replica preşedintelui Curţii - Stavrescu - magistru vechi de carieră, fost procuror de Vlaşca şi în urmă preşedinte al Tribunalului Ilfov, secţia IV: "De ce aţi rămas totuşi director general al Radiodifuziunii pe timpul dictaturii mareşalului I. Antonescu?", i-am răspuns: "Aceeaşi raţiune care v-a determinat pe dv. să fiţi procuror la Tribunalul Vlaşca şi apoi preşedinte de secţie în Tribunalul Ilfov, m-a determinat şi pe mine să rămân director general sub dictatură. N-am făcut politica mea personală la microfon, după cum nu face nici actualul Director General al Radiodifuziunii decât politica dictată de regimul care este la putere."

După ce am analizat că legiuitorul, când a decretat prin lege, ca element principal component al infracţiunii, "acte şi fapte proprii", n-a înţeles să bage în puşcărie întreaga suflare românească. Prin apărarea pe care mi-am făcut-o, am demonstrat - în înţelesul textului legii - că nu au putut fi implicaţi:
- muncitorii care au contribuit la fabricarea puştilor, gloanţelor, tunurilor, obuzelor, tancurilor şi avioanelor, materiale care au fost folosite pe frontul sovietic, întrucât n-au fost "actele şi faptele lor proprii". Ei au fost obligaţi să muncească în industriile unde erau angajaţi, fiind militarizaţi şi supuşi vigorilor legilor militare în timp de război;
- personalul C.F.R. - de la acar la directorul general - toţi cei care au pregătit, asigurat şi transportat cele 5.000 de trenuri cu trupe, muniţii şi material de război contra Rusiei sovietice, n-au fost socotiţi criminali;
- 10.000 de telegrafişti care au transmis, prin fir sau fără fir, mesajul mareşalului Antonescu: "Ostaşi, ordon, treceţi Prutul!" n-au comis infracţiunea sus-amintită, pentru că n-a fost un "act şi fapt propriu" al lor.

După această analiză în drept şi fapt a legii în concordanţă cu faptele, am conchis adresându-mă Curţii ca ultim cuvânt: "Veţi intra în deliberare şi dacă veţi statornici că împlinirea datoriei de ieri, este socotită «crimă» astăzi, tot aşa mâine, împlinirea datoriei de astăzi va putea fi socotită crimă."

M-am înclinat respectuos în faţa instanţei şi am aşteptat în cazematele umede şi sumbre ale Jilavei verdictul, care n-a întârziat să vină:
"Temniţă grea 6 ani!"

Amintesc un amănunt hazliu: după încheierea dezbaterilor, miliţianul [din] escortă, transportându-mă din boxa acuzaţilor la arestul Tribunalului în vederea întemniţării, mi-a spus: "Bă! Bun papagal mai ai! I-ai făcut praf pe judecători!"

S-a înşelat bietul meu însoţitor! Curtea n-a ţinut seama de "papagalul" meu.

Note:
[1] Evenimentele de la 23 august 1944 sunt descrise succint în raportul de activitate susţinut de Vasile Ionescu în şedinţa Consiliului de Administraţie din 12 octombrie 1944, document reprodus integral de memorialist la finalul Capitolului 4. (Arhiva Societăţii Române de Radiodifuziune, dosar nr.14/1944).
[2] Vasile Ionescu a păstrat toate articolele denigratoare la adresa sa publicate de presa de orientare procomunistă şi pe care le-a transcris în continuare. Originalele respectivelor tipărituri se află în Arhiva Societăţii Române de Radiodifuziune, dosar nr. 108/1945; Arhiva CNSAS, P 359/4, f.146; 325; 329.
[3] Mircea Duma apare sub acest nume în statele de plată din septembrie 1936 ca angajat la Serviciul de control muzical al emisiunilor. A fost concediat din Radio pe data de 11 octombrie 1940 prin aplicarea legii nr. 183/9 august 1940 privind situaţia juridică a evreilor din România, fiind reprimit pe data de 8 septembrie 1944 (Arhiva Societăţii Române de Radiodifuziune, dosar nr. 42/1936).
[4] Acuzele făcute publice de oficiosul comunist "Scânteia" în 1945 au fost reluate în urma anchetei din 1950. Astfel, în fişa personală de anchetă, capitolul "Expunerea rezumativă a infracţiunii" era completat astfel:
- "a susţinut războiul antonescian pe calea undelor";
- "a persecutat pe salariaţii democraţi din Societatea de Radiodifuziune".
La capitolul "Caracterizări speciale asupra individului" Vasile Ionescu era prezentat "foarte violent, înverşunat duşman al regimului actual, manifestându-se pe faţă în acest sens." (Arhiva CNSAS, P 349/4, f. 40).
Şi într-o anchetă anterioară, din decembrie 1949, capetele de acuzare îşi aveau sorgintea în amintita campanie de presă:
- a fost simpatizant legionar şi al regimului antonescian;
- a fost membru fondator al societăţii româno-germane Inter-Radio;
- a interzis în "1945" - pe când era deja epurat din Radio! - difuzarea integrală a discursurilor Anei Pauker, Vasile Luca şi Avram Bunaciu;
- a împiedicat în 1944 crearea Sindicatului salariaţilor Societăţii Române de Radiodifuziune.


Ascultaţi un extras audio de pe CD-ul ce însoţeşte cartea, "Adevărul - crezul conduitei mele publice" (Înregistrare din 1974 cu Vasile Ionescu) aici (1,21 Mb)
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer