Fata care s-a jucat cu focul

A apărut în limba română al doilea volum al Trilogiei Millennium de Stieg Larsson: Fata care s-a jucat cu focul!

Cei care au citit primul volum, Bărbaţi care urăsc femeile, se reîntâlnesc cu personajele trilogiei, implicate într-o nouă aventură. Cei care nu l-au citit, pot începe liniştiţi şi cu volumul 2.

Trilogia a câştigat premiul Swedish Academy Award for Detective Novels şi constituie unul dintre evenimentele majore din lumea editorială europeană, înregistrând vânzări absolut fenomenale şi declanşând o adevărată isterie în rândul fanilor.

Formula succesului? Mister, intrigi şi suspans, toate sub patronajul unor personaje de excepţie: Lisbeth Salander, o hackeriţă genială cu trecut incert, capabilă să spargă cele mai încifrate coduri de calculator, şi Mikael Blomkvist, un jurnalist tenace şi seducător, de o inteligenţă sclipitoare şi un şarm pe măsură.

Nu există nevinovaţi. Ci diferite grade de responsabilitate.

Cei care au făcut deja cunoştinţă cu cei doi ştiu deja că vor avea parte de o lectură plină de adrenalină. Acţiune pe muchie de cuţit, schimbări bruşte de situaţie, personaje extreme în combinaţii uluitoare.

Lisbeth Salander constituie marea plăcere a acestei cărţi, un personaj fascinant cu un profil psihologic amplu şi complex. Lisbeth posedă o inteligenţă excepţională şi are darul de a-şi păstra o aură de mister foarte seducătoare. Fără să ştie, ameninţă să arunce în aer unul dintre cele mai importante secrete ale Securităţii şi, de data aceasta, este prinsă în capcană!

În acelaşi timp, Mikael Blomkvist, de la revista Millennium, a dat de un nou subiect fierbinte. Jurnalistul Dag Svensson şi prietena lui Mia Bergman au dovezi despre existenţa unei filiere de prostituţie care activează între Europa de Est şi Suedia şi care, mai mult, este muşamalizată de serviciile secrete. Prin urmare, multe dintre persoanele implicate în traficul cu femei au poziţii importante în societate.

Întâmplări din trecutul întunecat al lui Lisbeth Salander încep să iasă la iveală. Atunci când Dag şi Mia sunt brutal asasinaţi, bănuielile se îndreaptă spre Salander şi se declanşează o adevărată vânătoare a poliţiei. Salander se decide să pună capăt pentru totdeauna trecutului şi să-i pedepsească pe cei vinovaţi. Drumurile lui Blomkvist şi Salander se întretaie din nou.

Un bestseller absolut

În Franţa, trilogia a fost declarată cartea anului 2008, vânzând până la ora actuală peste 2 milioane de exemplare (s-au raportat în unele librării vânzări de 3.000 - 4.000 de exemplare/zi), în Italia s-au vândut 1,5 milioane, în Suedia - o ţară cu 9 milioane de locuitori - s-au raportat vânzări de 3 milioane de exemplare. În Danemarca, vânzarea celui de-al treilea volum a depăşit cu 200.000 de exemplare ultimul Harry Potter - ceea ce trebuie să recunoaştem că este un adevărat record.

Dar lucrurile nu se opresc aici. Cartea se află pe listele de bestseller în Japonia, Germania, Olanda, Spania, Australia, SUA.

Compania Yellow Bird a lansat la sfârşitul lunii februarie 2009 în Suedia ecranizarea primului volum din Trilogia Millennium de Stieg Larsson. Încasările filmului concurează cu cele înregistrate de Harry Potter. Versiunea cinematografică a fost cumpărată deja în Danemarca, Norvegia, Italia, Olanda, etc.

În Franţa, filmul Bărbaţi care urăsc femeile va deschide, pe 13 mai 2009, Festivalul de la Cannes.

Jurnalist suedez, Stieg Larsson a murit în 2004, în mod neaşteptat, în urma unei crize cardiace, la vârsta de 50 de ani, imediat după ce apucase să-i predea editorului său Millennium, o serie de trei romane, însumând 1.935 de pagini. Millennium a devenit între timp un fenomen editorial. În ţările nordice, "nici o carte în afară de Biblie nu a mai înregistrat astfel de vânzări!"

Zăcea legată pe un pat îngust, cu margini de oţel. Curelele de piele formau un fel de ham care o strângea peste piept. Era culcată pe spate. Mâinile erau legate de marginea patului, de o parte şi de cealaltă a trupului.

Renunţase de mult la încercările de a se elibera. Era trează, dar ţinea ochii închişi. Dacă ar fi deschis pleoapele, s-ar fi regăsit în beznă, singura sursă de lumină fiind dunga subţire care se prelingea pe sub uşă. Avea un gust rău în gură şi ar fi vrut să se spele pe dinţi.

O parte din conştiinţa ei spiona zgomotul de paşi, semn că el venea. Nu avea nicio idee cât de târziu era, dar simţea că era prea târziu ca s-o mai viziteze. O vibrare bruscă în metalul patului o făcu să deschidă ochii. Era ca şi cum undeva, în clădire, se pornise o maşinărie. După câteva secunde, n-a mai ştiut dacă îşi imagina doar, sau sunetul era real.

În minte, mai bifa o zi.

Era cea de a douăzeci şi treia zi în captivitate.

O mânca nasul şi răsuci capul, ca să şi-l frece de pernă. Era plină de sudoare. În odaie era înăbuşitor de cald. Era îmbrăcată într-o cămaşă de noapte simplă, care se răsucise. Mişcă şoldul şi reuşi s-o prindă între degetul mijlociu şi arătător şi s-o tragă, centimetru cu centimetru. Repetă operaţia cu cealaltă mână. Dar cămaşa rămânea mototolită sub spinare. Salteaua avea ghemotoace şi era incomodă. Izolarea totală făcea ca impresiile mărunte, pe care altfel nu le-ar fi băgat în seamă, să se amplifice exagerat. Curelele cu care era prinsă erau destul de largi ca să-şi poată schimba poziţia şi să se întoarcă pe o parte, dar era incomod, pentru că atunci trebuia să ţină o mână la spate şi braţul îi amorţea repede.

Nu-i era teamă. În schimb, în ea se aduna o furie tot mai mare.

În acelaşi timp, era chinuită de gânduri, care se transformau mereu în fantezii neplăcute despre ce i s-ar putea întâmpla. Ura neputinţa în care se afla. Oricât încerca să se concentreze pe alte idei, pentru a-şi trece timpul şi a uita situaţia prezentă, nesiguranţa se strecura înapoi. Atârna în jurul ei ca un nor de gaz otrăvitor, ameninţând să-i intre în pori şi să-i otrăvească existenţa. Descoperise că metoda cea mai bună pentru a ţine departe neliniştea era să fantazeze despre ceva, care să-i dea senzaţia propriei puteri. Închise ochii, imaginându-şi mirosul de benzină.

El se afla într-o maşină, cu geamul lateral lăsat. Ea s-a năpustit spre automobil, a aruncat pe geam benzina şi a aprins chibritul. A fost treabă de o secundă. Flăcările au ţâşnit pe dată. El se răsucea în chinuri, îi auzea strigătele de spaimă şi durere. Putea simţi duhoarea de carne arsă şi mirosul acru al plasticului şi căptuşelii de la scaunele care se carbonizau.


Probabil că aţipise, pentru că n-a auzit paşii, dar s-a trezit de îndată ce s-a deschis uşa. Lumina o orbea.

Totuşi, el venise.

Era înalt. Nu-i ştia vârsta, dar era adult. Avea păr roşu stufos, ochelari cu rame negre şi o bărbuţă rară. Mirosea a loţiune după ras.

Îi ura mirosul.

Stătea tăcut la picioarele patului, privind-o vreme îndelungată.

Îi ura tăcerea.

Chipul lui se afla în afara luminii care intra prin uşa deschisă, şi ea îi vedea doar silueta. Brusc, a început să-i vorbească. Avea o voce gravă şi clară, care accentua pedant fiecare cuvânt.

Îi ura vocea.

El spuse că e ziua ei de naştere şi voise să-i ureze la mulţi ani. Vocea nu era nici neprietenoasă, nici ironică. Era neutră. Ea bănui că zâmbea.

Îl ura.

El veni mai aproape şi înconjură patul, punându-i palma umedă pe frunte şi trecându-i degetele prin păr, într-un gest care fără îndoială voia să fie prietenos. Era cadoul pentru ziua ei de naştere.

Îi ura atingerea.


Îi vorbea. Vedea mişcarea gurii, dar nu lăsa sunetul vocii să-i pătrundă în ureche. Nu voia să-l asculte. Nu voia să-i răspundă. Îl auzi ridicând glasul. În voce se strecurase o notă de iritare, provocată de lipsa ei de răspuns. Îi vorbea despre încrederea reciprocă. După câteva minute, tăcu. Ea îi ignoră privirea. Apoi, el ridică din umeri şi începu să-i potrivească curelele de piele. Strânse hăţul din jurul pieptului, aplecându-se peste ea.

Ea se răsuci brusc pe stânga, se feri de el cât putu şi cât îi permiteau legăturile. Strânse genunchii la piept şi-l lovi tare în cap. Ţintise omuşorul şi-l atinse undeva, sub bărbie, dar el era pregătit şi îşi răsuci corpul, aşa că lovitura fu uşoară, abia perceptibilă. Încercă să lovească din nou, dar el se afla deja prea departe.

Îşi lăsă picioarele să cadă din nou pe pat.

Cearşaful alunecase pe duşumea. Cămaşa de noapte se ridicase mult deasupra şoldurilor.

El rămase nemişcat un lung moment, fără să spună o vorbă. Apoi, înconjură patul şi-i puse legătura la picioare. Încercă să şi le strângă, dar el îi prinse glezna şi trase cu cealaltă mână de genunchi, apoi îi legă piciorul cu o curea. După asta, trecu de cealaltă parte a patului şi-i prinse strâns şi celălalt picior.

Acum era cu totul lipsită de apărare.

Ridică de jos cearşaful, acoperind-o. O privi tăcut vreo două minute. Îi simţea excitarea, deşi el o ascundea, se silea să n-o arate. Cu siguranţă avea erecţie. Ştia că bărbatul voia să întindă mâna şi s-o atingă.

Dar acesta se întoarse şi plecă, trăgând uşa după el. Auzi cum o încuie cu cheia, deşi era inutil, căci nu putea părăsi patul.

Rămase nemişcată mai multe minute, privind dunga subţire de lumină de deasupra uşii. Apoi, se mişcă, încercând să simtă cât de strânse erau curelele. Putea să ridice un pic genunchii, dar imediat simţea frâul din jurul pieptului şi legăturile de la picioare. Se relaxă. Zăcea nemişcată şi privea în gol.

Aştepta. Visa la un bidon cu benzină şi un chibrit.

Îl vedea înecat în benzină. Simţea fizic în mână cutia de chibrituri. O scutură. Zuruia. Deschise cutia şi alese un chibrit. Îl auzi spunând ceva, dar lăsă vorbele să treacă pe lângă ea, fără să le priceapă înţelesul. Îi văzu expresia de pe chip, atunci când apropie băţul de cutie. Auzi frecuşul fosforului. Părea un tunet lung. Văzu aprinzându-se flacăra.

Zâmbi fără bucurie şi chipul i se înăspri.

Era noaptea când împlinise treisprezece ani.







Lisbeth Salander îşi coborî ochelarii de soare pe vârful nasului privind pe sub borurile pălăriei. Văzu femeia din camera 32 ieşind pe uşa laterală a hotelului şi îndreptându-se spre unul dintre şezlongurile cu dungi verzi şi albe de lângă piscină. Îşi ţinea privirea în pământ şi părea nesigură pe picioare.

Salander n-o văzuse până atunci decât de la distanţă. Părea să aibă în jur de 35 de ani, dar avea o înfăţişare care o făcea să pară de orice vârstă, între 25 şi 50 de ani. Avea părul închis la culoare, lung până la umeri, faţă prelungă şi trup împlinit, ca desprins dintr-un catalog de lenjerie intimă de damă. Femeia purta sandale, un bikini negru şi ochelari de soare cu lentile mov. Era americancă şi vorbea cu accent sudist. Avea şi o pălărie de soare galbenă, pe care o lăsă să cadă pe pământ, lângă şezlong, înainte de a-i face semn barmanului de la barul Ellei Carmichael.

Lisbeth Salander lăsă cartea pe genunchi şi luă o înghiţitură din paharul cu cafea, înainte de a se întinde după pachetul de ţigări. Fără a întoarce capul, îşi mută privirea spre linia orizontului. De la locul ei, de pe terasa piscinei, putea să întrezărească un colţ din Marea Caraibilor, între un pâlc de palmieri şi rododendronii de lângă zidul din faţa hotelului. Un pic mai departe zbura spre nord un vas cu pânze, pe drum către Saint Lucia sau spre Dominica. Şi mai departe încă, putea distinge contururile unui cargou cenuşiu, navigând spre Guyana sau spre una din ţările vecine. O briză uşoară lupta cu căldura amiezii, dar ea simţi totuşi o picătură de sudoare prelingându-se încet spre sprânceană. Lui Lisbeth Salander nu-i plăcea să se prăjească la soare. Îşi petrecuse zilele mai mult la umbră şi, în consecinţă, se plantă cu hotărâre la adăpostul acoperişului de pânză. Totuşi, era bronzată ca o alună. Era îmbrăcată într-un şort kaki şi un maiou negru.

Ascultă sunetele ciudate de steel drums (instrumente de percuţie neconvenţionale - cazane etc. - n. trad.) care se răspândeau din difuzorul de lângă bar. Nu fusese niciodată interesată de muzică şi nu putea să distingă între Sven-Ingvar şi Nick Cave, dar aceste steel drums o fascinau. Părea incredibil să poată cineva acorda un bidon de benzină şi încă şi mai incredibil ca bidonul să poată fi convins să scoată un ton controlabil, care să nu semene cu nici un alt sunet din lume. Îi păreau magice acele sunetele.

Brusc se simţi iritată şi îşi mută din nou privirea pe femeia care tocmai primise un pahar cu o băutură de culoarea portocalei.

Nu era problema lui Lisbeth Salander. Numai că nu putea înţelege de ce femeia mai rămânea acolo. De patru nopţi, de când sosise cuplul, Lisbeth Salander ascultase spectacolul de groază care se juca în odaia vecină. Auzise plânsete, voci agitate şi de câteva ori zgomot de palme. Bărbatul răspunzător de lovituri - Lisbeth presupunea că este soţul ei - avea în jur de 40 de ani. Avea păr negru, pieptănat demodat cu cărare la mijloc şi părea să se afle la Grenada în misiune de serviciu. În ce consta acest serviciu, Lisbeth Salander nu avea nicio idee, dar în fiecare dimineaţă bărbatul, corect îmbrăcat, cu cravată şi costum, îşi băuse cafeaua la barul hotelului, înainte de a-şi lua servieta şi a pleca cu taxiul.

Se întorcea la hotel după-amiaza târziu, făcea baie şi rămânea cu soţia la piscină. Obişnuiau să cineze împreună în ceea ce oricine ar fi considerat o tovărăşie plăcută şi plină de dragoste. Femeia bea poate un pahar sau două prea mult, dar ameţeala ei nu fusese niciodată stânjenitoare sau remarcată.

Scandalul din camera vecină debuta regulat între zece şi unsprezece seara, cam atunci când Lisbeth se urca în pat cu o carte despre misterele matematicii. Nu era vorba de maltratare gravă. După câte putuse să-şi dea seama Lisbeth prin pereţii odăii, era vorba de o ceartă care măcina încet şi istovitor. Noaptea precedentă, nu-şi putuse înfrâna curiozitatea şi ieşise pe balcon, ca să audă prin uşa întredeschisă despre ce era vorba. Mai mult de o oră, bărbatul străbătuse odaia cu paşi apăsaţi, recunoscând că este un nemernic care n-o merita. Iar şi iar îi repeta că probabil credea că-i un ipocrit. De fiecare dată, ea îi răspunsese că nu crede asta, încercând să-l liniştească. El devenise tot mai agitat, până ce începuse s-o zgâlţâie. În cele din urmă, femeia îi spusese ce-şi dorea el... da, eşti un ipocrit. Imediat, bărbatul luase mărturisirea ei forţată drept pretext pentru a o ataca, şi începuse să-i critice conduita şi caracterul. O numise curvă, cuvânt la care Lisbeth Salander ar fi ripostat, dacă acuzaţia i s-ar fi adresat ei. Dar nu despre asta era vorba acum, nu erau problemele ei personale şi în consecinţă îi era greu să se hotărască dacă ar trebui sau nu să acţioneze în vreun fel.

Lisbeth ascultase uimită acuzaţiile, reluate iar şi iar, care se transformară brusc în ceea ce părea să fie o pereche de palme. Tocmai se hotărâse să iasă pe culoar şi să spargă uşa vecinilor, când în odaie se lăsase tăcerea.

Acum, când o cerceta pe femeia de la marginea piscinei, putea să observe o vânătaie slabă pe umăr şi o zgârietură pe şold, dar nici o altă vătămare nu era evidentă.


În urmă cu nouă luni, Lisbeth Salander citise un articol într-un număr din Popular Science pe care cineva îl uitase pe aeroportul Leonardo da Vinci din Roma şi dintr-odată manifestase o fascinaţie incertă pentru un domeniu atât de obscur cum este astronomia sferică. Se simţise împinsă să facă o vizită la librăria universitară din Roma şi cumpărase câteva dintre cele mai importante lucrări în materie. Pentru a înţelege astronomia sferică, fusese însă obligată să intre în misterele şi mai complicate ale matematicii. În timpul călătoriilor din ultimele luni, vizitase regulat librării universitare, pentru a mai da şi de alte cărţi în materie.

Cel mai adesea, cărţile rămăseseră împachetate în geanta de voiaj şi studiile fuseseră nesistematice şi fără un ţel bine determinat, până în momentul în care nimerise în librăria universitară din Miami, de unde ieşise cu Dimensions in Mathematics de dr. L. C. Parnault (Harvard University, 1999). Găsise cartea chiar înainte de a pleca în Florida Keys şi a începe să cutreiere prin Antile.

Trecuse prin Guadelupa (două zile într-o gaură incredibilă), Dominica (plăcut şi deconectant, cinci zile), Barbados (24 de ore, într-un hotel american unde nu se simţise deloc bine-venită) şi Saint Lucia (nouă zile). La Saint Lucia ar fi putut rămâne mai mult, dacă nu s-ar fi certat cu un tânăr delincvent din partea locului cu idei înguste, care-şi avea cartierul general în barul hotelului de mâna a doua. Până la urmă, ea îşi pierduse răbdarea şi-i aruncase o cărămidă în cap, plătise nota şi luase un feribot cu destinaţia Saint George's, capitala Grenadei. Înainte de a se îmbarca, nu auzise niciodată despre acel loc.

Coborâse în Grenada sub o ploaie tropicală la orele zece, într-o dimineaţă de noiembrie. De la The Caribbean Traveller căpătase informaţia că Grenada era cunoscută ca Spice Island, insula mirodeniilor, şi că era una dintre cele mai mari producătoare de nucşoară. Insula avea 120 000 de locuitori, dar în jur de 200 000 de grenadini erau expatriaţi în SUA, Canada şi Anglia, ceea ce putea da o idee despre piaţa de muncă din patrie. Peisajul era muntos, în jurul unui vulcan stins, Grand Etang.


Din punct de vedere istoric, Grenada era una dintre numeroasele colonii britanice fără prea mare importanţă. În 1795, Grenada trezise atenţia oamenilor politici, după ce un fost sclav eliberat, pe nume Julian Fedon, inspirându-se din revoluţia franceză, pusese la cale o revoltă care obligase Coroana să trimită trupe pentru a măcelări, împuşca, spânzura şi mutila un mare număr de rebeli. Ceea ce zguduise regimul colonial fusese faptul că şi un număr de albi săraci se raliaseră revoltei lui Fedon, fără să respecte regulile etichetei sau să ţină seama de barierele rasiale. Răscoala fusese înfrântă, dar Fedon nu fusese niciodată prins, ci dispăruse în masivul muntos Grand Etang, unde devenise o legendă locală de proporţii robin-hoodiene.


Aproape cu două secole mai târziu, în 1979, avocatul Maurice Bishop pornise o nouă revoluţie care, conform ghidului turistic, era inspirată din the communist dictatorship in Cuba and Nicaragua, dar despre care Lisbeth Salander îşi făcuse o cu totul altă impresie atunci când l-a întâlnit pe Philip Campbell - profesor, bibliotecar şi predicator baptist - în a cărui "casă de oaspeţi" îşi închiriase o cameră în primele zile. Istoria putea fi rezumată spunând că Bishop fusese un conducător extrem de popular care dărâmase un dictator nebun şi pasionat în plus de fenomene OZN şi cheltuind o parte din modestul buget naţional pentru a vâna farfurii zburătoare. Bishop pledase pentru democraţie economică şi introdusese prima legiferare asupra egalităţii între sexe, înainte de a fi fost asasinat în 1983.

După asasinat, inclus în masacrarea a aproximativ 120 de oameni, inclusiv ministrul de externe, ministrul femeilor şi câţiva dintre şefii sindicali importanţi, SUA invadase ţara şi introdusese democraţia. Ca directă consecinţă pentru Grenada, asta însemnase creşterea şomajului de la şase la cincizeci de procente, iar comerţul cu cocaină redevenise cea mai importantă sursă de venituri. Philip Campbell clătinase din cap citind descrierea din ghidul lui Lisbeth şi îi dăduse sfaturi utile despre ce persoane şi ce cartiere era bine să evite după căderea întunericului.

În cazul lui Lisbeth Salander, astfel de sfaturi erau relativ inutile. Dar scăpase cu totul de pericolul de a face cunoştinţă cu criminalitatea Grenadei, îndrăgostindu-se de Grand Anse Beach, aflată imediat la sud de Saint George's, o plajă lungă de un kilometru şi jumătate şi puţin vizitată, unde putea să rătăcească ore în şir fără să fie nevoie să vorbească sau măcar să întâlnească vreo altă fiinţă umană. Se mutase la Keys, unul dintre puţinele hoteluri americane de pe Grand Anse şi locuia aici de şapte săptămâni, fără să facă altceva decât să colinde pe plajă şi să mănânce chinups, fructe locale care la gust aminteau de agrişele amare suedeze şi de care nu se putea sătura.

Era în afara sezonului şi doar o treime din camerele de la Keys Hotel erau ocupate. Singura problemă era că atât tihna, cât şi distratele ei studii de matematică erau brusc deranjate de teroarea discretă din odaia vecină.


Mikael Blomkvist ţinea degetul apăsat pe soneria de la uşa apartamentului lui Lisbeth Salander, de pe Lundagatan. Nu se aştepta ca ea să-i deschidă, dar îşi făcuse obiceiul să treacă prin faţa locuinţei ei de câteva ori pe lună, ca să cerceteze dacă se petrecuse vreo schimbare. Dacă privea prin fanta cutiei de scrisori (În Suedia există obiceiul ca scrisorile şi restul poştei să se aducă la fiecare apartament şi să se introducă printr-o fantă anume făcută în uşă - n. trad.), putea zări grămada de reclame. Era puţin trecut de zece seara şi prea întuneric ca să poată distinge cât de mult crescuse mormanul de la vizita precedentă.

O clipă rămase nehotărât pe scară, înainte de a se întoarce pe călcâie, plin de frustrare, pentru a părăsi clădirea. Merse cu pas liniştit până la apartamentul său, de pe strada Bellman, puse în priză filtrul de cafea şi deschise jurnalele de seară, în vreme ce privea buletinul de ştiri. Avea o dispoziţie mohorâtă şi se întreba pe unde s-o afla Lisbeth Salander. Simţea o nelinişte vagă, întrebându-se pentru a mia oară ce se întâmplase, de fapt.

Cu un an înainte, de Crăciun, o invitase pe Lisbeth Salander la cabana sa de la Sandhamn. Făcuseră plimbări lungi, discutând liniştit despre urmările întâmplărilor dramatice la care fuseseră părtaşi în anul care trecuse, atunci când Mikael trăise ceea ce considera acum drept o criză existenţială. Fusese condamnat pentru defăimare şi petrecuse câteva luni în închisoare, cariera sa de jurnalist fusese aruncată în noroi şi părăsise cu coada între picioare postul de editor coordonator al revistei Millennium. Şi, dintr-odată, totul se schimbase. Însărcinarea de a scrie o biografie a marelui industriaş Henrik Vanger, pe care el o considerase drept o terapie ridicol de bine plătită, se transformase pe neaşteptate într-o vânătoare disperată pe urmele unui ucigaş în serie, viclean şi necunoscut.

În timpul acestei vânători, o întâlnise pe Lisbeth Salander. Mikael pipăi distrat cicatricea uşoară pe care laţul ucigaşului i-o lăsase sub urechea stângă. Lisbeth nu numai că-l ajutase în urmărirea asasinului - practic îi salvase viaţa.

Iar şi iar îl uimise cu înzestrările ei extraordinare - memoria fotografică şi fenomenale cunoştinţe de informatică. Mikael se considera o persoană relativ competentă în materie, dar Lisbeth Salander mânuia computerele ca şi cum ar fi avut o legătură cu diavolul. Încet-încet, el îşi dăduse seama că fata era un hacker de talie mondială şi că, în clubul internaţional exclusivist care se ocupa cu activitatea informatică criminală la cel mai înalt nivel, ea era o legendă, deşi cunoscută doar sub pseudonimul de Wasp.

Capacitatea ei de a se plimba cum îi plăcea prin computerele altora îi dăduse lui Mikael materialul de care avea nevoie pentru a-şi transforma înfrângerea din Afacerea Wennerström, într-un bum mediatic care chiar şi acum, după un an, era obiectul unor anchete de poliţie internaţionale despre criminalitatea economică şi care îi dăduse prilejul de a se afla la intervale regulate în fotoliile televiziunii.

Cu un an în urmă, el trăise această experienţă cu o enormă satisfacţie - ca răzbunare şi reabilitare, după ce cunoscuse pragul cel mai de jos al meseriei de jurnalist. Dar satisfacţia îl părăsise repede. După câteva săptămâni, era obosit să răspundă la mereu aceleaşi întrebări ale jurnaliştilor şi ale poliţiei financiare. Îmi pare rău, dar nu pot vorbi despre sursele mele. Când un ziarist de la Azerbaidjan Times îşi dăduse osteneala de a veni până la Stockholm, doar pentru a-i pune aceleaşi întrebări idioate, se umpluse paharul. Mikael reduse numărul de interviuri la minimum şi, în ultimele luni, nu mai răspunse decât atunci când Fata de la TV 4 îl solicitase, şi asta doar atunci când ancheta intra într-o nouă fază.

Colaborarea lui Mikael cu Fata de la TV4 avea de altfel o cu totul altă dimensiune. Ea fusese prima jurnalistă care muşcase din momeala dezvăluirilor şi fără intervenţia ei în seara în care Millennium dăduse la iveală afacerea, nu era sigur că această poveste ar fi avut un asemenea impact. Abia pe urmă aflase Mikael că ea luptase cu dinţii şi cu ghearele ca să convingă redacţia să-i dea spaţiu de emisie. Existase o enormă împotrivire ca să-l scoată la lumină pe şmecherul de la Millennium şi, până în momentul în care ea intrase în emisie, nu se ştiuse sigur dacă bateria de avocaţi ai redacţiei vor lăsa să iasă la iveală toată istoria. Mai mulţi dintre colegii ei mai vârstnici erau de părere că, dacă nu avea dreptate, îşi rata cariera. Ea se încăpăţânase şi afacerea Wenneström devenise ştirea anului.

Fata de la TV4 urmărise subiectul în prima săptămână - căci fusese, de fapt, singurul reporter care aprofundase subiectul - dar, la un moment dat, înainte de Crăciun, Mikael observase că toate comentariile şi noile unghiuri asupra afacerii fuseseră trecute colegilor bărbaţi. Aproape de Anul Nou, Mikael aflase pe căi ocolite că fata fusese pur şi simplu dată la o parte, sub pretext că o afacere economică atât de importantă trebuia tratată de către reporterii economici serioşi şi nu de cine ştie ce gagicuţă din Gotland sau Bergslagen, sau de unde naiba venea ea. Data următoare când cei de la TV4 telefonaseră, rugându-l să facă un comentariu, Mikael le spusese clar că nu va răspunde pentru TV4, decât dacă ea îi va pune întrebările. Trecuseră câteva zile de tăcere îmbufnată, înainte ca "băieţii" de la TV4 să capituleze.

Scăderea interesului lui Mikael pentru afacerea Wennerström coincidea cu dispariţia lui Lisbeth Salander din viaţa lui. Nu înţelegea deloc ce se întâmplase. Se despărţiseră în ziua de Crăciun şi n-o întâlnise în zilele următoare. Târziu, în seara dinaintea ultimei zile a anului, o sunase, dar nu răspunsese.

În ajunul Revelionului, trecuse de două ori pe la ea, sunând la uşă. Prima oară, în apartament era lumină, dar ea nu i-a deschis. A doua oară, lumina era stinsă. În prima zi a anului, a încercat din nou s-o sune, fără să primească răspuns. Pe urmă, de a doua zi, i s-a răspuns că abonatul nu e disponibil.

A mai văzut-o de două ori în zilele următoare. Neputând s-o găsească la telefon, s-a dus la ea acasă la începutul lui ianuarie şi s-a aşezat pe trepte, în faţa apartamentului, ca să o aştepte. Avea o carte cu el şi a aşteptat-o cu încăpăţânare patru ore până a venit, puţin înainte de 11 seara. Avea în braţe o cutie de carton închisă la culoare şi s-a oprit brusc, când l-a văzut.
- Hei, Lisbeth, a salutat-o, închizând cartea.

Ea l-a privit cu chipul lipsit de expresie, fără urmă de căldură ori de prietenie în privire. Apoi, a păşit pe lângă el şi a vârât cheia în broască.
- Mă inviţi la o ceaşcă de cafea? a întrebat Mikael.

S-a întors spre el, vorbindu-i cu voce scăzută:
- Pleacă. Nu vreau să te mai văd.

Apoi, a închis uşa în nasul unui Mikael Blomkvist nespus de uimit, şi el a auzit-o încuind pe dinăuntru.

Data următoare când a mai văzut-o a fost doar cu trei zile mai târziu. Mersese cu metroul de la Slussen la T-Centralen şi când trenul s-a oprit la Gamla Stan, a privit pe fereastră şi a văzut-o afară pe peron, la numai doi metri de el. O descoperise exact în clipa în care se închideau uşile. Timp de cinci secunde ea a privit drept prin el, ca şi cum ar fi fost transparent, apoi s-a întors pe călcâie şi s-a depărtat, chiar când trenul a pornit.

Mesajul era clar. Lisbeth Salander nu voia să aibă de-a face cu Mikael Blomkvist. Îl ştersese din viaţa ei, la fel cum ar fi şters un fişier din computer, fără explicaţii. Îşi schimbase numărul de telefon şi nu răspundea la e-mail.

Mikael suspină, închise televizorul şi merse la fereastră, privind clădirea primăriei.

Se întrebă dacă nu greşea încăpăţânându-se să treacă la intervale egale prin faţa apartamentului ei. Atitudinea lui Mikael fusese totdeauna aceea că, dacă o femeie semnala aşa de limpede că nu voia să mai audă vorbindu-se despre el, atunci îşi vedea de drum. A nu respecta o asemenea decizie era în ochii lui o lipsă de consideraţie faţă de femeia respectivă.

Mikael şi Lisbeth se culcaseră împreună. Dar acest lucru se întâmplase la iniţiativa ei şi relaţia durase o jumătate de an. Dacă decizia ei era să termine istoria tot atât de neaşteptat cum o începuse, pentru Mikael era perfect. Era treaba ei să decidă. Lui Mikael nu-i venea greu să se vadă în rolul de "fost prieten" - dacă asta fusese -, dar felul în care Lisbeth rupsese total legătura îl lăsa perplex.

Nu fusese îndrăgostit de ea - erau atât de deosebiţi, cât pot să fie două fiinţe umane -, dar ţinea la ea şi avea o senzaţie cu totul neobişnuită de pierdere şi nostalgie după blestemata asta de fată complicată. Crezuse că prietenia era reciprocă. Pe scurt, se simţea ca un idiot.

Rămase vreme îndelungată la fereastră.

În cele din urmă, luă o decizie.

Dacă Lisbeth Salander îl detesta atât de profund, încât nici măcar nu putuse să-l salute, ultima dată când se văzuseră în metrou, atunci de bună seamă că prietenia lor se sfârşise şi ruptura era ireparabilă. De acum încolo, el nu va mai lua nicio iniţiativă pentru a o contacta.