Jurnal trist

[K. M. a distrus, necruţătoare, toate însemnările dintre 1909 - anul întoarcerii din Noua Zeelandă în Anglia - şi 1914. Fragmentul următor este tot ce-a mai rămas din "uriaşul jurnal de tânguiri". A fost scris în 1910, în timpul popasului în Bavaria care stă la originea primei ei cărţi: Într-o pensiune germană. Aluzii la suferinţele îndurate în Bavaria vor mai fi întâlnite in jurnalul ei din decembrie 1920.]

Iunie (1910). În sfârşit a trecut şi ziua asta plicticoasă; amurgul îşi cerne umbrele printre ramurile castanului, ude leoarcă. Cred că am răcit ieri, în timpul frumoasei, freneticei mele plimbări, pentru că azi mă simt bolnavă. Am început să lucrez, dar n-am fost în stare. Imaginează-ţi, să porţi în miez de iunie două perechi de ciorapi, două jachete, să ţii o sticlă de apă caldă la tălpi şi, cu toate astea, să dârdâi de frig... Bănuiesc că amărăciunea îmi dă fiori reci şi ameţeală. Să fii singură toată ziua, într-o casă unde orice ecou îţi sună străin şi să simţi în trup o tulburare care se răsfrânge asupra minţii e de ajuns pentru a te face să plăsmuieşti în închipuire tot felul de întâmplări urâte şi de chipuri respingătoare, pe care le izgoneşti doar ca să le vezi ivindu-se iarăşi, pe măsură ce amărăciunea se adânceşte. Vai! N-am să mă mai avânt desculţă în inima pădurii sălbatice! Cel puţin până nu mă mai obişnuiesc cu clima...

Singura imagine plăcută pe care o chem în minte este cea a bunicii, culcându-mă în pat, aducându-mi un castronaş cu lapte fierbinte şi pâine, stând în picioare, cu mâinile împreunate - degetul mare din stânga odihnind peste cel din dreapta - şi spunându-mi cu glasul ei drag: "Ei, puişor, aşa-i că-i mai bine?" Doamne, ce miracol de fericire ar fi! Să mă deştept puţin mai târziu descoperind-o cum îmi ridică plapuma, ca să constate dacă nu mi-s tălpile reci şi cum mi le înfăşoară într-o flaneluţă roz, mai moale decât blana pisicii... Vai! [1]

Duminică dimineaţa. Şi încă o duminică... Plouă iar - o ploaie deasă, persistentă, care te trage parcă după ea, de pe o zi pe alta. Aseară, când am terminat de scris, am coborât la cină, am luat câteva înghiţituri de supă, şi doctorul bătrân de lângă mine mi-a spus deodată: "Vă rog să vă duceţi la culcare, fără întârziere!" M-am supus ca un mieluşel şi am băut puţin lapte cald. A fost o noapte de chin. Când am simţit, în sfârşit, că se face ziuă, am aprins lumânarea, m-am uitat la ceas şi am văzut că era exact douăsprezece fără un sfert! Pe măsuţa de noapte se afla un tub cu veronal. Uitare... somn adânc... numai când te gândeşti! Dar n-am luat nici o pastilă. Acum sunt în picioare, îmbrăcată...

1914

[În februarie 1914, când au fost scrise paginile următoare, Katherine Mansfield şi cu mine locuiam la Paris, pe Rue de Tournon la nr. 32. Era cu neputinţă să câştigăm cât ne trebuia, aşa că m-am văzut nevoit să mă întorc la Londra, pentru a căuta de lucru.]

"O seninătate şi o tihnă irezistibile, de esenţă aproape mistică, şi totuşi neîndoielnic legate de condiţii materiale." (Jurnalul lui Dorothy Wordsworth)
Scrie Dorothy:
William (P-G.) se simte foarte bine,
Şi plin de bucurii - ştiţi doar cum vine -
Şoptind cu un trifoi şi-o gălbioară
Şi hoinărind întreaga zi de vară,
Aşa cum sigur că i se cuvine.
Căci dacă dânsul nu, atuncea cine
E mai sortit de pronia cerească
Să se desfete şi să huzurească?
Îşi ia micul dejun la ora şapte,
Apoi presează nişte frunze în ierbar,
La unsprezece un pahar cu lapte
Cu două turte coapte chiar de bucătar.
Se însoreşte prinzând fluturi în plasă
Până la unu când mergem la masă.
"Dumnezeu şi bucătarul sunt fiinţe minunate",
Râde William şi-nghite pe nerăsuflate.
(Uneori îmi vine chiar să plâng, vă spun,
Văzându-l cât e de-nţelept şi cât de bun!)
După aceea se aşază şi-mi citeşte
Până la ora patru, când ceaiul ni se serveşte
Şi cine-ar putea măcar gândi
Că William e-n stare a suferi
Citind o istorioară de copii
Cum Mary a lovit pisica
Sau Ernie-a pierdut găleţica.
Şi după asta face o plimbare
Ca să-şi stârnească pofta de mâncare,
Pentru masa de seară
Îmbelşugată ca la ţară.
La ora nouă-i adormit
În somn adânc, dar fără sforăit
Şi doarme dus, şi doarme neurnit...
Şi aşa ad lib [2]. Ce tip patriarhal!

Am de gând să-l citesc pe Goethe. În afară de câteva poeme, nu m-am adăpat până acum de la izvorul lui. Încep, fără întârziere, Poezie şi adevăr.

"Când toate s-au sfârşit, viaţa omului nu mai e decât, în cel mai bun caz, un copil îndărătnic cu care trebuie să te joci un pic şi să-i cânţi în strună, ca să-l domoleşti până adoarme - după aceea nu-ţi mai dă de furcă." (Temple [3])

Ăsta-i cântecul ce mă îmboldeşte să scriu - nu pentru ceea ce spune sau vrea să spună, ci pentru voioşia cu care-o spune.


Cu pruncul în braţe

"M-ai atinge când sunt cu pruncul în braţe?" Întrebarea nu e o simplă glumă. Schimbaţi-l pe "m-ai atinge" cu "Ai putea să mă atingi" şi devine tief, sehr tief [4]. Tocmai mă gândeam... că nu prea cutez să dau frâu liber gândurilor despre J., dorului de J. Şi mi-am spus: dac-aş avea un copil, m-aş juca acum cu el, şi m-aş pierde în el, şi l-aş dezmierda, şi l-aş face să râdă. Şi m-aş folosi de copil ca de o pavăză împotriva frământărilor celor mai adânci. Când aş simţi: "Nu, nu trebuie să mă mai gândesc; nu mai pot răbda, nu mai pot îndura!" aş sălta pruncul în braţe.

Cred că aşa se întâmplă cu toate, absolut toate femeile. Şi astfel se explică acel calm ciudat zugrăvit pe chipul mamelor tinere: pruncul din braţe le face să se simtă în siguranţă, apărate de orice tumult al sentimentelor nimicitoare. În acelaşi fel sunt apărate şi femeile care nu văd în bărbaţi decât "nişte copii". Şi acestea îşi umplu sufletul cu bărbaţii lor - îşi ghiftuiesc sufletul până ajung să nu mai simtă nimic altceva. Priviţi zâmbetul viclean, satisfăcut, al femeilor care spun: "Bărbaţii nu-s decât nişte copii."

"Nici unul dintre ei nu era îndeajuns de îndrăgostit de celălalt încât să-şi poată închipui că un venit de 350 lire pe an le-ar putea asigura bunăstarea." (Jane Austen în Elinor şi Edward [5]) "Dumnezeule mare!" spun eu.

M-am dus în camera lui J. şi am privit pe fereastră. Era seară, lumina scăzuse şi toate păreau estompate - ceasul amăgitor când oamenii îşi pierd conturul. M-am uitat la un om care străbătea strada în sus şi-n jos - arăta ca o gânganie urcând pe un perete - şi alţi câţiva bărbaţi, împingând un butoi, erau numai funduri şi picioare. În casa de peste drum, la o fereastră cu gratii de la parter, stătea o fetiţă brună, înfăşurată într-un şal cenuşiu, şi citea o carte. Avea părul despicat de o cărare la mijloc şi o faţă mică, ovală. Era fermecătoare, încadrată în chenarul ferestrei, cu albul sclipitor al cărţii în faţă. M-am simţit străbătută de o anumită ardoare spaniolă...

E ca şi cum Dumnezeu şi-ar deschide palma şi te-ar lăsa o clipă să ţopăi în ea, apoi ar încleşta-o brusc atât de strâns, încât nu poţi nici să mai strigi... Vântul e cumplit în noaptea asta. Sunt foarte ostenită, dar nu pot să mă duc la culcare. Nu pot nici dormi, nici mânca. Prea-s istovită.

"P. simţea în sânge morbul artei, acel morb miraculos, inexorabil, care preschimbă totul în pofida noastră; morbul ce nu şovăie niciodată să iscodească şi să scormonească materia pe care o transmută, dar pe care, netăgăduit, o va transfigura."

[La sfârşitul lui februarie 1914, am fost nevoiţi să ne întoarcem la Londra, nu cu mult mai mult decât îmbrăcămintea de pe noi. Câteva săptămâni am locuit într-un apartament mobilat din Beaufort Mansions, Chelsea. Fereastra din spate dădea spre un şantier forestier şi spre un cimitir.]

Un vis

6 martie. K. T. şi sora ei coborau pe o cărare străjuită într-o parte de un deal înalt şi mărginită în cealaltă de-o râpă adâncă. Atât de adâncă era râpa, încât bolovanii din fund scăparau ca nişte dinţi ascuţiţi şi colţuroşi. Sora era înspăimântată şi se agăţa de braţul ei tremurând şi plângând. Iar K. T. îşi înăbuşea groaza şi-i spunea: "Nu-i nimic. Nu-i absolut nimic." Avea un manşon mic din blană neagră, petrecut pe un braţ.

Deodată le-a venit în cale un car de război, ca acela din cartea de latină, tras de şase cai voinici, mânaţi de un gladiator cu o tichie lipită de ţeastă. Veneau în galop năvalnic dar gladiatorul era liniştit; un zâmbet mulţumit şi viclean îi schimonosea buzele. "Vai, K. T.! Vai, K. T.! mi-e teamă", hohotea sora. "Nu-i nimic. Nu-i absolut nimic", o dojenea K. T.

Dar în timp ce privea carul, s-a petrecut un lucru ciudat. Deşi caii alergau rupând pământul, nu se-ndreptau către ea şi soră-sa, ci goneau de-a-ndaratelea, iar gladiatorul zâmbea pe deplin împăcat. K. T. Îi ascundea faţa surioarei după manşonul ei negru. "Au plecat. S-au făcut nevăzuţi." Dar acum tropăitul asurzitor se auzea din spate, ca zăngănitul unei oştiri de călăreţi în armură. Mai tare, tot mai tare şi mai aproape, tot mai aproape, se auzea bubuitul. "Vai, K. T.! Vai, K. T.!", gemea surioara, dar K. T. îi închidea buzele, strângându-i doar braţul. Bubuitul venea peste ele - într-o clipă - acum!
Şi nu a trecut nimic decât un cal negru înalt, cât casa, cu un călăreţ calm şi întunecat, purtând o pălărie cu boruri largi; luneca pe lângă ele ca o corabie plutind pe ape întunecoase şi se lăsa cu gravitate în jos, pe deal. Vedenia era atât de îngrozitoare, încât K. T. ştia că visează. "Trebuie să mă trezesc numaidecât!" Şi se căznea să închidă ochii şi să alunge arătarea, dar n-o putea înlătura. Se căznea să ţipe, dar îşi simţea gura deschisă şi nici un sunet nu ieşea. Striga şi ţipa mut până când, în cele din urmă şi-a pipăit patul şi şi-a înălţat capul în bezna arzătoare a odăii de dormit.

Fereastra mea mă întâmpină azi cu o privelişte răscolitoare. Suflă un vânt năprasnic şi ploaia biciuieşte în geam. Pe şantierul cu lemne, de lângă cimitir, s-au adunat băltoace mari din care se înalţă aburi...

19 martie. Am visat Noua Zeelandă. Încântător.

20 martie. Am visat iarăşi Noua Zeelandă. E unul dintre cele mai dureroase vise. Se făcea că eram acolo şi nu mă lămuream ce-i cu biletul de întoarcere.

21 martie. Am călătorit cu două femei îmbrăcate în cafeniu. Una purta pe braţ un coş cu urzici, cealaltă un coş cu margarete. Amândouă aveau câte un copil pe care îl legaseră de propriul trup cu un şal zdrenţuit. Femei nevoiaşe dar îngrijite, cu părul lins şi împletit strâns. Îşi vorbeau pe deasupra capetelor noastre, în autobuz. Pe urmă, una scoase dintr-un buzunar lăbărţat o bucată de pâine şi o dădu copilului, iar cealaltă îşi desfăcu pieptarul şi-şi duse pruncul la sân. Şedeau legănându-şi genunchii şi aruncând priviri furişe prin autobuzul înţesat. Arătau aferate şi indiferente.

22 martie. Am fost cu B. C. la Albert Hall. Am ascultat un concert slab, plicticos. Dar în tot timpul ăsta m-am gândit că mă simt mai bine printre muzicieni decât printre oricare alţi oameni, şi că lor le aparţin cu adevărat. Un violonist (aflat la depărtare de mine) şi-a aplecat capul - părul lui semăna cu al lui G. Această asemănare mi-a stârnit gândul de mai sus, aşa cred. Ar trebui să pot scrie splendid despre muzicieni.

23 martie. Când sunt singură, mă simt întotdeauna mai mult sau mai puţin nefericită. Dacă n-ar fi J., aş trăi complet singură. Plouă; sunt răcită şi focul s-a stins în sobă. Vrăbiile piuie afară ca puii de găină. O, Doamne! piuitul lor îmi evocă o scenă cu totul şi cu totul diferită. Soare cald, ghemotoace de puf galben împleticindu-se prin iarbă şi Sheenan dându-mi un puişor minuscul, învelit într-o bucată de flanelă, ca să-l încălzesc la focul din bucătărie.

(Sheenan e modelul după care a fost creat Pat din Preludiu.)

24 martie. Ziua de naştere a mamei. La ora două am scris, apoi m-am ridicat şi m-am aşezat pe pervazul ferestrei, gândindu-mă la mama. Mi-ar plăcea s-o mai văd, să-i privesc cuta dintre sprâncene, să-i ascult glasul. Dar nu cred că într-adevăr o doresc. Amintirea pe care i-o păstrez e atât de întreagă încât n-aş vrea s-o tulbur.

(Şi n-a tulburat-o; Katherine Mansfield nu şi-a mai revăzut mama.)

Aseară, familia P. a cinat la noi. A fost monoton. Sunt plini de calităţi şi foarte agreabili, dar doamna P. e greoaie iar P. mă face să mă simt bătrână. Îi place tovărăşia mea numai pentru ceea ce eram odinioară, iar pe mine cea "normală" mă socoteşte anormal de aşezată şi cam lipsită de viaţă. Nu vreau să-i mai văd! Să dea Domnul!

Azi a ţâşnit o aşchie de soare.
Astă-noapte, râul curgea molcom, iar zidurile joase şi turnurile şi coşurile de pe malul celălalt se profilau negre pe fundalul nopţii. Mă gândesc la Paris şi la bani. Eu îmi trag seva numai din crepuscul.

25 martie. Azi am străbătut mile întregi împreună cu L. M. Şedeam în autobuz, discutam şi, din când în când, priveam afară şi vedeam peticele pătrate de grădină, cu frunzele ca nişte fluturi gata să-şi ia zborul. Ne-am întâlnit într-unul din locurile acelea supraaglomerate, Queen Anne Street, am luat-o pe o străduţă - o scurtătură binecunoscută nouă - şi-am mers una lângă alta, vorbind de zor. A zis: "Lasă-mă să-ţi leg voalul" şi m-am oprit; mi l-a legat şi am pornit din nou. În magazinul de ţesături s-a aplecat peste o perdea de mătase cu roşu şi negru. Era foarte palidă şi pălăria ei neagră părea enormă. Ţinea morţiş să-mi cumpere "lucrurile astea, pune mâna să simţi ce fine sunt!" Şi zâmbea şi abia vorbea din pricina oboselii.

26 martie. Crai nou la ora 18 şi nouă minute. (Eu însă nu l-am văzut.) Am luat împreună cu L. M. tramvaiul spre Clapham. L. M. a plecat pe la 9 seara, după ce m-a îmbrăcat. Când scap din mâinile ei, mă simt de parcă sunt împodobită cu ghirlande. Am petrecut o seară stupidă, ireală, la domnişoara R. Odăi frumoase, oameni frumoşi, cafele frumoase şi ţigări servite dintr-o cupă mare de argint. Plutea un fel de falsă atmosferă Meredith [6], A. R. are o faţă provocatoare, frumoasă, dar cam asta-i tot. Eram amărâtă. Nu găsesc nimic de spus femeilor "fermecătoare". Mă simt ca o pisică printre tigri. Doamnele, când s-au retras între ele, au discutat despre strigoi şi despre naşteri. Mă simt cumplit de nefericită în orice fel de tovărăşie, şi tăcerea...

27 martie. Îi scriu lui L. M. să vină. Întârzie mult. Toate par să plutească în suspensie, până şi păsările şi coşurile caselor. Tainic înfricoşate.

La plecare, L. M. n-a spus nici la revedere, şi-a luat tălpăşiţa şi p-aci ţi-e drumul. M-am plimbat pe străduţe strâmte; ploua cu stropi grei. Am trecut pe lângă nişte magazii de împachetat şi mirosul plăcut de lemn verde şi de talaj mi-a amintit de Wellington. Aproape că vedeam gaterul în faţa ochilor. Seara, familia C. şi papagalul care făcea acrobaţii pe sârmă.

28 martie. Mi-am făcut ordine printre haine. Florile de şofran din Battersea îmi amintesc de toamna bavareză. Pământul e jilav şi iarna pare să se mistuie, fire lungi şi verzi de iarbă ţâşnesc printre florile strivite. Păsările arată mai sălbatice decât fiarele cele mai primejdioase.

Cum ar fi o pădure de păsări sălbatice sau dacă s-ar "sălbătici" chiar păsările de aici? Vreau să fiu singură. Magnolia conspicua a înmugurit.

29 martie. Azi mă apuc să scriu o piesă.

30 martie. "Mi-e teamă, domnule Temple, că eşti prea psihologist." Pe urmă m-am dus şi am cumpărat şuncă.

31 martie. O dimineaţă încântătoare, dar cum ştiu că trebuie să mă duc să schimb cecurile la bancă şi să achit notele de plată, nu mă simt în stare de nimic şi sunt grozav de abătută. Viaţa e o treabă urâtă, iată un adevăr de netăgăduit. Când l-am auzit în parc pe G. discutând cu J. despre bunăstarea fizică şi despre petrecerile pe care le aşteaptă cu nerăbdare, aproape că am gemut. Şi sunt sigură că J. se poate amuza de minune într-o societate plăcută. Eu nu izbutesc. Ăsta-i un capitol încheiat pentru mine şi nu îi mai pot face faţă vreodată. Prefer de o mie de ori să mă reazem pe parapetul podului, să privesc bărcile şi oamenii indiferenţi, necunoscuţi, şi să simt adierea vântului. Da, urăsc societatea. Ideea piesei îmi pare azi cu totul neinteresantă.

1 aprilie. Încă o zi îngrozitoare. Nimic nu mă ajută sau nu m-ar putea ajuta în afara cuiva care ar şti să ghicească. Am ieşit să fac o plimbare şi m-am mai liniştit puţin privind nişte copii şi ascultând clipocitul râului ce amintea de talazurile mării care se înalţă.

2 aprilie. Din nou am început să dorm prost. M-am hotărât să rup tot ce-am scris până acum şi s-o pornesc de la capăt. Am convingerea că ăsta ar fi lucrul cel mai bun. Amărăciunea stăruie şi mă striveşte. De-aş putea, măcar o singură zi, să scriu cu vechea mea uşurinţă, blestemul s-ar risipi. Dar cazna asta continuă - închegarea înceată, greoaie, a ideilor şi apoi, dezlânarea, spulberarea aceloraşi idei chiar sub ochii mei şi în faţa deplinei mele neputinţe.

3 aprilie. Astă-seară m-am plimbat pe lângă râu şi am privit vaporaşele. Două dintre ele aveau pânze roşii şi unul albe. Pe vremea asta caldă, copacii îţi înmuguresc sub ochi. Pe castani s-au lăsat, asemenea unor păsări, boboci mari, albi şi, de jur împrejur, pomii sunt stropiţi cu frunzuliţe verzi. Lumea-i minunat de frumoasă! Scrisoarea către L. M. m-a costat un efort teribil. Într-un fel o socotesc pe L. M. că a intrat "pe linie moartă". Dar la fel îmi par şi toţi ceilalţi. Mi-e groază să mă simt împresurată de oameni. Nu i-aş putea suporta. Aş vrea să-mi petrec viaţa într-o barcă, avându-l pe J. ca soţ, şi un băieţaş ca fiu.

4 aprilie. Azi-dimineaţă, spre marea mea uşurare, am dobândit o victorie morală. Am ieşit în oraş având în pungă doi şilingi şi unsprezece pence, şi au rămas necheltuiţi. Cu toate astea, n-am trăit în viaţa mea o zi mai oribilă. Sunt extrem de singură. Nimic nu mi se pare vrednic de a fi scris în afara notaţiilor satirice. Când încerc să văd viaţa frumoasă, devin dulceagă. Şi, în acelaşi timp, mi-e atât de teamă ca în loc de satiră să nu scriu cumva o zeflemea superficială, întrucât condeiul şovăie şi refuză să se lase prins. Am luat masa cu familia C. şi cu D. După aceea am mers la Café Royal. Turma behăia şi noi îi ţineam anemic isonul. Am asistat la o gâlceavă. Femeia era cu spatele la mine, îşi ţinea braţele frânte din cot şi capul azvârlit înainte, ca o pasăre uriaşă.

5 aprilie. Nici o pasăre nu stă mai semeţ pe copac decât porumbelul. Pare aşezat acolo chiar de mâna Domnului. Cerul de un albastru mătăsos, tivit cu alb, şi soarele scânteiază printre frunzuliţe. Dar copilaşii, sfrijiţi şi cu spinarea gârbovă, m-au făcut să simt cum îmi slăbeşte un pic dragostea pentru divinitate.

6 aprilie. Am ieşit cu J. în căutarea unui magazin; dar ne-am pomenit pe Swan Walk şi ne-am plimbat în sus şi-n jos privind casele încântătoare şi perii înfloriţi în grădinile împrejmuite de grilaje verzi, cu porţi forjate. Ce mult mi-aş dori să am o căsuţă! Mintea mea brodează o sumedenie de visuri, dar nu găseşte nimic care să le lege sau să le închege. Ce simţământ stupid! X. M. pare să se evapore. Obiectiv, abia îmi mai aduc aminte de ea; subiectiv însă, e aceeaşi.

7 aprilie. În seara asta, bolta s-a despicat pentru a face loc asfinţitului. Tocmai când socoteam ziua împăturită şi sigilată în plic, s-a pornit o cascadă de petale cereşti, luminoase... Am stat dincolo de fereastra împroşcată de ploaie şi am privit, am privit până când nodul crâncen din piept mi s-a lichefiat şi s-a prefăcut într-un pârâiaş zglobiu, cu acelaşi susur de odinioară, şi atunci am băut cerul şi şopotul apei. Cine să hotărască între "las-o cum e" şi "fă-o cu orice preţ"? J. crede în forţa biciului: spune că bidiviul lui freamătă de vigoare, dar că se leneveşte şi face nazuri la perspectiva unui drum atât de lung. Eu simt că, atunci când calul meu nu porneşte de bunăvoie în galop săltăreţ, nu călăresc ci mă las târâtă, agăţată de coada lui. De pildă, azi... Dar în noaptea asta calul scoate foc pe nări.

Mai. Azi e duminică. Plouă firav şi păsările ciripesc. Miroase a mâncare şi cineva toacă varză.

Ah, de-ar fi azi marea zi de sărbătoare în care să pot scrie. Jinduiesc şi jinduiesc să scriu, dar cuvintele nu-mi vin. E un lucru ciudat. Când citesc ceva, Gorki de pildă, îmi dau seama că aş putea să i-o iau înainte...

Iulie... Apoi am întins mâna peste gard şi am bâjbâit după zăvor, pe urmă am încercat să-mi strecor mâna printre zăbrele. Bănuiesc că nimeni nu-ţi poate cere să escaladezi, mi-am spus, sau să te sui cu bicicleta pe partea asta, ca să te pomeneşti pe cealaltă parte într-o fântână...

Către Frumos. De ce să vii în noaptea asta când e atât de rece şi de cenuşiu, când norii atârnă pântecoşi şi albinele au ameţit în zbor?

17 august. Pur şi simplu nu pot să cred că a fost o vreme când eram nebună după Turgheniev. Ce poseur! Ce ipocrit! E-adevărat că a avut un talent extraordinar, dar nu mă pot opri să-mi spun ce excelent scenariu cinematografic s-ar scoate din În ajun.

30 august. Mâine plecăm în Cornwall, aşa cred. Mi-am recitit jurnalul. Spuneţi-mi, există un Dumnezeu? În noaptea asta mă simt bătrână. Ah, aş dori să am pe cineva care să mă iubească, să mă aline, să mă facă să nu mai gândesc.

[După ce am schimbat de două ori locuinţa în Chelsea şi am petrecut două săptămâni într-o mică vilă mobilată la Merryn în Cornwall, în septembrie 1914 am închiriat o casă urâtă la The Lee, lângă Missenden în Buckinghamshire, unde au fost scrise însemnările următoare.]

3 noiembrie. În noaptea asta, e o nemaipomenită lună plină. În faţa casei se întinde un câmp de napi, iar în spate, o pădurice ţepoasă, în care s-au aninat fâşii de cer sângeriu. Lângă uşa din spate, un copac bătrân, cu o frunză sau două, răzleţe, şi o lună cocoţată printre ramuri. Mă simt adânc fericită şi liberă. În noaptea asta o port în gând pe Colette Willy [7]. Mă simt eu însămi, trează, şi mă înalţ, mă înalţ de-am ajuns în vârful picioarelor, şi clocotesc de bucurie. E cu putinţă, oare, să te reînnoieşti?
Dragule, dragule Samuel Butler [8]! Aşteaptă numai: îţi fac cu prisosinţă dreptate. Mâine pe la 10,30 intru în acţiune.

Note:
1. Sora celebrului poet romantic englez William Wordsworth (1770-1850), cu care acesta a locuit împreună în Regiunea Lacurilor.
2. Ad libitum, "după plac" (lat.).
3. William Temple (1628-1699), om de stat şi literat englez. Secretarul său a fost Jonathan Swift, care l-a ajutat să-şi pregătească pentru publicare memoriile şi scrisorile.
4. "Adânc, foarte adânc" (germ.).
5. Roman al scriitoarei engleze Jane Austen (1775-1817).
6. George Meredith (1828-1909), scriitor englez; romanele sale descriu viaţa aristocraţiei engleze din epoca victoriană.
7. Sidonie Gabrielle Colette (1873-1954), romancieră franceză. Willy este pseudonimul primului ei soţ în colaborare cu care a publicat romanele de început.
8. Samuel Butler (1845-1902), romancier şi eseist englez, critic al instituţiilor şi ipocriziei victoriene.