Monştri plini de speranţă

Romanul Monştri plini de speranţă este un adevărat tur de forţă - unul în care Albert Einstein ironizează cu nonşalanţă un amfiteatru plin cu nazişti, iar Wittgenstein este un oaspete excentric al unei petreceri tipic englezeşti. Este o frumoasă poveste de dragoste între Max, un tânăr student englez, specializat în fizică şi biologie, şi Eleanor, antropolog german cu origini evreieşti.

Destinul tumultos al celor doi se intersectează cu evenimente majore ale secolului al XX-lea (al Doilea Război Mondial, dictatura lui Stalin, războiul civil din Spania etc.) şi cu descoperirea unora dintre cele mai răsunătoare teorii ştiinţifice (teoria psihanalitică, teoria relativităţii, inventarea bombei atomice).

Roman complex, cu o tramă narativă sofisticată, Monştri plini de speranţă surprinde reacţiile umane în faţa violenţei istoriei. Nicholas Mosley scrie un adevărat roman al ideilor, în care atmosfera analizelor savante se împleteşte cu o pasionantă poveste de iubire.

Nicholas Mosley este descendentul unei vechi familii aristocratice englezeşti. El este fiul lui Oswald Mosley şi al Cynthiei Curzon, fiica Marchizului Curzon de Kedleston, vicerege al Indiei. Tatăl său este fondatorul Uniunii Fasciste Britanice şi a fost cunoscut drept unul dintre cei mai aprigi susţinători ai lui Hitler şi Mussolini.

Scriitorul îşi va face studiile la Eton şi la Oxford, iar în timpul celui de-al Doilea Război Mondial va fi detaşat în Italia şi va primi Crucea Militară pentru curaj în luptă. Mai târziu, Nicholas Mosley va critica aspru preferinţele politice ale tatălui său, în biografiile dedicate de el istoriei familiei Mosley. A publicat treisprezece romane, iar în 1990 a obţinut Whitbread Prize pentru romanul Monştri plini de speranţă.

Un roman ambiguu. Scris contrapunctic. Cu, aparent, doar două personaje care înlănţuie narativ povestea prin experienţele lor personale. Dar un text care cuprinde tot ce se poate zugrăvi despre o epocă - tumultuoşii ani ai secolului al XX-lea - comunism, lupte politice şi de idei, curente, noile teorii psihanalitice, filosofie, ştiinţă etc.

Un roman curajos şi ambiţios, în egală măsură, despre care s-a spus că foloseşte şi inventariază aproape fiecare idee majoră, orice eveniment politic semnificativ al epocii, pînă la a risca să rămînă în mintea cititorilor ca un roman de idei, numit şi categorisit "a virtual intelectual anthology of the 20^th century, in fictional form." Şi este, într-adevăr un roman de idei în exces, foarte complicat şi sofisticat, ce foloseşte totul, de la mister şi suspans până la neconvenţionale experienţe sexuale, într-un stil profund, dureros, uneori devenind poate prea interogativ, dar salvat prin ironie şi umor.

Dincolo de asta, Monştri plini de speranţă este o carte despre miracole şi coincidenţe. De fapt, miracole sau coincidenţe? Despre două destine împletite frumos, deşi aparent imposibil: ei sunt la începutul romanului Max şi Eleanor - un tînăr englez şi o evreică-nemţoaică -, care încep o relaţie imposibilă social, ce se transformă într-o dragoste pentru toată viaţa. Deveniţi apoi tânărul fizician şi cercetătoarea antropolog, umblă din Rusia lui Stalin, Germania lui Hitler, până la Los Almos, şi se urmăresc unul pe altul prin lume, trăindu-şi şi povestindu-şi unul altuia experienţele şi experimentele care coincid cu mişcările epocii. Sunt monştri pentru că sunt speciali, un fel de mutaţie a naturii, ca o nouă specie apărută accidental care poate fi speranţa salvării genetice. De altfel, metaforic, romanul se bazează pe cunoscuta teorie a geneticianului Richard Goldschmidt (1878-1958) care a şi impus termenul "hopeful monsters" în biologia genetică.

Iar din cînd în când apar personaje reale, autentice, în povestea cărţii, mărturii tăcute ale epocii zugrăvite, nişte flash-back-uri care sparg din cînd în când povestea pentru a-l duce pe cititor într-o lume unde ideile sunt şi ele personaje: un Albert Einstein care vorbeşte într-o sală plină de nazişti, un Ludwig Wittgenstein stângaci aflat la o petrecere englezească.

Pe scurt, o poveste de dragoste şi noi perspective asupra unui secol tumultuos şi contradictoriu pe care Nicholas Mosley îl ajută prin cartea sa să ni se dezvăluie.

Tata şedea uitându-se la colţul tavanului. M-am gândit: dar e bine, e bine, chiar dacă există lucruri pe care nu le înţelegi şi nu poţi spune: nu asta m-ai învăţat?

În cele din urmă, tânărului i s-a făcut un pat în camera de zi; fata urma să doarmă pe jos, în camera mea.

Într-adevăr, cândva, în cursul nopţii, au fost oameni care au venit şi au bătut la uşa noastră; l-am auzit pe tata ducându-se să deschidă; după un timp, cei care bătuseră au plecat. Tata le spusese că în locuinţă nu se afla nimeni, în afara familiei şi a servitorilor; putea garanta aceasta cu autoritatea poziţiei sale la universitate. Eu eram în pat, cu fata întinsă alături, pe o saltea pusă pe jos. M-am gândit: ei bine, ce e de înţeles de-aici? Ce înseamnă adevărul? Ce înseamă autoritatea? Ce înseamnă grija faţă de alţii, în lumea aceasta singuratică a dirijabilului nostru?

La o zi sau două după aceste întâmplări, cred, revoluţia extremiştilor de stânga, care fierbea înăbuşit, a dat în clocot la Berlin; era cea de a doua săptămână din ianuarie 1919. Izbucnirea aripii stângi îi scosese la lumină pe extremiştii de dreapta; pe străzi umblau găşti cu şepci şi costume închise la culoare; găşti în uniforme improvizate care zdrăngăneau de colo-colo cu camioanele. Din toate astea, am văzut relativ puţin; timp de o săptămână, nu mi s-a dat voie să ies din casă. Stăteam la fereastră şi priveam în jos. Ceea ce am înţeles vag la momentul acela şi mai în detaliu ulterior era că extremiştii de stânga, sau Spartaciştii, cum li se spunea, îşi făcuseră apariţia cu puşti şi mitraliere; atacaseră şi puseseră stăpânire pe trei sau patru redacţii de ziare (pentru mintea mea de copil, lucrul acesta trebuie să fi părut normal, pentru că vedeam în activitatea lor ceva legat de trântitul ziarelor pe masă). Se auziseră împuşcături răzleţe, muriseră câteva sute de oameni şi avusese loc o tentativă eşuată de asediere a guvernului. Fuseseră ocupate gările şi sediul telegrafului. Dar toate acestea se făceau nu atât de către muncitori, cât de cei care declaraseră că ar trebui făcute de muncitori - în conformitate cu legile de fier ale istoriei. Majoritatea muncitorilor rămâneau acasă. Şi găştile de extremă dreaptă făceau câte o pauză cu camioanele lor zgomotoase ca să se retragă în câte o pivniţă, la bere - şi poate în aşteptarea momentului când vor putea ieşi din nou, ca să se ocupe de extremiştii de stânga, care, în cele din urmă, trebuiau să iasă din redacţiile ziarelor, unde nici măcar bere nu băuseră.

Uneori auzeam zgomotul împuşcăturilor pe străzi; alteori vedeam camioane trecând cu oameni agăţaţi de ele ca nişte cleşti de crab. O dată a trecut o coloană de oameni cu pancarte conţinând lozinci, care strigau: "Afară! Afară!" Mai târziu a trecut o coloană cu pancarte conţinând lozinci ale părţii adverse, iar oamenii strigau: "Afară!" M-am întrebat: dar unde sunt oamenii care mor pe străzi? Sau sunt ţinuţi ca un scor, ca la un joc de cărţi.

Tata a rămas în casă câteva zile, pe urmă a fost nevoie de el la universitate. Tânărul şi fata se mutaseră în altă ascunzătoare. Unii dintre prietenii mamei veneau din când în când la uşă şi urmau consultări şoptite pe hol; stăteau puţin pe scaunul pe care stătuse Rosa Luxemburg. Mă gândeam: sunt ca nişte titirezi pe care i-a învârtit Rosa Luxemburg şi care acum se rotesc din ce în ce mai lent.

O dată pe zi, Magda, Helga sau mama ieşeau să încerce să găsească de mâncare; erau nevoite să stea la cozi pe străzi, unde se auzea zgomotul împuşcăturilor. Când se întorceau, se odihneau pe scaunul din hol şi noi ne adunam împrejur. Mă gândeam: poate titirezii sunt învârtiţi mai departe de zgomotul împuşcăturilor.

Am încercat să vorbesc cu mama. Stătea cu spatele la mine, la biroul din camera de zi sau la masa din bucătărie. O întrebam:
- Dar ce se întâmplă?
- Nu va fi o înfrângere. Va fi o victorie, îmi spunea ea.
- Dar unde e Rosa Luxemburg?
- Se ascunde.
- Cum va fi o victorie?
- În cele din urmă, va fi o victorie.

Mi-o imaginam pe Rosa Luxemburg stând ghemuită ca un pui de uliu pe raftul de sus al debaralei cuiva.

Apoi a venit o seară când agitaţia de la uşa apartamentului nostru a fost mai mare decât de obicei. Tata venise acasă; s-a dus să vadă ce se petrece. Eu am rămas în camera mea. Era o vreme când stăteam des singură, în camera mea; îmi făceam planuri: dacă veneau găştile de pe străzi după mine, puteam să ies pe geam, până în curtea de lumină din centrul clădirii. Dar după aceea ce mai puteam face, să zbor peste acoperişuri? În seara cu pricina, după agitaţia mai intensă decât de obicei de la uşa noastră, nu s-a mai auzit decât tata, care îi vorbea încet mamei şi mama, care plângea; apoi mama a început să scoată un sunet, parcă urla. Am ieşit din cameră, pe coridor. Mama şedea pe un scaun în hol şi tata stătea în picioare, aplecat deasupra ei. Mama îl lovea cu pumnii. Am întrebat, aşa cum întrebam de atâtea ori:
- Ce s-a întâmplat?
- Au găsit-o pe Rosa Luxemburg, mi-a spus tata.
- Şi au omorât-o, a spus mama.
- Hai la culcare, a spus tata.
- Tu ai omorât-o! i-a spus mama tatei.

M-am gândit: adică vrei să spui că gândurile tatei, ca nişte săgeţi, au dat ocol universului...
- Tu du-te la culcare, a spus tata.

Am întrebat:
- Eu?
- Da, a zis tata.

M-am gândit: dar eu nu cred că tu ai omorât-o!

Tata a rămas treaz, alături de mama, aproape toată noaptea. Avea momente când se calma; avea momente când plângea şi ţipa. Parcă nimic din ce-i spunea tata nu avea nicio importanţă pentru ea. Stăteam în camera mea şi ascultam. M-am gândit: vrei să spui că mama nu vrea să vadă ce a făcut ea însăşi?

A doua zi de dimineaţă au început să apară detalii despre ceea ce i se întâmplase - sau ce credeau oamenii că trebuie să i se fi întâmplat - Rosei Luxemburg. Fusese găsită ascunzându-se la cineva acasă de către una dintre găştile de dreapta care băteau străzile; fusese dusă la Hotel Eden pentru a fi interogată; apoi gaşca spusese că o va preda poliţiei. La ieşirea din hotel, fusese lovită în cap cu patul unei puşti; fusese înghesuită în maşină, pe jumătate moartă. În maşină, fusese probabil împuşcată şi cadavrul aruncat într-un canal. Versiunea oficială era că, pe drumul spre secţia de poliţie, maşina fusese oprită de o gloată şi Rosa Luxemburg fusese dată jos cu forţa şi linşată. Nimeni nu se ostenea să creadă. Dar odată cu moartea ei, revoluţia era practic încheiată. Trupul ei a fost recuperat câteva luni mai târziu din canal. Unii dintre discipolii ei au continuat să îşi închipuie că trebuia să mai fie în viaţă şi că întreaga poveste era doar un truc, ca să o ajute să rămână la adăpost, de unde urma să reapară într-o zi. Tata i-a spus mamei:
- Într-un fel, să ştii că poate fi adevărat.
- În ce fel? a întrebat mama.
- Ea a ştiut întotdeauna că genul ăsta de revoluţie n-are să reuşească. Acum poate deveni un simbol, a spus tata.
- Tu şi simbolurile tale! a zis mama.
- În mod inconştient, e posibil să fi ştiut, a spus tata.
- Nu vreau să aud de inconştientul tău! a spus mama.

Mama stătea des pe scaunul din hol, unde stătuse Rosa Luxemburg. Mă gândeam: o aşteaptă pe Rosa Luxemburg să dea ocol universului, să se întoarcă şi să intre pe uşa aia.

Ceva mai târziu în iarna aceea, tata şi-a luat obiceiul de a face plimbări lungi de unul singur; pe străzi nu mai erau civili cu puşti; din când în când, mai erau soldaţi. Mă gândeam: tata încearcă să găsească o cale de ieşire din încurcătură, oricare va fi fiind ea.

O vreme, mama a stat mult în pat. Stătea întinsă pe spate, cu mâinile deasupra aşternuturilor şi cu degetele împletite, ca şi cum ar fi bâjbâit printr-un grilaj. Uneori stăteam cu ea. Aş fi vrut să-i spun: e bine! Şi pe urmă: dar nu eşti acolo unde ai vrea să fii şi aşa cum ai vrea să fii? O dată mi-a spus:
- Tatăl tău e un om bun. Îmi pare foarte rău!

Aş fi vrut să o întreb: de ce-ţi pare rău? Mi-a spus:
-Ştii, Rosa Luxemburg i-a fost foarte recunoscătoare tatălui tău. În seara aceea, când au rămas cei doi studenţi la noi acasă.
- Şi de ce nu spui aşa? am întrebat.
- Tatăl tău nu m-a iubit niciodată. Pe tine te iubeşte, mi-a spus ea.

M-am gândit: sunteţi blocaţi, sunteţi toţi legaţi, ca rudele tale de la ţară: nu vrei să te faci iubită!

Când a venit primăvara - făceam iar lecţii cu dra Henne; mama începuse să iasă şi să lucreze la cantina săracilor dintr-unul dintre cele mai sărace cartiere ale Berlinului - când a venit primăvara, tata a început să mă ia uneori în plimbările lui. Mergeam prin Tiergarten; băgam capul la Grădina Zoologică, unde erau câteva animale triste, în cuşti; pe neaşteptate, străzile s-au umplut de flori. M-am gândit: sigur că o să ieşim din încurcătură!

Punctul culminant al plimbărilor cu tata era să mergem şi să luăm ceaiul la Hotel Adlon - locul de întâlnire al berlinezilor bogaţi şi cosmopoliţi, dar şi al ofiţerilor francezi, englezi şi americani din Comisia Aliată care supravegeau punerea în practică a termenilor tratatului de pace în Germania. Ofiţerii aceştia aliaţi erau eleganţi şi molatici; aveau centuri şi cizme lucioase şi până şi părul le părea lustruit; stăteau în grupuri şi speram că văd ceva ce are să se întoarcă precum ghiulelele asupra capetelor lor. Când şi când, li se alăturau unul sau doi dintre colegii lor prusaci, eleganţi cam în acelaşi fel, doar că părul lor, ca şi al tatei, era periat în sus la spate şi le dădea aerul că ar putea ţâşni ca nişte rachete. Dar erau la hotel şi grupuri dintr-un fel pe care nu-l mai văzusem până atunci: aceştia erau bărbaţi scunzi, cu chipuri aproape portocalii, parcă prea mari pentru hainele de pe ei; erau ca nişte picături de ulei sau de unsoare pe punctul de a atinge o suprafaţă şi de a se întinde. Stăteau la mese, cu chipurile spre interior; cu ei erau femei dintr-un fel pe care, de asemenea, nu-l mai văzusem până atunci: mai tinere, sau, cel puţin, erau machiate ca să pară mai tinere decât bărbaţii, stăteau cocoţate pe braţele fotoliilor, fumau ţigări şi bâţâiau din picioarele încălţate cu pantofi ascuţiţi. Era ca şi cum erau gata să înţepe suprafaţa bărbaţilor, făcând să se întindă uleiul sau unsoarea.

Tata şi cu mine rămâneam în prag şi vedeam toată scena. Printre grupuri şi în jurul lor roiau chelneri, care erau tineri curaţi şi fercheşi, ce ţineau în echilibru tăvi pe vârfurile degetelor; purtau sacouri scurte şi pantaloni strâmţi; erau ca nişte acrobaţi sau ca bilele într-un joc de bagatelle. Şi iată-ne, pe mine şi pe tata, aterizaţi pe această planetă stranie, cu dirijabilul nostru.

Ne aşezam la masă şi comandam ceai. Femeile cocoţate pe braţele fotoliilor încercau să sufle colaci de fum; bărbaţii cu capetele adunate laolaltă erau ca băşicile pe suprafaţa unui ceaun. Din când în când, câte unul dintre ofiţerii francezi, englezi, americani sau prusaci se uita fără nici o expresie la bărbaţii şi femeile din jurul mesei; apoi striga ceva unui chelner care trecea ducând o tavă, şi el şi chelnerul râdeau şi stăteau de vorbă. Într-o zi i-am spus tatei:
- Cum se poate să porţi un război şi pe urmă să fii prieten cu cei cu care te-ai luptat?
- Oamenilor le cam plac războaiele; dar la un moment dat se satură de ele, mi-a răspuns tata.
- Şi nu mai sunt în stare să se uite la ce au făcut? am zis.
- Exact, a zis tata.

Un chelner anume, cu păr blond şi lins, se învârtea de colo-colo şi părea să fie ţinta atenţiei ofiţerilor. M-am gândit: are o aură specială, ca şi cum ar fi stat în preajma Rosei Luxemburg. I-am spus tatei:
- Ce s-a întâmplat cu teoria aceea a profesorului Einstein, cea care spunea că, oricât de departe ai încerca să vezi, până la urmă dai tot peste ceafa ta?
- E interesant că ai pomenit-o, a spus tata. Se crede că s-a găsit o modalitate de a confirma sau infirma teoria. Englezii trimit expediţii în America de Sud şi în Africa...

Una dintre femeile care stăteau cocoţate pe braţele fotoliilor la o masă de lângă noi se prăvălise pe spate, în poala unuia dintre bărbaţi, care arăta ca o picătură de ulei. Acum dădea din picioare în aer. Scrumul de la trabucul bărbatului i-a căzut pe rochie; l-a scuturat cu mâna şi mi s-a părut că se preface că o arsese. Tata spunea:
- În punctele acestea, va avea loc o eclipsă totală de soare. Expediţiile duc cu ele telescoape şi instrumente cu care vor descoperi ce se întâmplă atunci când lumina unei stele îndepărtate trece la mică distanţă de soare. În mod normal, lumina unei astfel de stele nu este vizibilă, din cauza strălucirii soarelui, dar dacă e eclipsă totală...

Femeia care stătea în poala bărbatului cu trabucul apucase o bucată de rochie şi se uita la el cu reproş. Pe urmă, i-a băgat o mână în interiorul sacoului, i-a scos portmoneul şi s-a uitat în el. Bărbatul părea să nu-i dea nici o atenţie; trăgea liniştit din trabuc. Tata spunea:
- Printr-o extraordinară coincidenţă, chiar în momentul eclipsei totale, o stea din aceasta, strălucitoare, se va afla chiar în spatele soarelui...

Câţiva dintre ofiţerii aliaţi şi prusaci se uitau de sus la bărbatul şi femeia din fotoliu. Femeia scotea bani din portmoneul bărbatului; apoi s-a aplecat şi l-a sărutat pe frunte. După care a ridicat privirea către ofiţerii aliaţi şi prusaci. Unul dintre ei a întors ochii şi mi s-a părut că a scuipat uşor, ca atunci când ai un fir de tutun pe limbă. Femeia care luase banii a scos limba la el. M-am întrebat: oare cum se face că bărbatul care e ca o picătură de unsoare n-o bagă în seamă? Tata spunea:
- Şi astfel se va vedea, din observaţiile înregistrate de instrumente, dacă, atunci când trece prin apropierea soarelui, lumina stelei e arcuită, curbă sau altfel. Se va şti din calcule unde exact în spatele soarelui se află steaua şi, din observaţii, unde pare să fie...

Tata s-a întrerupt. Acum urmărea şi el ce se petrecea între femeia şi bărbatul din fotoliu şi ofiţerii aliaţi şi prusaci. Am spus:
- Te ascult.
- Dar cum vor fi făcut calculele, dacă nu tot prin observaţii? a spus tata.
- Poftim? am zis.
- Unde eram? a zis tata.

Femeia se dădea jos din poala bărbatului din fotoliu. Ofiţerii aliaţi şi prusaci se îndepărtau. M-am întrebat dacă era bine să discut despre scena aceasta cu tata; pe urmă am constatat că nu vreau să discut. Am zis:
- Vrei să spui că tot n-or să poată să demonstreze.
- Ştiu şi eu, s-ar putea să considere că au demonstrat, a spus tata.

M-am întrebat: oare despre asta sau despre scena petrecută la hotel vreau să vorbesc cu tata?

Uneori, în perioada aceasta, mergeam cu mama la cantina săracilor dintr-unul din cele mai sărace cartiere ale Berlinului. Senzaţia era aceea că ne scufundam în apă, la adâncimi încă şi mai mari; acum parcă trebuia să mă imaginez într-un clopot de scufundare sau într-un batiscaf. Cantina era într-o pivniţă; pe lângă pereţi stăteau femei cu chipuri cenuşii şi copii ca nişte umbre. Mă gândeam: dacă ei sau eu ne atingem, n-o să se întindă nici un fel de ulei sau unsoare! Ajutam la împărţitul şi spălatul farfuriilor. Mama părea să se simtă în largul ei printre umbrele acestea. Le spunea ce au de făcut; le aranja în formaţie pe lângă pereţi. Mă gândeam: poate e mai uşor să simţi ce trebuie făcut cu umbrele. Mama spunea:
- Aici nu e ca la ceaiurile la care mergi cu tata!

Mă gândeam: dar de ce spui că tata nu te iubeşte? Poate pentru că îl vezi ca pe o umbră?

Cândva, în cursul verii aceleia, m-am îmbolnăvit; aveam febră; zăceam în pat şi mă uitam la pereţi. Mă gândeam: uite, acolo şi dincolo sunt umbre! Dar soarele e prea periculos; gravitaţia te arcuieşte în toate părţile.

Îmi mai amintesc încă o întâmplare din vremea când luam ceaiul cu tata la Hotel Adlon. Trebuie să fi fost mai târziu în cursul verii, când termenii Tratatului de la Versailles deveniseră cunoscuţi, pentru că ofiţerii prusaci şi cei aliaţi nu-şi mai vorbeau la fel de amical. A avut loc o scenă între unul dintre ofiţerii francezi şi unul dintre prusaci (oare memoria nu trebuie să se bazeze pe legătura dintre evenimente şi simboluri?). Un grup de ofiţeri francezi stătea la un pahar. Unul dintre ofiţerii prusaci s-a oprit şi i-a spus ceva unuia dintre chelneri - cel cu păr blond şi sclipitor - şi chelnerul a zâmbit şi şi-a pus un braţ pe după mijlocul ofiţerului prusac. Unul dintre ofiţerii francezi a făcut o remarcă, aparent la adresa ofiţerului prusac; chelnerul s-a uitat la ofiţerul francez, şi-a dat ochii peste cap şi şi-a muşcat buza. Apoi ofiţerul prusac s-a apropiat de ofiţerul francez şi a bătut din călcâie, înclinându-se (cum ar putea exista un astfel de comportament dacă nu ar exista imagini arhetipale?). I-a spus ceva ofiţerului francez, în timp ce ofiţerul francez se întorcea şi făcea o plecăciune, bătând din călcâie; presupun că, într-o clipă, ar fi urmat povestea cu mănuşile de piele aruncate în obraz; dar tocmai atunci, un ofiţer prusac mai în vârstă - unul cu monoclu, da, şi ras în cap şi cu cute la ceafă - s-a îndreptat către ofiţerul francez şi a pus o mână pe braţul ofiţerului prusac mai tânăr şi i-a vorbit francezului într-o franceză stricată şi răsunătoare. Am înţeles ce spunea tocmai pentru că articula cu multă grijă. A spus:
- Domnilor, nu e nevoie să ne certăm între noi, zău aşa, când printre noi avem un inamic natural.

Şi s-a întors spre o masă la care stătea un grup de bărbaţi care arătau ca nişte picături de ulei sau de unsoare care poate atinseseră o suprafaţă şi se întinseseră. Grupul acesta nu avea femei pe lângă el: erau doar, cu capetele lor aplecate peste masă, ca una dintre schiţele pe care mi le făcea tata ca să îmi arate cum se întoarce văzul oamenilor înapoi la ei.